Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Tuesday, June 14, 2011

In continuarea ideilor lui Noica


Am pornit, cu Phaidon, de la această idee: în timp ce presocraticii au toţi un perì physeos, Platon obţine, primul, un perì psychés: o ridicare a lui anima la animus, spun eu, a spiritului individual la Spirit. Aceasta este tema dialogului. Iar ea se realizează în două trepte; prima: care este accesul la spirit? (problema paideică), răspunsul fiind: prin «moartea» în viaţă, ca autoritate a sufletului asupra trupului etc.; a doua: ce e spiritul în el însuşi? — răspunsul fiind: Ideile înseşi. Nemurirea este deci trecerea spiritului individual în Spirit.
Rămîne însă o a treia problemă, pe care Platon o pune, dar la care nu poate răspunde direct, drept care va trece totul în mit: în Spirit, mai e vorba de tine ca individ? Socrate mai este Socrate în lumea lui Hades? În faţa acestei întrebări, Platon depune armele şi trece pe registrul unei geografii fictive a raiului.
La această întrebare, creştinismul va răspunde: «Pămîntul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece.» Aici revenim la problema pusă zilele trecute de Gabi: există o persistenţă a spiritului ca spirit? Dacă înţelegem «vorbele mele» ca logos, atunci logosul este oricînd prezent sub forma legilor naturii, de pildă. Dar logosul ca identitate individuală? La această întrebare Platon nu a răspuns, în timp ce creştinismul promite că vom fi chemaţi fiecare după numele nostru, şi afirmaţia sună aproape electoral. -- Noica in J.P. de Gabriel Liiceanu

Dar poate ca intrebarea daca Socrate mai e Socrate in lumea lui Hades ar trebui pusa altfel. Sa ne imaginam ca Socrate ar putea fi readus la viata in lumea noastra: intr-un sens, lumea noastra de azi este un soi de lume a lui Hades pentru Socrate. Cu alte cuvinte, ar fi Socrate tot Socrate in lumea noastra? Si fireste ca raspunsul ar trebui sa fie afirmativ: cu toate ca Socrate ar fi intr-o prima instanta mirat si s-ar putea minuna fie si numai daca ar fi sa ia contact cu filosofia care s-a facut de la el incoace, el n-ar trebui sa fie totusi bulversat.
Altfel: exista oare un timp viitor in care Socrate n-ar mai putea fi Socrate? Daca tinem la ideea de Spirit pe care am dobindit-o, atunci ar trebui sa raspundem cu 'nu'.
Procedind asa, sintem in stare sa definim Spiritul prin posibilitatea sa de a gindi orice lucru nou si de a ramine inca el insusi.

Despre Nimic

Ce e Nimicul? Heidegger a analizat foarte atent problema Nimicului, in ideea ca Nimicul este cel in raport cu care se defineste pina la urma Fiinta: de aceea, unii -- de pilda umanistii -- prefera traducerea termenului prin Neant. As zice insa ca fiecare varianta are neajunsul sau: Nimicul pare cumva caricatural, in vreme ce Neantul trimite direct la angoasa. Prefer varianta Nimicului.
Nimicul nu este orice si nici nu este ceva: dar nu este nici negatia a ceva sigur -- Heidegger ne sugereaza ca, din aceasta cauza, trebuie renuntat la logica.
In stiinta, nimicul e asimilat adesea cu zero si este opusul lui infinit; nu e insa negatia sa. Pe de alta parte, am vazut ca filosofia nu a putut clarifica singura paradoxul lui Zenon -- nici pina astazi filozofii nu au recunoscut deschis esecul: incit, asta nu e de natura sa ne incurajeze sa credem ca "in materia" Nimicului filosofia ar fi reusit sa clarifice mai multe, mai ales ca ni se spune ca pentru asta trebuie sa renuntam la logica.

Daca ar fi sa ne bazam pe o intuitie moderna insa, am putea defini mai degraba Nimicul prin dezordinea maxima (a unui sistem), care, intr-un sens, s-ar referi la libertatea desavirsita sau disolutie -- omul isi doreste libertatea dar in realitate se teme de ea. Distributiile de probabilitate ne spun, cred, despre Nimic mai mult decit ne spune Heidegger iar o unificare a conceptului de Zero cu cel de distributie de probabilitate ne-ar putea lamuri chiar si mai mult. Neindoios, problema definirii nimicului e una importanta, si asta o stim inca din matematica: distanta tinzind catre zero cade peste definitia numerelor reale, dintre care cele mai multe sint numere transcendente -- adica nu admit o exprimare periodica nici macar ca fractii continue. Si-apoi derivata intr-un punct e definita in mod clasic ca un numar dat de un raport in care atit numaratorul cit si numitorul tind (cam in acelasi fel) la zero.
Cred totusi ca inca lipsesc lucruri importante din stiinta pentru a ne apropia mai mult de definitia Nimicului. In fizica particulelor, vidul e gindit ca un mediu neliniar, dar natura sa intima ne scapa fiindca nu exista o definitie matematica larg acceptata: de fapt, particulele insele sint microobiecte bine descrise cu ajutorul amplitudinilor complexe de probabilitate a caror origine insa este neclara, fiind admise de obicei printr-un postulat (Max Born).

