Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Monday, June 14, 2010

Simt nevoia sa detaliez anumite idei.
Sugeram deunazi ca demersurile plauzibile sint mai degraba pentru uzul propriu decit destinate publicarii sau dezvoltarii intensive. Ar fi cu totul absurd si chiar neproductiv sa i se ceara cuiva sa publice periodic ideile care ii vin. Iar asta nu inseamna nicidecum incurajarea lenei ci doar evitarea superficialitatii industrioase. Omul trebuie sa-si urmareasca insistent intuitiile, fara a-i bombarda insa pe ceilalti doar cu intuitii, pentru a evita in felul acesta propagarea prejudecatilor sau ideologiilor. Pur si simplu asa lucreaza inteligenta umana: facind permanent incercari si ajustari, bazindu-se sistematic pe o intuitie care se dezvolta la rindul sau chiar prin acest demers.
Nu putem pretinde ca studiul obisnuit al cercetatorului (ma refer la demersul sau zilnic, nu la rezultate) sa se rezume la calcule, respectiv publicarea lor fiindca inteligenta umana nu este una care face calcule in sensul obisnuit al cuvintului. Numai cu ajutorul calculatorului se pot cauta solutii prin analizarea si eliminarea sistematica a non-solutiilor, si asta doar la probleme relativ simple, prin epuizarea in adincime a variantelor: ma refer aici la cautarea babeasca a unei solutii (vezi problema celor opt dame asezate pe tabla de sah astfel incit sa nu se atace reciproc).
In problemele complexe de cercetare din geometria diferentiala sau fizica teoretica insa, nici macar metodele euristice nu mai furnizeaza solutii, cu atit mai putin teorii (inteligenta artificiala, prin metodele sale euristice e inca intr-o faza incipienta: nici nu se pune problema de a ne baza cunoasterea pe teorii produse prin intermediul algoritmilor fiindca nici nu avem inca medii artificiale inteligente care sa produca teorii).
De aici vine importanta intuitiei aceleia educate si indelung exersate. Fiindca numai idiotii (si calculatoarele) incearca toate variantele pe care le pot gindi si duc pina la capat toate calculele pe care le-ar putea face: in studiul de zi cu zi oamenii educati si inteligenti isi folosesc intensiv intuitia, nu abilitatile de calcul care, prin forta lucrurilor sint foarte limitate si ii dezavantajeaza net in comparatia cu sistemele de calcul.
Tot de aici insa vin si pericolele ideologizarii stiintei. De aceea, nici macar cel care are la un moment dat o intuitie geniala nu ar trebui sa publice nimic daca nu ar avea si o teorie pe masura, cu calcule si rezultate clare, nu doar incurajatoare sau plauzibile: de-a lungul istoriei stiintei putem culege multe asemenea intuitii cazute azi in uitare, intuitii care, desi pareau sa promita minuni, au fost infirmate ulterior de altele, care, nici ele nu au produs minuni dar au dus la dezvoltarea naturala si sanatoasa a stiintei.

