Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Friday, December 31, 2010

Simplitate, o data in plus

Ginduri despre asocieri de idei si despre dezvoltarea ideilor.

Ma gindesc uneori la drumul parcurs in dezvoltarea ideilor dar si la ce ne ramine noua de facut dupa drumul deja parcurs de inaintasi.
Teoria electromagnetismului cuprinde mai multe paradigme stravechi: una dintre ele este cea referitoare la studiul fenomenelor nevazute. Mecanica clasica nu era familiara cu ele decit la un nivel nesatisfacator: Newton postulase pur si simplu actiunea instantanee la distanta.
Asadar, conceptul de cimp nu a fost descoperit de catre initiatorii teoriei electromagnetismului: oricit ar parea de surprinzator, Faraday a continuat de fapt ideile lui Newton care a gindit de la bun inceput gravitatia ca pe un cimp. Iar Newton continua si el o traditie a studiului lumilor nevazute care se pierde in vechime, prin admiterea in domeniul cunoasterii a fenomenelor nevazute: e-adevarat, gindite la inceputuri ca duhuri, spirite sau chiar fiinte.

Noua ne pare azi naturala dezvoltarea insa, in realitate, chiar oamenii credinciosi asimilati de regula celor mai creduli dintre oameni au probleme cu admiterea nevazutului, iar unul dintre exemplele cele mai surprinzatoare este dezvoltarea comertului electronic: desi mult mai rapida decit dezvoltarea altor domenii ale tehnologiei -- vezi de pilda aparitia si cotarea la bursa a transportului feroviar, care s-a produs tot sub forma unui boom economic --, persista inca si astazi reticenta celor care nu cumpara fiindca nu pot vedea cu ochii lor, adica fiindca nu pot pipai produsele.

Asocierea ideilor simple, sau a ideilor mai complicate tot cu idei mai simple

Asocierea ideilor complicate cu idei si mai complicate unii o denumesc in mod cu totul eronat, dezvoltare. Dezvoltarea nu inseamna insa complexitate cu orice pret: ne dorim concepte si sisteme de gindire cit mai simple si mai versatile. Complexitatea trebuie vazuta intotdeauna ca un compromis, si trebuie sa ne asteptam intotdeauna la simplificari importante dupa episoade lungi de acumulare a complexitatii. Fiindca absolut toate fenomenele vii de acumulare a complexitatii sint finite in timp: asta se traduce mai simplu prin conjectura ca "toate fiintele se nasc, cresc, imbatrinesc si, in pofida tuturor acumularilor si complexitatii lor pretioase, mor".
Evolutia lumii vii se manifesta uneori prin dezvoltari spectaculoase: acestea ramin insa mereu explicabile. De pilda, aparatia zburatoarelor s-a produs ca o alternativa mai probabila la alternativa dezvoltarii inteligentei. E usor de admis ca un animal supravietuieste mai mult daca e mai inteligent, dar si ca, pe de alta parte, zborul fiintelor ramine un fenomen foarte improbabil: ei bine, zburatoarele au aparut cu mult inaintea fiintelor cu creier mare si dezvoltat pur si simplu fiindca e mult mai probabil sa faci o fiinta sa zboare decit sa o faci sa gindeasca. Adica e cu mult mai probabil sa faci o fiinta sa-si caute libertatea fugind sau zburind, decit sa-i sugerezi ca libertatea s-ar putea obtine gindind. Intr-adevar, oamenii inteleg azi foarte bine mecanismele zborului dar sint abia la inceput in ceea ce priveste gindirea.

Ei bine, desi pare mai usor sa asociezi ideile simple decit sa dezvolti idei simple in idei mai complicate, paradoxul tocmai asta este: vrem ca lucrurile sa fie simple dar constatam in mod aproape sistematic ca, in general, lucrurile se complica. Mai mult, pare cu atit mai stupid sa revii mereu la fundamentele care au fost gindite si regindite de-a lungul tuturor generatiilor anterioare.
Intocmai ca notatiile din matematica, notatii care uneori isi dezvaluie importanta chiar prin dezvoltarile pe care le sugereaza sau le inhiba, definitia a devenit si ea importanta in stiinta.
Dar asta e ea insasi o alta manifestare a ideii simplitatii, caci e vorba despre simplitatea aceea care e din ce in ce mai dificil de urmarit: simplitatea aceea la care trebuie sa ne intoarcem mereu si mereu, simplitatea care se refera la originile ideilor, conceptelor. Si asta chiar daca ele se confunda cu fundamentele despre care admitem adesea ca sint definitive, sau daca demersul e revelat din ce in ce mai des ca simplist, tocmai datorita complexitatii vadit (mult) mai probabile.

