Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Saturday, October 29, 2011

Stiinta si transcendent

Intr-o discutie cu Einstein, Tagore spunea:
"Pentru genul de spirit de care dispune molia care devoreaza hirtia, literatura e absolut inexistenta, insa pentru spiritul omului, literatura are o valoare mai mare de adevar decit hirtia ca atare".
Asadar, in educatie si nu numai, fictiunea umanista (cu sens) ramine importanta inclusiv pentru viata maturului pentru care obiectivitatea e importanta, altfel n-ar mai fi nevoie de teatru si nici de literatura sau film. V-ati intrebat vreodata serios de ce lucrurile astea ramin valoroase pentru oameni si de ce ele pastreaza ceva din natura intima a veridicitatii? De ce oare vibram la trame care nu s-au desfasurat intocmai? Nu cumva transcendentul din matematica joaca si aici un rol? Iar daca de pilda sintem de acord cu Einstein, adica sintem sceptici in privinta existentei unor fiinte transcendente (deci inclusiv a unui Dumnezeu personal), exista oare un transcendent al constiintei sau macar unul al emotiilor sau trairilor omenesti? Sau, daca nu exista nici trairi transcendente, exista oare particule sau molecule transcendente? Mai precis, nu cumva transcendenta include, pe linga simplele obiecte matematice sau pe linga ideile filozofice si alcatuiri cu mult mai complicate?

In fizica cuantica exista o discutie intreaga privitoare la posibila legatura dintre actul de masurare efectuat de observatorul constient si colapsul functiei de unda, iar asta arata cel putin ca raportul dintre subiectivitate si obiectivitate nu este unul simplu, asa cum ne-am imaginat.
In mult mai recentele dezvoltari ale teoriei string-urilor se discuta intens pe tema principiului antropic: ecuatiile respective au atit de multe solutii de univers incit era nevoie de un criteriu de selectie care cere, nici mai mult nici mai putin decit conditiile aparitiei oamenilor sau fiintelor constiente dotate cu ratiune.
Leon Rosenfeld, colaboratorul apropiat al lui Niels Bohr spunea ca intelegem o teorie prin limitele ei. Ei bine, inca de la sfirsitul secolului trecut au existat oameni de stiinta care au adus lamuriri importante privitoare la limitele stiintei, unele dintre ele cu-adevarat tulburatoare. De pilda, matematicianul James Lighthill, in 1986, pe cind inca era presedinte al IUTAM, gasea chiar ca sint necesare scuze:
"Trebuie sa ma opresc aici pentru a vorbi in numele marii comunitati a celor care se ocupa cu mecanica. Sintem cit se poate de constienti azi de faptul ca entuziasmul nutrit de inaintasii nostri in fata splendidei izbinzi a mecanicii newtoniene i-a impins spre niste generalizari, in privinta predictibilitatii [...], despre care azi stim ca sint false. Vrem sa prezentam scuzele intregii noastre comunitati pentru a fi indus in eroare publicul cultivat, prin raspindirea, in legatura cu caracterul determinist al sistemelor ce satisfac legile newtoniene ale miscarii, a unor idei care, dupa 1960, s-au dovedit incorecte".
Ce sa insemne toate astea?

Monday, October 24, 2011

Cite ceva despre transcendent

Umanismul se refera, printe altele, la nevoia de a intelege: de aceea, e neproductiv sa-ti combati interlocutorul considerindu-l primitiv, mitoman sau imbecil. Abia atunci cind il iei pe interlocutor ca partener de discutie, considerindu-l ca pe un egal, adica fiind la rindu-i cel putin la fel de onest si de buna-credinta ca si tine, abia atunci incepi sa-i intelegi argumentul: si fireste, abia atunci poti sa-l combati cu folos.

De ce oare maturul "se coboara" la mintea copilului sau si inventeaza povesti doar pentru el? El face asta pentru a-l indoctrina sau pentru a-i transmite ceva ce nu poate fi transmis altfel?