Scrieti, dar nu oriunde, oricind, oricum

M-as intreba de ce vor oamenii asa de mult sa scrie, mai ales ca sint atitea de citit.
Cred ca oamenii vor sa scrie fiindca intuiesc cumva, ca esentialul nu s-a spus inca si ca, pe de alta parte, ei insisi ar avea ceva important de spus.
Unii spera insa ca, prin exersarea acestui mod de exprimare, sa-si dezvolte ideile sau chiar sa(-si) construiasca un sistem.
Despre iubire si despre dragoste s-a scris enorm: s-a murit enorm din iubire. Fapt este ca, dupa aparitia crestinismului, nimeni nu mai stie ce anume este iubirea.
S-a scris despre utopii la fel de mult, despre tot soiul de lumi si civilizatii pierdute sau imaginare: dupa punerea in opera a comunismului, nimeni nu mai stie cum ar trebui sa arate o societate, cum ar trebui sa traiasca oamenii.
Am mentionat doar doua dintre lucrurile importante in care, cel putin pina acum, ne-am inselat in mod sistematic (unii pe altii).
Trebuie sa incercam mereu si mereu, reluind firul povestii de acolo de unde credem noi ca s-a rupt...
Pe de alta parte, intuim si ca, cu cit se scrie mai mult, cu atit devine mai putin important ceea ce s-a scris: ca, adica, odata cu acumularea scrierilor apare si devalorizarea altora existente.
Indemnul meu ar fi: scrieti economicos, si numai daca aveti ceva important de spus. Fiti primul critic si cel mai dur al operei d-voastra nescrise. Si numai dupa ce ati meditat indelung la importanta a ceea ce urmeaza sa scrieti iar aceasta nu a fost corodata citusi de putin de propriul demersul critic, indrazniti sa scrieti. Si tineti minte ca o opera nu se alcatuieste doar in jurul unei singure idei cu aparenta geniala: in general e nevoie de un tesut sanatos de astfel de idei care insa are nevoie de timp pentru a creste, iar cresterea aceasta nu poate fi grabita.
Asadar, nu va grabiti, ci observati atent(a) daca si cum anume cresc ideile d-voastra, daca si cum anume se leaga intre ele. Daca ideile d-voastra nu se dezvolta, nu se leaga in mod natural intre ele si nici cu altele existente, atunci aminati-va proiectul.
Este momentul in care merita sa lasati comoditatea sa lucreze nu doar in favoarea d-voastra, dar si in favoarea altora. Fiindca nu se intimpla nimic grav daca nu scrieti, ba dimpotriva: evitind sa atrageti atentia asupra chestiunilor care nu va sint clare inca nici macar d-voastra, dati altora sansa de a scrie despre ceva ce le-a devenit lor clar, mai ales ca noile lor idei s-ar putea sa va foloseasca si d-voastra. Si nu va panicati luindu-va dupa ce spun oamenii superficiali: cum ca nu e bine sa stati prea mult singur(a) sa va ginditi la propriile idei, sau ca azi nu mai este timp sau ca timpul inseamna bani. Fiindca timpul este mai intii al d-voastra si inseamna mai degraba idei, iar marile idei nu (ne) vin nici astazi mai des decit pe vremea anticilor: nu conteaza aici nici faptul ca sintem cum mult mai multi si nici macar cit de harnici sintem.
Nu exista si nici nu va exista prea curind in lume o scoala unde se poate preda creativitatea sau unde sa invatam sa ne punem intrebarile corecte: nici macar universitatile cele mai prestigioase nu ar putea fi asimilate cu asemenea pedagogii miraculoase care produc neincetat mari ginditori. Referitor la iluzia ca numarul mare al oamenilor sau simpla harnicie ar putea imbunatati in mod substantial spiritualitatea, merita sa ne amintim ce spunea Galileo Galilei:
The number of people that can reason well is much smaller than those that can reason badly. If reasoning were like hauling rocks, then several reasoners might be better than one. But reasoning isn't like hauling rocks, it's like, it's like racing, where a single, galloping Barbary steed easily outruns a hundred wagon-pulling horses.

Asa cum oamenii actioneaza adesea in virtutea simturilor -- de unde si pornirea lor naturala spre perpetuare, cautarea cu orice pret a bunastarii sau fericirii, eventual prin evitarea scepticismului sau oricaror neplaceri sau umbre, prin exaltarea unui optimism adesea fara suport --, tot asa, mintile mediocre se cramponeaza de idei imaginindu-si ca vor supravietui prin numarul lor.
E asa de usor de supraestimat valoarea gindirii contemporanilor -- despre care inca nu stim daca vor lasa ceva in urma --, dar si de subestimat valoarea gindirii celor care nu mai sint -- care ne-au lasat totusi ceva --, incit merita sa ezitam indelung inainte de a ne impune (prin) propriul gind in lume.

Saturday, June 12, 2010

Sa fie oare in criza geometria insasi?