De fapt, complexitatea se dezvolta de cele mai multe ori din cauza ca oamenii vor vesnic altceva, fiindca oamenii se razgindesc adesea inclusiv atunci cind e vorba de chestiunile de principiu: in definitiv, fiindca oamenii, vrind sa inteleaga nevazutul, au impresia ca trebuie sa descopere nemaivazutul. Ei bine, nu: dezvoltarea complexitatii ar trebui admisa doar ca ultima solutie. In rest, cercetatorul ar trebui sa incerce sa urmeze sugestia lui Schrodinger: adica sa inteleaga ca important e sa gindeasca ce n-a gindit nimeni, chiar despre ceea ce vede toata lumea.

Tuesday, December 28, 2010

Exista idei, ginduri, trairi sau fenomene interioare care n-au o amprenta afectiva clara. De pilda degenerescenta. Avansul degenerarii nu e resimtit aproape niciodata, degenerarea nu doare. Degenerarea e multidimensionala: una dintre multele sale dimensiuni este uitarea. Altele ar fi dezinteresul si lenea: nici acestea nu dor. Ele ii ingrijoreaza cel mult pe ce ceilalti, dar niciodata pe cel care le traieste. Exista oameni cotropiti de angoasa care se tem de inactiune, si, aparent, de lene: in realitate insa, disconfortul e produs de frica goala, nu de lene. Fiindca e prea mult spus ca cineva traieste lenea: lenea nu e propriu-zis traita, simtita, perceputa. De aceea e asa dificil de combatut.
Pe de alta parte, uitarea are stranietatea sa, fiindca nu apare doar la cei care inainteaza in virsta. Ea apare in mod inevitabil si la cei care, sa zicem, intineresc. Problema este ca noi nu stim cind anume intinerim uitind, si cind imbatrinim. De aici si confuzia motivationala: nu stim aproape niciodata cu-adevarat ce anume avem de facut.
Sa luam boala: durerile care o insotesc apar si daca ne apropiem de ea natural, venind din trecut, dar si daca am veni din viitor, intinerind. Confuzia este sporita adesea de lentoarea cu care se produc transformarile pe care le traversam, dar mai ales de faptul ca aceste transformari nu au loc uniform, unele parti ale corpului imbatrinind mai lent decit altele.

Thursday, December 23, 2010

Alta postare mai veche la Dilema (16 aprilie 2009)

Un om care nu face stiinta va combate intotdeauna o ideologie cu alta. Ce-i drept, desi stiintei i se poate circumscrie la un moment dat un cadru ideologic, se poate spune ca stiinta e singura ideologie care isi depaseste in mod sistematic conditia, fiind perfectibila. Religia in schimb, si ma refer la aceea de tip clasic, este ideologica in sensul absolut al termenului, fiind considerata neperfectibila si de aceea, de obicei o religie rastoarna o alta desfiintind-o.
Medicina aplicata nu a aratat niciodata prea bine in ochii oamenilor obisnuiti: inca de la Galenus si chiar mult mai tirziu, in vremea lui Vesalius disectia si vivisectia au inspirat teama si dezgust. Orice medic modern stie insa ca nu poti opera cu succes fara a face mai intii o minima practica pe cadavre. Religiile n-au vazut niciodata cu ochi buni genul acesta de practici orientate totusi spre cunoastere (vezi studiile anatomice exemplare ale lui Leonardo da Vinci care si-a facut ucenicia cu Verrocchio, sculptor si pictor).
Pe de alta parte, nu-i deloc onest sa spunem ca " 'stiinta' medicala se sprijina impenitent pe un adevarat holocaust al regnului animal".
Daca-i adevarat ca stiinta nu se bazeaza in primul pe estetica si nici nu se rezuma la intuitie sau rationament (logic), corect ar fi sa spunem ca oamenii practica un holocaust in regnul animal de cind exista ei: de la sacrificarea animalelor domestice sau salbatice in scop ritualic sau pentru hrana zilnica si pina la experimentele de laborator pentru testarea noilor medicamente. La simpla digestie un om ucide populatii intregi de bacterii si alte microorganisme, si asta nu fiindca e lipsit de moralitate, ci pur si simplu fiindca asa e construit el: banalul Colebil pe care domnul Plesu il foloseste sau l-a folosit adesea a fost testat mai intii pe animale iar dospirea si coacerea piinii presupun folosirea a milioane de bacterii care apoi sint coapte fara mila in cuptor.