Transcendentul are o functie fundamentala in gindirea oricarui om. E-adevarat, el are adincimi diferite, insa nu poti face stiinta autentica, dar mai ales nu poti inova in mod consistent in stiinta teoretica fara a te plasa cu gindul in transcendent. Orice spirit iscoditor care s-a apropiat si s-a minunat de gindul matematic stie ca obiectele, ideile, conceptele matematicii se afla acolo, in transcendent. De pilda, dreptele, cercurile, numerele sint transcendente: ele nu pot fi abordate in mod obisnuit fiindca ele nu exista ca atare in lumea reala, caci in lumea reala exista doar aproximari ale lor. Dreptele au chiar capete situate la infinit, iar infinitul a fost, pina nu demult un concept invaluit cu totul in mister.
Incepind cu Arhimede, Kepler, Galilei, Newton, Leibniz, Cantor, ne-am apropiat de ideea de infinit. Cantor a dezvoltat metode de a compara multimile infinite si a pus in evidenta chiar multimile infinite de infinitati. Cantor s-a vazut pe sine ca fiind un mesager al lui Dumnezeu, pe care el l-a gindit, ca si altii inaintea lui, ca fiind infinitul. Asadar, chiar in acea lume stranie care este transcendentul sau poate dincolo de ea, exista alte si alte lumi si idei chiar si mai stranii, ca infinitul sau infinitatea de infinitati. Despre Cantor stim ca era depresiv si ca suferea, probabil, de schizofrenie, iar stiinta sa a fost batjocorita de catre contemporanii sai -- ba chiar de catre unul dintre profesorii sai (e vorba de Kronecker care l-a considerat sarlatan). Sintem liberi sa ne imaginam ca Kepler, Galilei, Newton sau Leibniz nu erau departe de Cantor de vreme ce nu vedeau o contradictie intre a face stiinta si a-l cauta pe Dumnezeu. Si totusi, oamenii acestia ne-au lasat ceva ce ne da de gindit inca si azi, ceva ce in stiinta nu mai poate fi infirmat. Iar ideile lor sint intim legate de filosofia lor, o filosofie ce facea in mod recurent referire la Dumnezeu sau la transcendent. Noi, care inca n-am facut nimic in stiinta, putem gindi ca maniera in care faceau ei stiinta nu era cea mai potrivita, insa nu-i putem considera pe toti acestia niste amatori, niste naivi, simpli indoctrinati, tocmai pe ei, pe maestrii silogismului; in orice caz, nu putem face asta fara a avea de pierdut. In demersul oricarui descoperitor exista ceva ce trece dincolo de instrumental, ceva ce ne face sa ne minunam, ceva ce ne pune pe ginduri.

"Cum poate sa fie omenirea sanatoasa daca o tratam cu homeopatie? Cum poate omul sa se vindece de variola cu rugaciuni? Cum putem sa ne descurcam in Univers daca-l "neintelegem"? Cum sintem noi oameni maturi (responsabili) daca aburim mintea copiilor nostri cu Allah, Krishna, Zeus, isus, dumnezeu, satana, iad si lacuste create la comanda? "

Poti fi responsabil vorbind despre Dumnezeu in parabole: basmele si miturile nu sint abureli. D-voastra nu ati crescut sarind direct la teoreme sau la experientele de fizica, ci trecind mai intii prin experiente spirituale, adica ati crescut cu povesti sau basme in care existau personaje fabuloase, nu concepte de geometrie sau categorii filozofice. Daca atunci v-ati intilnit cu vreun om matur care v-a asigurat ca zinele nu exista, nu l-ati crezut, si bine ati facut, caci pentru toti copiii din toate timpurile zinele au existat si exista, ba chiar au rolul lor.

Mai mult, pentru unii oameni, a face stiinta aduce mult cu rugaciunea: fiindca demersul se constituie in actiuni repetitive, aproape obsesive, care cauta ceva ce nu pare sa fie imediat necesar.
Pe de alta parte, e foarte probabil ca bolnavii de variola sa nu poata fi vindecati prin rugaciunea inteleasa "in sensul comun" iar homeopatia e aproape sigur ineficienta, adica lipsita de valoare terapeutica.

"Ateismul este nu doar conceptia fireasca a nenaturaletii supernaturalului (sic), dar si starea de dinainte de nascocirea supernaturalului, starea in care se naste omul, starea lui naturala, starea de normalitate. Nu e nimic de temut in a ne holba intr-o eprubeta in care se mesteca ADN lipsit de spirit si dupa noua luni o fiinta umana perfect sanatoasa se naste..."

Acum spuneti-mi d-voastra: care conceptie e mai importanta pentru lumea aceasta, cea fabuloasa a copilului sau cea "realista" a maturului? Poti oare ajunge la maturul responsabil fara a trece copilul anterior lui prin lumea fabuloasa? Starea de dinainte de nascocirea supranaturalului este de fapt aceea in care copilul spune ma-ma, ta-ta, na-ni, pa-pa, ca-ca, adica starea naturala in care primatele se inteleg prin semne sau strigate de tip semnal.
Cit despre eprubeta despre care vorbiti, temerile sint aproape intotdeauna indreptatite: manipularea ADN-ului este abia la inceput iar oamenii de stiinta din domeniu abia incep sa inteleaga ce se intimpla in lumea delicata a viului. As zice ca dimpotriva, abia odata cu dezvoltarea stiintei moderne s-a luat foarte in serios problema eticii, si asta nu fiindca "nu e nimic de temut". A elimina temerile fara a admite necesitatea unor reglementari in aceste domenii sensibile tine de ideologia pura, adica tot de o credinta fara justificare sau acoperire.