Dihotomia si filosofia

În vreme ce analiza matematică pură a vibraţiei unei coarde, în secolul XVII, a dus la naşterea unei părţi din obiectele tehnice care ne populează viaţa, analiza pe care o face He id e g g e r existenţei nu duce strict la nimic. Şi în vreme ce alte lucruri care "nu duc la nimic", precum un meci de fotbal sau muzica lui Mozart, pot prinde în mirajul lor milioane de oameni, cartea lui Heidegger ajunge pesemne cam la cîteva mii de inşi în fiecare generaţie a planetei. -- Gabriel Liiceanu

Mi se pare in deficit felul asta de a gindi despre stiinta. Studiul corzilor e cu mult mai vechi decit isi imagineaza unii. Inca dinainte de Pitagora s-au studiat corzile si felul in care pot ele sa vibreze. Gamele din muzica au un fundament matematic precis, legat tocmai de teoria corzii. Insa in antichitate lucrurile au fost studiate in contextul teoriei numerelor, mai precis privitor la rapoartele numerelor intregi. Or, teoria numerelor e departe de a fi orientata practic. In plus, cind un matematician sau fizician studiaza un fenomen, el nu poate sti inca de la inceput la ce poate duce. Motivatia preocuparii privind anumite chestiuni fundamentale de stiinta tine in primul rind de o indelung exersata intuitie care se situeaza mult dincolo de utilitar: astfel ca dezvoltarea ulterioara a unui domeniu nu face decit sa confirme corectitudinea intuitiei initiale.
De pilda, teoria corzii a adus in matematica dezvoltari pe care, din pacate, multi dintre filozofi nici macar nu le intuiesc, asta desi sint poate zeci de mii de studenti in fiecare an care ajung sa inteleaga formidabilul instrument care e analiza armonica. Si nu-i vorba aici doar de faptul ca s-a ajuns sa se studieze in mod sistematic spatii cu un numar infinit (de puterea continuului) de dimensiuni, dar ideea ca dezvoltarea gindirii vestice are la baza un proces mecanic de dihotomizare se dovedeste a fi nu doar o prejudecata simplista, dar chiar falsa. Ei bine, Fourier nu avea de unde sa stie ca peste doua secole matematica sa va fi folosita cu mare succes in fizica cuantica, el fiind orientat in cautarile sale de criterii care tin mai degraba de intuitia sa matematica formidabila, adica de idei matematice esentiale despre care admitem ca au de-a face cu ceea ce numim transcendent. Astfel ca, in pofida faptului ca afirmatia sa nu era una matematic corecta, ideea urmarita, anume aceea de a exprima orice functie ca serie (suma) de functii trigonometrice era una prolifica: Lagrange, care i-a fost profesor -- Fourier si-a dat chiar doctoratul sub indrumarea lui --, desi a realizat generalitatea metodei, n-a dezvoltat-o.

Mă gîndesc cîtă nevoie am de gîndire orientală pentru o metodologică dezvăţare de ticurile specifice intelectului analitic european, dihotomizant pînă la exasperare. -- Gabriel Liiceanu

Ei bine, dihotomia nu doar desparte sau divizeaza, asa cum isi imagineaza multi dintre filozofii cu aplecare umanista. Ea aduce in matematica ceva spectaculos, caci prin intermediul sau se construieste continuul. Ei bine, dezvoltarea matematicii continuului reuseste in mod emblematic chiar acolo unde filozofii au esuat -- v. paradoxul lui Zenon. Ce face filosofia? In loc sa se dezvolte cautind anomaliile comune din rationamentele simple, ea incearca sa abordeze probleme si mai complicate la care stiinta nu are inca acces: de aici si preferinta sa pentru lingvistica sau logos -- religia procedeaza adesea in mod similar refugiindu-se in zonele de umbra ale stiintei. Insa daca filosofia nu a putut iesi singura dintr-un simplu paradox, cum oare ne putem imagina ca, fara logica, deci fara stiinta, vom putea aborda chestiuni sofisticate si pretentioase precum cea a fiintei?