Imi place si mie sa cred ca omul din viitor se va retrage, cumva, din lume, dar pina atunci va trebui sa admita ca pe un rau necesar dar si sa limiteze pe cit posibil sacrificarile. Sa nu uitam insa ca minima igiena a omului modern presupune lichidarea multor vietati, de la bacteriile de pe miini prin spalarea cu sapun, pina la insectele si rozatoarele din jurul caminului sau prin diverse tratamente chimice.
Nici eu nu cred in ideea supravietuirii cu orice pret, dar mai cred ca exista foarte multi oameni care ar merita sa(-mi) supravietuiasca sau macar sa duca o viata demna (daca nu chiar normala). Cine a auzit de Stephen Hawking -- fizicianul genial din scaunul cu rotile -- poate admite ca un astfel de om ar fi meritat, daca nu un alt corp, cel putin un tratament care sa-i redea autonomia.
Orice s-ar spune, Robert J. White a fost un pionier in domeniul sau, daca ar fi sa ma refer doar la faptul ca a dezvoltat primele metode de racire a creierului prelungind astfel timpul interventiilor chirurgicale pe creier de la citeva minute la citeva ore si a perfectionat emisferectomia, foarte utila in cazurile grave de epilepsie.
(Cei care vor sa revada un documentar dedicat lui Robert J. White o pot face la adresa urmatoare:
http://www.vbs.tv/shows.php?show=1229)
Deocamdata stiu ca religiile nu pot gindi binele fara sacrificiu, crestinii vorbesc, nu-i asa, despre sacrificarea mielului: chiar termenul de holocaust isi are originile in antichitate cind animalele sacrificate zeilor erau arse in intregime.
Ideea ar fi ca, daca domnul Plesu nu are cuvinte de incurajare pentru stiinta, macar sa nu comenteze otios ceea ce nu-i este familiar, iar daca o face, atunci sa nu se mire ca se vor gasi unii ca mine care sa comenteze (poate) la fel de otios notele sale.
Cu simpatie,


Nota (23 decembrie 2010). In America, tine, cred, de un soi de conventie sociala a celor care activeaza in domeniul stiintei sa se afiseze cu familia. Fiindca, desi e tara "visului american", America e si tara in care nu poti fi ales presedinte daca se afla ca esti ateu sau daca nu ai o familie numeroasa, eventual si catel. Pe de alta parte, Biserica are din vechime propria fatada, politica si fatarniciile ei. Daca insa doctorul White se afisa cu familia sa numeroasa din motive legate de un anumit cod social, referindu-se la familie, biserica a facut-o dintotdeauna prin raportarea sa la putere.

Postare mai veche din Cotidianul vechi

R.A.Muresan 04-Apr-2008 13:53
Corectitudinea politica in sens larg

Eu zic ca dintotdeauna au existat unii care s-au gindit prea mult la ceilalti. Sa luam de pilda crestinismul ca religie a iubirii. Acestuia nu i-au mai fost suficiente cele 10 porunci si a venit cu una noua care le pune in umbra pe toate celelalte: iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.
Dar hai sa vedem cum s-ar putea modifica textul domnului Baconsky procedind pur si simplu la o inlocuire in formula(rea) sa. Poate parea paradoxal, dar rezultatele sint similare daca in locul termenilor 'crestinism' si 'biserica' se utilizeaza termenii 'comunism' si 'stat comunist' sau in sens mai larg, termenii de 'ideologie' si 'grup de interese'.