In studiile pe care le-am intreprins in mod independent in ultimii ani am vrut sa lamuresc daca, si unde crapa geometria. Sa ma explic.
Am vazut cum fundamentele mecanicii clasice au fost serios zgiltiite de principiul nedeterminarii si cred ca problema centrala a fizicii de azi este mai degraba una de matematica.
Mathematics is a part of physics. Physics is an experimental science, a part of natural science. Mathematics is the part of physics where experiments are cheap -- V.I.Arnold
Nu se pot face insa descoperiri fundamentale decit umblind la fundamente: acestea fiind prin natura lor simple, problema este ca structura lor a fost gindita si analizata de zeci, daca nu chiar sute de generatii de oameni inteligenti sau geniali si este foarte improbabila descoperirea unor fisuri. De fapt, la asta se referea Einstein cind spunea:
I think and think for months and years. Ninety-nine times, the conclusion is false. The hundredth time I am right.
Astazi este chiar mai greu decit in vremea lui Einstein: datorita proliferarii informatiei in dauna cunoasterii autentice -- mai ales ca informatia bruta poate irumpe dupa legi exponentiale aducind mai degraba cu haosul decit cu ordinea --, probabil ca ar trebui sa fim pregatiti ca in 999 dintre cazuri sa obtinem concluzii false si doar intr-unul dintr-o mie o afirmatie adevarata.
Mai mult, a incerca sistematic fundamentele tine intr-adevar de un comportament riscant fiindca se cere practic cantonarea pe fundamente si refuzul dezvoltarilor plauzibile care ar putea aduce macar clarificari partiale: asta inseamna ca inclusiv cariera cercetatorului devine cu totul secundara. Pur si simplu fiindca in marea parte a timpului el "doar gindeste" si nu obtine nimic, absolut nimic.
De ce ar trebui refuzate chiar si dezvoltarile care sint doar plauzibile? Argumentul esential nu tine doar de imprejurarea ca dezvoltarile inghit resurse si iau mult timp, un timp de regula prea lung in comparatie cu perioada activa din viata unui om -- la ele lucreaza de regula generatii iar daca te ocupi cu seriozitate de o dezvoltare, chiar nu mai ramine timp pentru studierea altor fundamente sau principii. Argumentul de care aminteam tine de faptul esential ca teoriile nu trebuie sa fie doar plauzibile, ci cu mult mai mult decit atit: fiindca teoriile trebuie sa mearga dincolo de simplele ideologii, sa se sprijine adica pe adevaruri (sau tautologii), nu pe presupuneri simpliste, triviale sau exotice. Si mai e ceva: dezvoltarile plauzibile mai degraba zapacesc decit clarifica, fiindca informatiile ce apar odata cu ele ingreuneaza in mod substantial demersul celorlalti de a decide pertinent asupra caii de urmat, mai ales daca sint implicate instrumente matematice sofisticate cu dificultatile inerente.
Pe de alta parte, daca se poate spune ca indivizii care lucreaza la o dezvoltare plauzibila intr-un mediu academic nu mai risca mare lucru, societatea care pariaza totul pe o singura asemenea incercare risca mult mai mult.
Ceea ce se intimpla astazi in fizica teoretica a luat deja forma unei crize adinci: insa criza a inceput inca de pe vremea lui Bohr, cu mai tinerii de Broglie si Heisenberg. Primul a sesizat natura ondulatorie a micro-obiectelor iar cel de-al doilea a descoperit o fisura importanta la fundamentele fizicii. A rezultat ceea ce azi numim interpretarea (scolii) de la Copenhaga, printr-o contributie colectiva ce a culminat cu interpretarea probabilista a functiei de unda data de Max Born: intr-un timp record, s-a construit practic un zgiriie-nori chiar pe o fisura. Nimeni nu si-a mai pus problema gasirii originilor matematice ale fisurii. Chiar mai rau decit atit: astazi, teoria superstring-urilor porneste de la presupunerea plauzibila ca spatiile matematice sint de natura elastica. Desi dezvoltarile matematice ulterioare sint spectaculoase si foarte complexe, ele nu pot sustine singure edificiul prost plasat.
Exista persoane care gindesc ca singura "revolutie autentica" din fizica teoretica din secolul trecut a fost descoperirea fizicii cuantice, iar acestea gindesc dezvoltarea in etape a teoriei superstring-urilor tot in termeni de revolutie -- vezi revolutiile superstring-urilor (prima in 1984, a doua in 1995).
In fapt, in stiinta cu greu putem asimila termenul de revolutie, acesta fiind mai degraba potrivit stiintelor sociale si contextelor unde ideologiile sint importante -- putem vorbi de pilda de revolutii culturale (vezi revolutia culturala chineza si imitatiile sale: aparitia muzicii rock nu poate fi asimilata unei revolutii fiindca nu e, practic, ideologizata; in realitate, cultura tarilor democratice moderne este slab sau foarte slab ideologizata si de aceea, periculoasa pentru culturile puternic ideologizate). Asa cum am mai afirmat aici insa, stiinta nu poate fi gindita decit la limita ca ideologie, fiind perfectibila -- doar o ideologie are nevoie de o revolutie pentru a rasturna o alta ideologie, or, stiinta are deja mai mult de cinci milenii de continuitate (vezi chiar geometria) --, incit, putem vorbi mai degraba de crizele autentice din stiinta secolului trecut decit de revolutii.
In orice caz, Einstein vorbea de adevar -- nu de presupuneri sau afirmatii plauzibile si nici de ideologii --, el se referea la adevarul obtinut fie si dupa 99 de incercari nereusite.