Saturday, June 11, 2011

Nimic nou despre noutate - continuare

Pe de o parte, nu inteleg cum s-ar putea apropia cineva de ideea de fiinta -- v. Noica sau Heidegger -- fara a rezolva problema religioasa a perceptiei fiintei. Pe de alta parte, faptul ca pentru a intelege bine ideile unui ginditor e necesara cunoasterea limbii acestuia, e mai degraba o problema a filosofiei: e de retinut ca nici in cazul religiei, si nici in cel al stiintei problema aceasta nu e importanta -- ideologia se instapineste cel mai bine prin intermediul limbii si stim deja din experienta stiintei ca limbajul natural altereaza intelegerea si chiar corupe rationamentele. Or, cu tot jargonul sau, limbajul filosofic ramine un limbaj natural, oricite conotatii si nuante culturale ar cuprinde.
Noica mergea de fapt pe mina lui Heidegger atunci cind critica demersul logicii: or, a renunta la logica ramine in continuare o idee nastrusnica, oricit de sofisticat sau nuantat ar fi demersul cultural prin care s-ar face asta. Nu doar ca in felul acesta ideologizarea ajunge sa fie inevitabila, dar este minat astfel fundamentul stiintei si asta fara a pune altceva cu-adevarat viabil in loc. Noica nu pretuia prea mult nici psihologia. E-adevarat, psihologia este inca si astazi abia la inceput: dar poate ca filosofia este ceea ce putem gindi avind la dispozitie doar psihologia primitiva pe care o avem.

Daca ma gindesc bine, Noica a aparut ca un miracol in desertul comunist: dar, intocmai ca atunci cind ai terminat de baut cu nesat lichidul salvator din tuberculul de sub tufa, dupa intilnirea cu Noica intelegi ca pentru a reveni acasa, esti nevoit sa te intorci mai intii in desert, pentru a-l traversa.

Cu toate afirmatiile sale nastrusnice despre matematica, probabil ca in alte imprejurari ar fi studiat cu bucurie matematica. Insa in conditiile date, mai ales ca detesta angajarea, la virsta de 40 de ani -- "Eu mi-am simtit inceputul bun dupa 40 de ani" --, filosofia ramasese pentru el unica varianta viabila: ar fi fost mai dificil sa revina la matematici, mai ales ca nu avea in minte un plan sau "macar" o idee matematica de urmarit.

Plesu spune:
ceea ce ramine pina la urma [din Noica] e bucuria de a gindi, farmecul originar al ideii, jucindu-se [...] cu fragmentele lumii.

Daca asa stau lucrurile, atunci ramine ceva esential pe dinafara: e vorba aici de mania asociativa a lui Noica, o manie care se inradacina poate in crezul sau cvasicultural -- "Noica crede in cultura fara rest" (v. Jurnalul de la Paltinis al lui Liiceanu). Si e vorba de o manie caci Noica mergea cu asocierile dincolo de termenii contradictorii: "Cum puteti refuza contradictia cind contradictia exista si e fecunda...?" -- v. J.P. al lui Liiceanu.
Pe de alta parte, exista ceva prolific in nebunia sa asociativa iar asta tine de un chimism in expansiune care e pe cale sa devina constient de sine -- caci crezul sau in cultura e nelimitat. Noica este mereu o natura in plina desfasurare, o natura ce experimenteaza combinatiile cele mai nebunesti cu putinta, de aici si exotismul gindirii sale (filozofice).
De aceea, in vreme ce multi sint mai degraba atenti la ce spunea Noica, mai precis la acel "întru" prin care el a incercat constructia propriului sistem, pe mine ma intereseaza demersul ce decurge din Cum e cu putinta ceva nou. Si mi se pare ca asta e ceea ce poate trece din Noica:
În afară de problema în sine, de problema fiinţei sau de cea a hermeneuticii, de pildă, nu-mi pasă de nimic.

Ei bine, ceea ce face Noica -- nu ceea ce spune --, adica asocierile neobosite pe care le gindeste descriu chiar fiinta. Or, problema fiintei e probabil chiar posibilitatea constiintei sale, constiinta care se identifica cu problematizarea lui Cum e cu putinta ceva nou. Cum e cu putinta de pilda sa gindesc ceva nou si sa ramin in acelasi timp eu insumi? Caci atributul sacrosant al constiintei nu e atit intoarcerea catre sine, cit noutatea perpetua in plin vechi.
Cum sa nu te bucuri vazind cum fiinta limbii romane atit de draga lui Noica iti zimbeste rostind: "Toate-s vechi si noua toate"?