Nota (23 decembrie 2010): La vremea aceea, eu n-am facut decit sa ma refer la instantele religioase crestine, adica la crestinism si biserica, inlocuindu-le practic in textul original al d-nului Baconsky. Textul cu majuscule imi apartine si il inlocuieste pe acela al d-nului Baconsky. Iata ce a iesit.

Daca prima restringe drepturile individului in numele minoritatilor, cea de-a doua limiteaza drepturile minoritatilor in numele obligatiei general valabile de a fi... IUBITOR. In ambele cazuri, BISERICA sfirseste prin a legifera abuziv, sub masca unui paternalism "de catifea": parind sa fi renuntat la vechiul principiu PAGIN care spune ca ai voie orice atita vreme cit nu-ti DESFIINTEZI semenii, societatile CRESTINE promoveaza din plin ideea ca, daca esti complet liber, iti faci sigur rau.

Cu sugestia ulterioara ca e preferabil ca BISERICA sa-ti prescrie GINDURILE, indicindu-ti cu fermitate ce-ti prieste si ce nu.

ATEII, SCEPTICII, amatorii de LIBERA CUGETARE - si alti asemenea cetateni dornici sa-si traiasca viata dupa cum au chef - se apropie pe nesimtite de epoca unor persecutii sistematice.

Sa privim cu luare aminte situatia CERCETATORULUI NATURII. Oricine s-a indeletnicit vreodata cu DIFICULTATILE CAUTARII ADEVARULUI (SCEPTICISMULUI, INDOIELII, NEGATIEI, DESCOPERIRII) stie foarte clar ca "SCEPTICISMUL dauneaza grav sanatatii SUFLETESTI, ESTABLISHMENTULUI CREDINTEI, BISERICII". Numai ca "viciul" acesta a generat, de circa trei secole, o cultura a CUNOASTERII, o forma AUTENTICA de DEZVOLTARE SOCIALA SI ECONOMICA si AFIRMAREA INDIVIDUALA cu randament garantat.

Oricit ar fi de nociv - si este -, acest obicei are destule parti admirabile: a REDAT UNEI VIETI DEMNE MILIOANE DE DESTINE, a EMANCIPAT nenumarati condamnati la SARACIE SI INAPOIERE, a salvat poate, in valatucii unor discutii aprinse, destule SPIRITE FANATICE, si a inspirat INDIVIZILOR CREATORI o lunga serie de DESCOPERIRI.


Pentru comparatie, articolul din 03 aprilie 2008 al d-nului Baconsky poate fi gasit aici.

Tuesday, December 21, 2010

Cine sint eu si ce fac, dar mai ales ce anume stiu

E posibil ca la un moment dat sa fii luat de fraier doar fiindca taci si-ti vezi de treaba, de catre politicianul care fura: insa daca tu continui sa taci si sa-ti vezi intr-adevar de treaba, si daca se intimpla ca meseria ta sa fie aceea de procuror sau de judecator, atunci riscul de a fi judecat ca fraier e al politicianului.

Doamna Ridzi este inca o persoana publica si de aceea, ce a scris pe blog trebuie citit ca atare. Nu gust stilul jurnalistic, in care mi se arata in toata lumina, ca la circ, realitatea inspaimintatoare: de pilda numarul asta hidos al "aruncarii cu copilul in procurori".
Pe de alta parte, desi pare o fortare, la noi e singura abordare potrivita a subiectului.
Stiu ca in alta parte, intr-o tara vestica cu democratie autentica sa zicem, cititorii nu au niciodata ocazia de a citi asa ceva.
De ce se intimpla asta? De ce trebuie ca un jurnalist sa aiba nu doar singe rece, dar sa-si calce pe inima si sa scrie astfel? -- fiindca nu cred ca d-nul Dan Tapalaga a scris cu sete sau cu placere ceea ce a scris.
Ei bine, se intimpla fiindca societatea civila nu se exprima, fiindca procurorilor le lipseste singele rece si se comporta omenos cu politicienii si ciinos cu oamenii obisnuiti, fiindca politicienii au intii de toate onoare dar nici urma de remuscari sau bun simt.
De unde vin toti oamenii astia care ne conduc sau care ne judeca? Dintre noi. Ce fel de educatie au ei? Una cam ca a noastra. Dar atunci, a admite ca ei nu sint in masura sa conduca sau sa ne judece e totuna cu a admite ca nici noi nu am putea face asta. Poate fi numit simt critic autentic demersul critic aspru ce incepe intotdeauna cu ceilalti dar ajunge sa fie molesit daca se refera la sine? De unde vine si cu ce se trateaza aceasta duplicitate fenomenala de care sufera foarte multi dintre romanii care-i critica sistematic pe alti romani, dar care uita cu totul de ei insisi in acest demers aparent altruist?