Concluzie
Fireste ca geometria nu crapa nicaieri, doar ca acolo unde pare ca se destrama, dimpotriva, se dezvolta in mod spectaculos: am mai vazut asta in istoria stiintei...

P.S. Intuitia mea este ca discontinuitatile evolutiilor sociale apar numai si numai datorita inadecvarii periodice si profunde a culturii establishment-ului la stiinta epocii: revolutiile culturale fiind urmari ale unor perioade lungi de inadecvare. De aici si explicatia imediata a instaurarii comunismului in tarile estului pauper al Europei la sfirsitul primei jumatati a secolului trecut: in aceste tari inapoiate cultura vremii era una rigid conservatoare, decuplata practic de stiintele vremii. In mod natural, dupa caderea comunismului, elitele culturale, complet depasite de eveniment, au readus popoarele din est la cultura rigid conservatoare a credintei religioase. Este simptomatic si astazi cit de confuz gindesc unele dintre personalitatile reprezentative ale acestor tari raportindu-se la democratie din exterior, ca la o cultura a libertatii: cind de fapt, esenta democratiei este cultura autoconstringerii. Aristotel insusi gindea ca la fundatia democratiei sta libertatea: insa intre timp noi am invatat ca, desi o societate democratica garanteaza prin constitutie libertate cetatenilor sai, aceasta promisiune poate ramine complet neacoperita daca cetatenii insisi nu isi restring singuri libertatile -- de pilda, nu-i poti da interlocutorului cuvintul daca nu-ti restringi, cel putin pentru moment, libertatea de exprimare.