In sfirsit, tot Einstein este cel care spunea ca e de preferat perspectiva religioasa celei din care ar lipsi orice referire la transcendent: e lesne acum de vazut de ce gindea asa.

Nota. Articolul a fost postat sub cel al lui Andrei Plesu, Cei ce cred si cei ce nu cred, din Dilema Veche, nr.400, 13-19 octombrie 2011

Wednesday, October 19, 2011

Inca despre comunismul de la noi

In cheie teologica, comunismul era inevitabil, facea parte din planul divin: in orice teologie, sacrificiile sint nu doar fondatoare, dar necesare: impotriva unui demon nu te poti apara decit impreuna cu un zeu.
Pe de alta parte, imi este din ce in ce mai clar faptul ca inca si in zilele noastre politologia este foarte departe de a fi o stiinta: nu fiindca nu se poate detasa de ideologic, ci mai ales fiindca nici macar nu-si propune asta.
Demonologia este o ramura a teologiei, nu a stiintei. Iar a incerca sa intelegi comunismul din perspectiva teologica e totuna cu a incerca sa faci experimente de fizica (precise) intr-o masina de spalat.
Trebuie sa mai lamurim un lucru: perspectiva crestina nu ne fereste de comunism. Daca crestinismul ar fi fost eficient, atunci el ne-ar fi ferit de comunism inca de la inceputurile sale. Dar taranii din Rusia, Romania, Polonia, cu toata opozitia initiala si crestinismul lor de inceput de secol XX au primit si crescut pina la urma comunismul: frica a fost cel mai bun argument, iar in cazul omului religios (in sens clasic) frica ramine un bun argument, daca nu chiar cel mai bun. Mai mult, in lume au existat si exista miscari ale unui comunism crestin. Iar in Romania zilelor noastre, cei mai neimpacati nostalgici comunisti sint oamenii simpli care, in punctul culminant se considera buni crestini: credeti-ma, oamenii astia nu citesc Tismaneanu si nici n-au auzit macar de Mitchievici. Ei vor o alta ordine, iar pentru ei ordinea inseamna comunism.

Asadar, cind facem demonologie, chiar uzind de toata sistema sa, nu mai facem stiinta ci teologie: nu mai facem educatie, ci initiere. Iar a asimila si critica comunismul de pe pozitii religioase nu ne scoate din domeniul propagandistic. Fiindca pina la urma ce se poate oare intelege din demonologia referitoare la comunism? Ca politica in general are o ascendenta religioasa sau ca doar comunismul o are? Iar daca doar comunismul o are, cum se intimpla ca alte sisteme politice ramin neatinse? Si daca comunistii de vaza erau demoni, ce erau sau sint copiii/urmasii lor? Pina la urma cum ramine cu separatia dintre stat si biserica?

Ma intreb inca de ce e asa de greu de discutat despre comunism in termeni naturali sau penali, in termeni de morala sau patologie. Ma intreb de ce e asa de greu de admis ca Lenin, Stalin, Ceausescu erau de fapt capii unor organizatii criminale, mafiote si teroriste, deci erau teroristi in sensul (cel mai) propriu al termenului. Comunismul a fost o dictatura a puscariasilor si puscariabililor, a recidivistilor cu panas. Ar fi trebuit sa avem un proces: in loc de procesul comunismului avem o literatura imensa si nenumarate analize pe text. De ce? Raspunsul e simplu si clar: tribunalele judeca oameni, nu fantome. Altfel, este evident pentru oricine ca, doar daca vrem sa ramina nejudecati sau sa fie judecati la judecata de apoi, ii vom asimila pe aceia care au facut raul prin comunism cu niste demoni.

Ar fi trebuit sa redevenim demni, sa ne scuturam de teama si sa ne intrebam: cum a fost posibil ca un individ ca Iliescu sa fie presedinte de stat intr-o tara atit de oropsita de comunism? Nu e oare ceva in neregula chiar cu lumea asta toata de vreme ce un ins ca Putin face inca politica Rusiei si da in continuare mina cu marii politicieni ai lumii care pe deasupra se mai considera si credinciosi? Daca admitem ca venind din iadul serviciilor secrete comuniste Putin e demon, de ce presedintele Bush, un aparator al valorilor crestinismului a dat mina cu el iar presedintele Obama continua sa o faca? Si nu e inca oare foarte convenabil pentru noi toti totusi, de vreme ce nu indraznim mai mult decit sa scriem, si nici nu indraznim sa facem mai mult decit simpozioanele despre Politkovskaya, literatura demonica si condamnare politica, cariere universitare sau muzee ale comunismului?