Am un raspuns la intrebarile astea, insa n-o sa va placa, fiindca se refera la educatie. Si nu-i vorba aici numai de educatia institutionalizata despre care mai mult se vorbeste. Ci si de educatia pe care si-o fac zilnic romanii care-i critica acerb pe altii, neaparat online si devastator, de dupa un nickname.
Pe de alta parte, simptomul bolii unei tari in care justitia nu-si face treaba este chiar acesta: toata lumea judeca pe toata lumea dar nimeni nu e judecat cu adevarat, nici omul simplu, nici omul important. Nici unul, nici celalalt nu invata niciodata nimic din ceea ce i se intimpla. Orice critica, chiar justificata si binevenita irumpe si esueaza in resentiment.
Sindromul vesnicei judecati aruncate asupra celuilalt ia forme diverse: la politicieni, iata, figura de circ aplicabila in situatiile disperate e "aruncarea cu copilul" fiindca efectul asupra omului celui simplu e cel al aruncarii cu ciocanul, omul simplu avind si el familie. Sindromul aruncarii judecatii asupra celuilalt poate fi insa uneori si subtil, dar intotdeauna tradeaza simultan frica si lacomia: aproape toti cei care-i critica acerb si fara decenta pe ceilalti sint fricosi si lacomi. Si nu e neaparat rau sa fii fricos: rau e sa-ti disimulezi lacomia prin diverse tertipuri, de pilda, ca forumist, poti face asta prin vocalize civice incontinente care vizeaza interesul national. Frica? Da. Sa zicem frica de a-ti contempla lucid propria lipsa de importanta, de realizari, de idei, dar mai ales foamea de recunoastere in conditiile lipsei de idei sau realizari.
O critica sanatoasa incepe intotdeauna cu intrebarea "CINE SINT EU ca sa critic?", simtul critic se dezvolta incepind de la "CE FAC EU pentru a nu ajunge in situatia celui pe care-l critic?", iar spiritul critic autentic se fundeaza pe intrebarea, "CE STIU EU cu-adevarat important pentru a merita atentia celorlalti?".

Monday, December 13, 2010

Ginduri despre calcule

Exista multe idei care par sa ceara complicarea calculelor: insa doar fiindca intuitia matematica nu e niciodata pregatita pentru calcule, n-ar trebui sa ne ferim sa le analizam. Adevarul, nu atit frumusetea sta in faptul ca descoperirea se regaseste adesea dincolo de o asemenea aparenta nefavorabila. Pe de alta parte, calculele monstruoase, daca nu indica un simptom sau un model, se preteaza cel putin la programare sau analiza numerica: uneori, doar calculul numeric ne dezvaluie modelul.
Daca simplitatea este un criteriu important, totusi, niciodata, dar absolut niciodata n-ar trebui ca esteticul sa joace vreun rol in decizia de a analiza serios o idee. Fiindca nu hotarim noi ceea ce e frumos: noi putem descoperi cel mult adevarul.