Friday, June 04, 2010

Iertare ca o spun de-a dreptul, de mult n-am mai simtit ceva asa de incurajator citind un articol de-al domnului Plesu. Iar in vremurile astea nimic nu e mai reconfortant si mai sanatos decit recursul la scoala, la scoala de buna calitate, in definitiv, la scoala autentica.
Sustin si aici ca, daca astazi aratam cum aratam ca natie, daca avem clasa politica hrapareata si iresponsabila pe care o avem, daca ai nostri tineri umplu forumurile cu ineptii, instigari iresponsabile, obraznicii si injurii, daca nimic sau aproape nimic nu pare sa functioneze bine la noi este pentru ca niciodata, dar absolut niciodata nu am avut o scoala autentica. In realitate, sintem aproape cu totii produsul unei scoli care a ruinat o tara.
Daca nu recunoastem asta, nu ne vom reveni. O scoala de calitate nu da pur si simplu ingineri, avocati, economisti, filosofi, artisti, ci alcatuieste intii de toate oameni responsabili, activi si totodata reflexivi, intreprinzatori dar nu smecheri, temerari dar nu inconstienti, perseverenti, nu doar incapatinati, avind un autentic simt critic, nu simpli circotasi.
Nu o conspiratie a ridicat popoarele care beneficiaza astazi de bunastare, de societati moderne si civilizate: nu coloniile au ridicat Anglia, cum adesea aud, nu evreii au ridicat America si universitatile sale faimoase, nu americanii au ridicat Germania dupa razboi, nu genele superioare au ridicat natiunile nordice in ultimele decade, toate astea sint doar scuze pentru mintile mediocre, pentru ignoranti si prosti. Numai si numai scoala autentica e capabila de asemenea minuni.
Se stie, in tarile anglo-saxone, adica acolo unde a luat nastere sistemul ISI (Eugene Garfield), se aplica pe scara larga si criteriul furnizat de asa-numitul citation index. De altfel, aplicarea lui "publish or perish" fara indexul de citare este pur formala si abia asta incurajeaza publicarea dupa criteriul cantitativ. Ca de obicei, noi am importat partial sistemul, adica doar ceea ce avantajeaza establishment-ul academic de la noi, care s-a instituit si institutionalizat prin cantitate si compilatie (chiar plagiat). Nu conteaza ca in lumea larga pe-ai nostri "savanti" nu-i citeaza aproape nimeni, conteaza ca dosarele lor sint unele voluminoase, care chiar ii zapacesc pe nespecialisti, studenti sau debutanti.
Sistemul lui "publish or perish" nu ar trebui desfiintat, dar, date fiind instrumentele actuale, cred ca ar putea fi in mod substantial imbunatatit -- evaluarea impactului lucrarilor unui autor e deja o procedura automatizata. Mai precis, ar putea fi gindit pentru prima data si un sistem de penalizare care sa-i vizeze pe cei care publica si nu ajung sa fie citati intr-o perioada rezonabila de timp dar si pe cei care, fara a obtine rezultate verificabile sau cel putin confirmari (ale altor grupuri de cercetatori), alaturindu-se unei mode (exista asa ceva chiar si in stiinta), ajung sa se citeze unii pe altii, sporindu-si in mod artificial impactul (influenta). In stiinta, cel putin, nu ar trebui incurajata ralierea la o moda, ci gindirea si solutiile cu totul originale/independente. Fiindca modele au marele dezavantaj de a propaga mai ales prejudecatile. Or, unul dintre demersurile fondatoare ale gindirii independente este, nu demontarea prejudecatilor, asa cum s-ar putea crede, ci decelarea lor, adica recunoasterea lor ca atare -- vezi punctul 5 al articolului, unde se pune accentul pe dezvoltarea spiritului critic. Se intelege insa ca autorii n-ar trebui sa se rezume la criticarea altor puncte de vedere fara a avea deprinderea autoevaluarii pertinente: de altfel, spiritul critic, insotit de un sanatos simt al onestitatii fundeaza caracterul unui cercetator autentic. Incit, autoevaluarea devine foarte importanta daca dorim imputinarea drastica a articolelor fara valoare: pe de alta parte, datorita numarului foarte mare de cercetatori si institutii de cercetare, fara reglementari care sa o impuna, cred ca in zilele noastre nu mai e realist sa ne mai asteptam ca autoevaluarea sa fie un act spontan.
Ideea nu e ca un articol sa fie confirmat cu desavirsire, ci sa poata fi socotit macar ca ajutator in evolutiile ulterioare. Ca sa nu fiu inteles gresit, as da un exemplu: modelul atomic al lui Bohr nu mai este astazi considerat corect, dar este si astazi de natura sa clarifice, prin simplitatea sa, multe chestiuni legate de fundamentele fizicii cuantice. Aparitia sa a stimulat dezvoltarea altor modele mai sofisticate si mai precise (i.e. aparitia mecanicii matriciale si celei a undelor ale lui Heisenberg, respectiv Schrödinger).
Insa daca s-ar aplica si la noi in mod corect "macar" sistemul aplicat de multi ani de zile in tarile care l-au creat, tot ar fi un cistig imens. Exista o formula aritmetica simpla a impactului articolelor unui autor, o formula care stimuleaza la concentrare atunci cind e vorba de comunicare stiintifica: e vorba chiar de formula care se refera la factorul de impact care se obtine impartind numarul de citari la numarul articolelor. In mod evident, acest factor este invers proportional cu numarul articolelor!

Intr-un forum, sub un articol de-al lui Cartarescu cineva propunea ca solutie la toate relele de-acum sa ne inarmam la propriu. E incredibil ce le poate trece unora prin cap atunci cind incep sa o duca prost.

Indemnul meu este urmatorul. Priveste mai intii atent la ceea ce se intimpla de citiva ani in forumuri: inca mai crezi ca sintem oameni bine scoliti? Aminteste-ti apoi si ca pierduta e pentru totdeauna reputatia romanului de om blajin: pentru becalizati, blajin inseamna astazi fraier. Dar ce spun eu: mai nou, prin partile astea, cinstit sau responsabil inseamna fraier. Rezum: sintem barbarii Europei, armele ne mai lipsesc acum. Sintem printre ultimii primitivi: preferam biserica in locul scolii.
Sintem slugi nu pentru ca n-avem arme cu glont, ci pentru ca n-avem arma cu care sa luptam impotriva prostiei si ignorantei, adica fiindca n-avem scoala. Niciodata, dar absolut niciodata nu am avut o scoala autentica: scoala autentica nu este aceea care da doar ingineri, avocati, economisti, artisti, ci aceea care alcatuieste oameni responsabili, activi, intreprinzatori si temerari. Clasa noastra politica infecta este rezultatul scolii noastre de ieri si de azi, o scoala care a ruinat de fapt o tara. Cit timp vom ascunde acest adevar nu avem nici o sansa sa ne revenim. Absolut toate celelalte solutii tin mai degraba de misticismul care ne caracterizeaza fibra bolnava.