Hotarit lucru: ar trebui sa facem odata procesul comunismului, si asta chiar cu un tribunal international. Iar in capul listei acuzatilor ar trebui sa stea cu sau fara voia sa ultimul de pe lista FSN-ului — probabil ca lista acuzatilor ar putea continua cu multi dintre mai marii stingii insolente si populiste de astazi, absolventi de Stefan Gheorghiu care inca ne invata cum e cu politica (cum oare e cu putinta si unde ne este rusinea?), dar si cu afaceristi verosi ce trec drept politicieni de dreapta sau libertarieni — ca Patriciu –, si care in siajul foarte lung al comunismului au adus Romania in situatia unui stat complet debilitat. Astazi ei ne dau asigurari ca statul roman e incompetent si ca cei care-l alcatuiesc nu stiu pe ce lume traiesc: statul roman e intr-adevar incompetent dar pentru ca nu i-a judecat inca.

Constitutia dar si codul penal ar trebui modificate in ideea penalizarii fara rezerve — ca fiind de o gravitate extrema — a oricarui gen de miscare comunista sau continuatoare a regimului comunist: asta pentru ca pe viitor, oricine se va mai imagina ca incarnare a lui Ceasescu sa afle ca risca enorm. Si in asa fel incit, oricine va mai indrazni sa spuna ca ideile comuniste au fost bune dar ca au fost aplicate gresit, sa poata fi retrimis la scoala elementara, cu posibilitatea suspendarii temporare a diplomelor (pina la refacerea unor materii ca istoria) dar si cu recomandari legale privitoare la riscurile majore de a mai activa vreodata in vreun domeniu umanist, serviciu social sau organism politic.
Politicile moderne ar trebui sa puna la punct sisteme care sa faca imposibil accesul la putere a unor recidivisti sau psihopati, si nu sa ne procopseasca cu manuale de demonologie si de scuipat in sin.

In sfirsit, nu am cuvinte pentru a exprima rusinea, dezamagirea si dispretul pentru oamenii din aceasta tara, batrini dar mai ales tineri, atei dar mai ales credinciosi care isi aduc o cit de mica contributie in sistemul (sau) de justitie: as vrea sa stie ca ceea ce au facut ei si continua sa faca ramine incalificabil — si nu ma refer aici la ratarea nu stiu carei integrari in nu stiu ce spatiu. Ei bine, in fiecare seara, toti acesti oameni, de la portarul in sistemul justitiei sau grefier si pina la cel mai inalt judecator (din tara asta) ar trebui sa adoarma cu gindul la gropile celor citeva sute de milioane de oameni care au pierit pentru ca ei sa poata azi crede, in toata nemernicia si nerusinarea lor, ca pina la urma, ideea comunista a fost buna, si ca, in definitiv, dreptatea care se putea face s-a facut.

Nota. O varianta a acestui articolul a fost postata sub articolul Demonologie, resentiment si comunism, al lui Vladimir Tismaneanu, pe contributors.ro.

Tuesday, October 18, 2011

Discutie despre credinta

Din pacate, astazi parca stim mai putin ca oricind despre ceea ce am putea numi generic credinta. In mod tragic pentru noi oamenii, despre iubire stim chiar mai putin. Nu cred ca crestinismul a lamurit macar cu putin lucrurile daca ma gindesc la iubire. Dimpotriva, cred ca prin ideologizare ne-a sporit neintelegerile. Desigur insa, noi ne putem face iluzii si putem imbraca totul in paradoxuri si fineturi culturale.
In anii 90, multi intelectuali romani erau pe valul de recrestinare. Astazi insa ei stiu ca miscarea aceea era de fapt un valurel pe linga valul mult mai amplu de secularizare din vest. Pe de alta parte, in vest n-a existat comunismul care sa interzica in mod arbitrar religia iar procesul de acumulare a scepticismului, desi ezitant si lent, a fost si ramine sistematic.
Credinta insa ramine un lucru important despre care se poate admite ca nu poate fi si nici nu trebuie eliminat din viata oamenilor -- stiinta are ea insasi sistemul sau de credinte. In mod surprinzator insa, religiile clasice au ajuns astazi sa caricaturizeze demersul credintei, deservindu-l. Asa s-a ajuns si la aroganta multor oameni de stiinta care ridiculizeaza discutia despre credinta.
Ce e de facut? Nu mare lucru: sa discutam fara incrincenare despre credinta.