Thursday, December 09, 2010

Dialog vs lectura

Desi e recomandat, nu-i musai ca un intelectual sa dea socoteala pentru ideile sau demersurile sale privitoare la oameni. Insa un intelectual trebuie sa aiba gustul pentru dialog -- mai ales daca gindurile sale se refera in primul rind la oameni: pe de alta parte, daca ai inclinatii de scriitor, iti intaresti mai degraba deprinderea monologului.
Asistam azi la sarada incriminarii mediilor vizuale, sub pretextul ca acestea nu promoveaza cultura, lectura, meditatia, pacea sau linistea gindului. Cred ca ne-am lasat prea usor amagiti. Nu televizorul e de vina ca multi dintre noi isi pierd deprinderea de a gindi. In fond, e de-a dreptul facil sa dai "vina" pe un simplu obiect sau context pentru a-ti apara comoditatile altfel nejustificabile intr-o lume a comunicarii neintrerupte. Adevarul e ca incepe sa ne fie clar: cu atitea mijloace de comunicare la indemina, deficitul de comunicare, deci si de dialog e direct anacronic.

In realitate, mijloacele tehnice au luat-o cu mult inaintea capacitatii si dispozitiei noastre pentru dialog. Intelectualii, in loc sa dialogheze, se ocupa intii de toate de posteritatea lor, scriindu-si cu harnicie cartile dar refuzind practic dialogul autentic: n-au aflat ca, intre timp, cititorii au ajuns la concluzia ca sint foarte putine cartile in care dialogul e vizat si dezvoltat in mod autentic. Intelectualii dau in continuare vina pe cititori ca nu citesc, iar cititorii admit in mod paradoxal critica, stiind prea bine ca n-au citit destul. Desi in deficit dintotdeauna, onestitatea se lasa inca o data asteptata.

Oamenii si-au dorit dintotdeauna sa comunice iar astazi, cind au la indemina mai multe mijloace ca niciodata, o fac timid si incoerent sau agresiv si fara miza. Tot asa, pe la inceputurile umanitatii, cei care faceau troc ii depaseau numeric cu mult pe cei care se foloseau de moneda.
Chiar si cind e vorba de stiinta, cartea e deja depasita. Ca mijloace de comunicare si de schimb, site-ul de aici sau forumul de aiurea au devenit deja cu mult mai penetrante.

Asociativitate si simt critic

Ipoteza mea este totusi ca spiritul critic autentic nu ajunge niciodata sa fie in exces, ba e adesea insuficient. Mai ales ca spiritul critic autentic incepe si se termina cu referirea critica la propriile idei.
Mai cred ca bombaneala generalizata tine tocmai de lipsa spiritului critic autentic, adica de lipsa exigentei privitoare la propriile idei.

E-adevarat insa ca un ginditor autentic trebuie sa si produca idei, nu doar sa le elimine pe cele criticabile. Asadar, la un ginditor ar trebui sa avem doua calitati: una de producator prolific de idei si alta de critic sagace. Iar acestea sint de regula independente si nu actioneaza una in detrimentul celeilalte decit daca sint malformate. Daca de pilda ai putine idei si realizezi lucid, printr-un demers critic ca sint gresite, nu e normal sa ti le afirmi doar pentru ca nu mai ai altele: asadar, nu e normal sa renunti la spiritul tau critic doar pentru ca acesta iti elimina in mod sistematic ideile gresite. Normal e sa-ti lasi in pace spiritul critic si sa incerci sa gindesti corect, pentru a produce/descoperi/gasi idei mai bune.
Iar adevarul este ca nimeni nu-si poate camufla lipsa de idei prin etalarea si exersarea spiritului critic: fiindca nu poti avea un spirit critic ascutit fara a avea idei. De asemenea, nu poti produce idei remarcabile fara a avea un aparat critic remarcabil.
Pe de alta parte, a-ti exersa corect simtul critic nu poate insemna sa fii numaidecit dispretuitor. Iar termenul de "practica maniacala a judecatii" mie-mi suna a contradictie in termeni. Dimpotriva, cred ca se poate afirma fara teama ca cel care judeca si apeleaza oricind e posibil la judecata are sanse mai mari de a evita comportamentul maniacal.
Cit despre aminarea deciziei, mai ales cind e vorba de decizii ce tin de fundamente si in lipsa argumentelor hotaritoare, e aproape intotdeauna de preferat fiindca doar asa se poate pastra libertatea de gindire.
E de preferat de o mie de ori marginalitatea atunci cind nu ai ce spune, adica atunci cind nu ai idei, cind nu-ti reuseste mai nimic. Fiindca e plina lumea de CV-uri si lucrari mediocre: daca in lipsa ideilor remarcabile aleg sa nu scriu, adica daca printr-un demers critic elementar aleg sau ajung sa fiu marginal, nu vad ce mi s-ar putea imputa. In treacat fie spus, doar oamenii cu idei remarcabile ajung sa fie realmente in contratimp: prin contrast si oarecum paradoxal, asta se intimpla cu mult mai rar spiritelor critice.
Nu cred ca gindirea poate ajunge sa fie mofturoasa: dimpotriva, gindirea este aceea care te scutura adesea de prejudecati si de mofturi.
In fine, prefer sa risc pierderea "mesajului rostului propriu" decit sa ajung sa contribui la dezordinea lumii.
Fara a altera in vreun fel sensul celor afirmate de d-nul Plesu, as spune ca, privitor la acceptare sau refuz lucrurile stau taman pe dos: societatea romaneasca are problemele grave de sistem pe care le are mai ales fiindca s-a invatat sa raspunda abuzurilor cu "Da", "sa mai vedem", "ia te uita cine vine sa ne critice, un fost comunist"; sau "da, s-ar putea aranja". Se crede in continuare ca, fiind afirmativi si nuantind absolut totul vom ajunge undeva.