Thursday, June 03, 2010

Alunecarea spre violenta - Horia Roman Patapievici

As fi si eu ingrijorat daca n-as intelege ce se intimpla. Drept e ca intimidarea miliardarilor de carton propagata prin televiziuni nici nu se apropie de teroarea comunista iar insurgentii de sera de tip garfield m, tractoristu', ghita_bizonu' sau gigi_contra nu depasesc niciodata stadiul de gargaragiu: de la poreclele pe care si le-au dat singuri, verva si insistenta tipice mediocritatii celei mai terne cu care isi posteaza/promoveaza zvicnirile cerebrale ce tin loc de idei si pina la insolenta rece si lasa din spatele personalitatilor lor caricaturale, totul le subliniaza natura joasa, rau-voitoare. Nu-mi pot reprima gindul ca acestia ar putea fi de fapt niste politicieni complexati si incompetenti platiti din banii mei.
Revin. Cercul vicios despre care vorbiti este cu mult mai mare decit va inchipuiti si, din pacate, din cite imi pot da seama, ati pus umarul la dezvoltarea sa. Nu-i timp acum de procese de intentie. Imi voi detalia succint ipoteza.
Nu sint primul care sustine ca religia si comunismul au o baza ideala comuna: si dumneavoastra ati reluat la un moment dat asemanarile in ce le priveste. As merge mai departe sustinind ca ambele sint fundate totusi pe frica, si, din pacate, doar frica organizeaza eficient o societate primitiva asa cum este societatea romaneasca.
A fost o imensa greseala incurajarea si chiar stimularea intoarcerii la credinta a romanilor dupa caderea comunismului: romanii trebuiau trimisi atunci la scoala, nu la biserica; sa invete ce inseamna democratia, ce anume reprezinta compromisul pietei libere ca model functional de economie moderna si cä initiativa privata si onestitatea sint motorul unei societati a bunastarii.
Doua au fost efectele imediate ale greselii ideologice istorice amintite:
1. Oamenii obisnuiti s-au intors la reflexele vechi de milenii, in care nu initiativa si spiritul critic conteaza in dezvoltarea lor, ci asteptarea si acceptarea. Astfel, ei s-au lasat mai intii guvernati si apoi incalecati de aceiasi politruci. Populismul ideologic a fost astfel reabilitat in ochii multimii iar astazi e mai viguros decit oricind in conditiile in care spiritul critic ramine cu totul debilitat.
2. Oamenii politici comunisti au fost cumva gratiati -- iertarea crestineasca fiind o mana cereasca pentru ei: mimind fara dificultate credinta acestia s-au ocupat in continuare de guvernare ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat (Iliescu afirma ca idealurile comuniste au fost batjocorite).
Stinga politica a ramas practic alcoolul romanului, iar in momentele de criza cum e si acesta reflexele romanului sint cele ale alcoolicului: se intinde dupa sticla chiar daca aceasta e goala.
N-as spune ca situatia e mult mai grava acum dar s-a pierdut enorm de mult timp si e cert: romanii nu mai crediteaza pe nimeni si nimic. Mai mult, desi mi se pare ridicol sa pun problema in termenii astia -- sint constrins sa o fac insa -- nu-mi dau seama nici daca frica de vreun dumnezeu chiar inseamna ceva pentru ei.
Dar cum oare se poate trece de la o societate devalizata, aflata deja intr-o devalmasie spirituala a fricii la una a demnitatii si prosperitatii? Raspunsul ramine acelasi: nu vorbind de revolutii si instigind saracii cu duhul ci trimitind poporul la scoala.

Am afirmat ca a inlocui o ideologie cu alta este o eroare -- era vorba de inlocuirea ideologiei comuniste cu cea a crestinismului, bazata tot pe frica. Gindind similar se poate admite de asemenea ca nu inlocuind mistic emotia cu alte emotii pot schimba ceva la/intr-un om, procedura facind parte, din pacate, din acelasi cerc vicios: daca inlocuiesc ura cu iubire nu am garantia ca aceasta nu se va preface inapoi, la fel de mistic dar cu o forta chiar mai mare tot in ura. Solutia? Educatie, nu misticism. Institutia? Scoala, nu biserica! Instrumentul? Ratiunea, nu emotia sau trairea. Si nu-i vorba aici de eliminarea trairilor ci pur si simplu de ordinea intr-o ierarhie: ar trebui sa prevaleze ratiunea, nu sentimentele.