Monday, October 17, 2011

Nu Nobelul face rau economiei

Eu zic ca nu e cazul sa devenim paranoici. Fiindca e clar ca nu matematica sau matematicienii sint de vina ca economia merge azi prost.
Daca totusi cautati vini si vinovati, ar fi cazul sa uitati de premiantii Nobel si sa va intoarceti la NOUA ALIANTA intre politic si economic, caci aici e marea problema: economistii s-au inhaitat cu politicienii si au dat-o pe ideologie. Vorbim deja de o inflatie de idei privitoare la ceea ce numim economie-politica. Cind un economist uita de cifre si modele migrind spre ideologie, se alege praful de ideile si rezultatele sale.
Nu matematica, ci ideologicul -- i.e. tocanita economiei politice -- a adus economia mondiala in starea precara de azi.
Nici un model economic bun nu te indeamna sa sustii banci falimentare, ci chiar tocanita amintita. Interesant mi se pare procesul rapid de ideologizare a economiei pe ruta economie-politica, politica-economica.
Altfel, intocmai ca in fizica, in economie, matematica este cea mai eficienta cale de a elimina ideologia.

In fine, e de o mie de ori mai bine sa incerci sa faci o tocanita de cartofi decit una de idei economice si politice.

Nota: Textul e postat sub articolul Nobălul si criza actuală, de pe contributors.ro, al lui Cristian Paun.

Sunday, October 16, 2011

Patapievici si credinta

Patapievici spune:
Crestinismului i-a fost interzis accesul in spatiul public in mai multe forme: in invatamant, in spatiul public ca dezbatere politica, in preambulul proiectului de constitutie europeana. Parca am innebunit! Suntem intr-o stare pe care psihiatrii o numesc "denial", sau "ura de sine". Ne detestam valorile care ne-au facut. Altfel spus: vrem sa murim!"
Dar oare nu crestinii timpurii au fost cei care au sters hieroglifele de pe zidurile templelor egiptene? Ei da, au existat si crestini timpurii... Si oare Akenaton se ura pe sine atunci cind aducea in lume monoteismul?
Nu cred ca valorile sint cele care ne construiesc, ele exista pentru a fi schimbate (intre noi): asta daca intre timp nu se devalorizeaza, asa cum s-au devalorizat altele, de-a lungul timpului.
Inca de la inceput, crestinismul a judecat omul, nu faptele sale -- caci omul putea fi pacatos sau necredincios: insa dezvoltarea umanitatii s-a facut judecind serios asupra ideilor, criticind idei. Nu-i nimic tragic in devalorizarea unor idei, desi tragedia va continua (sa existe) in lume. Au pierit nu doar popoare si civilizatii, dar inclusiv limbile lor. Tragedia este atunci cind vorbesti de oameni, nu de idei. Crestinismul este o idee. Credintele egiptenilor tineau tot de idei. Ele n-au pierit cu totul, dar nici nu mai traiesc astazi in noi, asa cum au trait in ei. Nu omenirea va pieri, ci crestinismul.

In anii '90 Patapievici era pe val: pe valul recrestinarii romanilor, desigur. Astazi nu mai e pe val, si as zice ca de-aici vin si regretele sale. Si nu, dorintele mele nu sint cardul meu, asa cum nu cred ca dorintele oamenilor de azi rezida in cardurile lor. Crestinismul e foarte bun pentru mesterit la pacate si vini. Credeam insa ca Patapievici se va resemna cu timpul, intelegind ca nu are dreptate, caci e clar ca in vest, nu doar crestinismul, dar religiile clasice nu mai au cautare printre ginditorii autentici. Acum cred ca problema lui Patapievici vine din neintelegerea unui fapt evident totusi: in vest exista multa credinta. Ce-i drept, aceasta nu mai este una de tip traditional, iar pe-acolo n-a trecut urgia comunismului care sa mature totul in cale. Procesul de renuntare la credintele de tip traditional a fost unul lent si nesigur: asa cum multi atei neglijeaza transformarile importante din evul mediu crestin, tot asa, credinciosii de azi trec foarte usor peste revelatiile modernitatii. Nu Patapievici e depasit, depasite sint ideile sale privitoare la credinta.
Eu as discuta azi mai degraba legat de ce anume ne ramine dupa crestinism. Nu stiu daca exista viata de dupa moarte, dar viata de dupa crestinism exista cu siguranta, si, din cite imi pot da seama, nu-i deloc rea.

Nota: Ultima fraza e un pic cam tare, dar demersul a fost nuantat si regindit in articolele ulterioare.