In stiinta, de pilda, o forma a demersului Cum e cu putinta ceva nou e problema lui cum e cu putinta timpul.

Revenind insa la Noica, imi pare ca ceea ce ne trece el noua este insusi spiritul nou, adica modern al filosofiei: lui ii reuseste sa ocoleasca ideologicul, si asta in mod miraculos, fara a face apel direct la logica. E drept, a facut asta evitind cu obstinatie politicul, iar instinctul sau a fost unul remarcabil, mai ales intr-o vreme in care angajarea de un fel sau altul era mereu la indemina. Platon insusi a cedat tentatiei ideologicului.
Admit calea lui Noica ca pe una pe care se poate face cultura fara a cadea in ideologic, ce-i drept insa, una anevoioasa: in esenta, astazi, a filozofa inseamna a lega trainic ideile intre ele. In mod paradoxal poate, ideologia nu desparte ideile, dar le insaileaza conjunctural. De aceea e usor a patina din cultura spre ideologie: caci fara o filosofie sanatoasa avind ancore epistemologice ferme, cultura se dezvolta in jurul politicului -- capcana prin care filozoful poate fi atras catre politic imi pare a fi etica.
Demersul lui Noica ramine de aceea cu atit mai spectaculos, cu cit a lasat logica deoparte: din cite imi pot da seama, solutia sa a fost aceea de a asocia perpetuu ideile filozofice care i se pareau viguroase, raportindu-le pe rind, unele la altele oarecum dialectic, generalizind adica metoda hegeliana. Asa inteleg de pilda inclusiv demersul pe care el il numea "anexare", referitor la un sistem de idei: el incerca probabil mereu o sinteza la orice sistem luat impreuna cu antiteza sa, gindind ca se pot asimila astfel fara rest inclusiv contradictiile logice. Probabil insa ca Heidegger insusi a gindit asa, de vreme ce a sugerat renuntarea la logica. Mi se pare insa ca lui Noica i-a iesit mult mai bine demersul filozofic, tocmai pentru ca nu a insistat pe renuntarea la logica. Fiindca era de acord,

<...> atîta vreme cît logica este în mişcare trebuie lăsată în pace, pentru că nu ştiu ce va da în viitor. Pe de altă parte, este în ea un model de exactitate pe care oricine îl poate invidia dacă îşi propune să obţină nu adevăruri goale, ci adevăruri cu exactitate cu tot. Şi tocmai aici e drama mea: că nu am obţinut şi exactitatea. De asta nu mă poate lua Carnap în serios: pentru că am adevăruri fără exactitate. La rîndul meu însă, îi cer logicii tocmai faptul de a nu rămîne la exactitatea goală; îi cer să se deschidă către propriul ei adevăr, să se reintegreze ca fapt de cultură.

Demersul sau s-a manifestat cu precadere in sensul achizitionarii noului, aparent paradoxal, combinind la nesfirsit sau punind in dialog idei filozofice clasice sau vechi: aceasta este reusita lui.

In fine, stim deja ca Noica se detasase in mod salutar de Heidegger:

Trebuie să pregătesc, zilele acestea, un mic studiu introductiv, de 10 – 15 pagini, şi am un trac teribil, fiind vorba despre o primă întîlnire a culturii noastre cu o scriere heideggeriană de amploare. Nu ştiu deloc de unde să apuc lucrul. Simt intens nevoia de a mă sfătui cu Noica. „Mă întreb mereu — îmi spune Noica — dacă nu te-ai grăbit cu Heidegger, dacă nu ai ajuns la el înainte de a fi trecut temeinic prin idealismul clasic german. Şi mai am o rezervă în ce îl priveşte. Îl consider un pustiitor, din specia lui Nietzsche, din specia celor care te dezvaţă fără să te înveţe ceva. El însuşi a mărturisit că nu a ajuns nicăieri. Şi te întreb atunci: ai oare dreptul să dai aurul din Platon — de vreme ce vrei să te retragi din ediţia Platon — pentru zgura din Heidegger? E metal autentic şi în el, dar şi multa zgură a oricărei pustiiri.“ -- J.P. de Gabriel Liiceanu

Wednesday, June 01, 2011

Raspuns la o afirmatie ciudata

You say "Agnosticism is more ideology than religion". I think quite the contrary: the agnostic is one who refuses any kind of ideology. Because, in the absence of any evidence, you need ideology in order to be an atheist or a theist.