Ideea domnului Plesu e valabila daca e valabila analogia spiritului critic al cuiva sau al unei societati cu sistemul imunitar. Fiindca da, in cazul in care sistemul imunitar al unui organism se manifesta in exces (supradoza), exista riscul de a deveni autoimun: adica exista riscul de a ajunge sa distruga/devoreze propriile tesuturi/celule. Dar sistemul imunitar se refera in general la ceea ce numim corp iar ideile sint produsul a ceea ce numim minte, gindire. Iar incurajarea gindirii nu se face slabind spiritul/simtul sau critic ci prin dezvoltarea spiritului sau asociativ. Celulelor mintii le este proprie conectivitatea, nevoia de asociere. Si cred ca aici putem gasi analogia potrivita. Marile dar si micile idei sint de fapt scurtcircuitari aparent neverosimile, despre care adesea nu se stie nici macar daca sint criticabile. Asadar, a stimula gindirea cuiva tine de arta de a-l stimula in a crea aglutinari noi, in conditiile aceluiasi simt critic (ascutit).
Concluzia ar fi aceea ca nu spiritul critic in supradoza e problema. Caci daca intr-adevar spiritul critic ne deprinde sa raspundem adesea cu "Nu", asta nu e in sine ceva rau. Daca dimpotriva, am inmulti numarul de "Da"-uri prin slabirea cerintelor sau imputinarea criteriilor, ideile si asociatiile obtinute in acest fel vor fi, ce-i drept, si ele mai multe, dar vor avea o calitate mai degraba indoielnica. Or, mai ales in acest caz al ideilor, nu numarul sau cantitatea este cea care conteaza, ci calitatea.
Chiar si aici insa pot exista exagerari: de pilda a stimula asociativitatea in exces. Nestiind cum functioneaza mintea, multi savanti cauta conectivitatea cu orice pret, sinestezia: fiindca multi chiar cred ca geniul ar putea tine direct de contopirea intuitiilor, perceptiilor, simturilor. Ramine insa de vazut daca e intr-adevar esential pentru om sa ajunga sa guste la propriu muzica, sa dea corp sau forma numerelor sau ideilor, sa-si coloreze intuitiile, sa-si miroase la propriu emotiile.

Inchei din nou cu ceea ce ar putea fi argumentul esential: spiritul critic autentic este in realitate si intotdeauna tolerant cu cel care critica, dar mai ales cu cel care critica bine, aparent in exces. Si cred ca abia asta poate fi numita consecventa. Asa stind lucrurile, ar trebui sa fim intelegatori inclusiv cu punctul de vedere potrivit caruia spiritul critic poate ajunge sa fie exagerat: la urma urmelor, aceasta e o critica la adresa spiritului critic, o critica ce nu-l slabeste, ci mai degraba il intareste, iar prin asta frizeaza inclusiv umorul.

Comentariul a fost facut pornind de la articolul d-nului Plesu, Spiritul critic in supradoza.