Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Saturday, December 31, 2011

Desi s-ar putea crede ca numai preotii sint dogmatici, admitem ca nu doar religia clasica este o dogma degenerata in ideologie groasa: exista pe lumea asta si oameni de stiinta dogmatici. Iar acestia pot fi la fel de prost orientati in stiinta ca si amatorii sau diletantii. Ei bine, bazindu-se pe rezultate dar si pe faptul ca practica curenta nu duce la erori evidente, nu doar ca acesti oameni nu mai discuta niciodata principiile, dar incearca sa-i convinga si pe altii, uneori chiar de o maniera agresiva, ca n-au voie sa o faca. Caci ideolog este nu doar cel care se tine departe de axiome si care, incercind sa evite erori, face doar rationamente bazate pe axiome, dar e ideolog si cel care crede ca totul se poate reduce la acele axiome. Adevarul este insa unul simplu: in orice sistem de gindire setul de axiome este unul formal. Cu alte cuvinte, cel putin teoretic, orice axioma poate fi schimbata: asadar, faptul ca nu facem lucrul asta in mod curent, nu inseamna ca axiomele sint batute in cuie, i.e. sint mai putin formale.

In stiinta moderna, orice bun cercetator trebuie sa fie pregatit sa discute axiomele.

Thursday, December 29, 2011

Cititul si cautarea

Vladimir Tismaneanu spune:
Meseria si pasiunea se imbina avantajos, indraznesc sa cred. Nimic nu se compara, ca bucurie a spiritului, cu citirea unei carti bune. Scriu recenzii frecvent la “Times Literary Supplement” si in alte locuri, ceea ce ma obliga sa citesc carti noi in domeniul meu de specializare. Citesc in genere doua sau trei carti pe saptamana. De la bunicul meu pe linie materna, un om foarte intelept, am ramas cu un obicei pe care nu-l regret: nu sar niciodata pagini, nici macar randuri, de frica sa nu pierd tocmai pasajul esential.
Dar ce ziceti de bucuria intelegerii, sau si mai si, de cea a descoperirii? Cititul e foarte important in formarea unui om. In vremurile astea sint destui care considera ca cititul a devenit inutil: nu cred ca cititul poate deveni inutil. Totusi, exista un timp de la care incolo un om ar trebui sa inceapa sa caute, sa incerce sa inteleaga. Pentru asta insa, doar cititul nu mai poate fi de-ajuns: si incepe astfel sa devina din ce in ce mai important timpul acordat reflectiei. Cititul inseamna economie de efort individual, caci poti invata multe din experienta altora fara a fi nevoit sa incerci aceleasi dificultati. Insa economia de efort nu e totdeauna recomandabila, iar cine se antreneaza in vreun fel stie foarte bine asta.
Pe de alta parte, modernitatea il constringe pe om sa fie cit mai productiv: atit la fabricarea piinii, cit si la productia de idei. Daca insa pentru productia de piine poti face un plan de afacere iar in ceea ce priveste educatia ai putea anticipa un traseu, nu acelasi lucru il poti face legat de lumea ideilor in care te misti. Pur si simplu nu-ti poti planifica ce sa gindesti miine sau peste un an, si cu atit mai putin poti planifica ce anume sa intelegi sau sa descoperi. Pentru un necunoscator poate fi frustrant, pentru un debutant poate fi incitant: insa pentru cineva care cauta idei si reflecteaza aproape zilnic, imprevizibilul devine previzibil.
Si abia de aici incolo vine cu-adevarat greul. Caci trebuie sa-ti dai timp pentru reflectie, timp pe care de regula il iei de la alte activitati sau chiar indatoriri: trebuie sa fii in stare sa evaluezi nu doar daca e necesar, dar inclusiv daca merita. Trebuie sa fii in stare sa nu ceri toata libertatea posibila, ci sa te inveti sa uzezi doar de aceea de care ai imediata nevoie, si nici sa-ti pierzi capul crezind sau amagindu-te pe tine si pe altii ca lucrezi la ceva foarte important fara sa faci in realitate asta. In plus, va trebui sa devii un excelent economist: caci nu vei gestiona bani, ci cel mai valoros capital al tau, timpul. Pentru a putea reflecta, va trebui sa fii in stare sa storci timp de peste tot. Va trebui sa gasesti un echilibru intre citit si reflectat, iar pentru asta va fi necesar sa-ti ingrijesti atent sanatatea: daca se poate, nu cu ajutorul medicilor, ci tot printr-un efort, e vorba de efortul fizic regulat. Un cautator trebuie sa fie un foarte bun antreprenor, sa caute si sa gaseasca idei, dar in acelasi timp, sa nu renunte la ideile vechi daca acestea ramin eficace, caci un adevar vechi ramine adevar, ba chiar cistiga cu timpul in valoare. Un cercetator nu cauta noul, ci cauta sa inteleaga ceea ce inca nu s-a inteles.
Un ginditor crede un puterea ideilor -- asta e chiar religia sa --, el isi analizeaza foarte critic propriile idei iar daca intra astfel in penurie de idei, nu-si slabeste simtul critic, ci mai degraba cauta alte idei -- asta e filosofia sa --, isi foloseste pe cit posibil ratiunea, incercind sa faca macar inca un pas in plus pentru a intelege -- asta e stiinta sa.

Wednesday, December 28, 2011

Omagiu nordcoreenilor

Stiam ca ideologia poate multe, dar nu-mi imaginam ca poate aduce un popor in starea asta. Mai stiu ca asa ceva nu poate fi regizat: nici macar actorii nu pot plinge la comanda. Nu-i judec pe oamenii astia in nici un fel, mi-e mila de ei. Ma gindesc la ce fel de oameni sint cei care i-au condus si-i conduc. La ce trebuie sa ne mai asteptam de la politicienii lor sau de-aiurea?
Sa fim recunoscatori ca nu am ajuns asa -- noi, oamenii liberi puteam face mai mult pentru nordcoreeni, nu cred ca aveam nevoie sa-i vedem ajungind aici.
Cred ca e o lectie aspra inclusiv pentru cei religiosi: ce e asta daca nu o umilire fara seaman a omenescului? La ce nenorociri ar trebui sa ne mai asteptam de la planul divin?
E o zi foarte trista pentru umanitate.

Tuesday, December 27, 2011

Ideologie vs ideologie

Sa combati ideologia nu e tot ideologie: asta daca nu incerci sa inlocuiesti o ideologie cu alta ideologie. Ideologia autentica insa are o caracteristica ce o face foarte dificil de depasit. Nu da doar dependenta ci furnizeaza permanent si iluzia tare ca putem lupta cu ea, ca o putem controla. O iluzie tare este o iluzie in care credem fara rezerve. Alcoolicul crede ca poate bea cite putin fara a aluneca in betie, asta desi de fiecare data cind bea, el nu se mai opreste pina nu cade lat. Jucatorul de noroc procedeaza la fel: el crede ca poate controla norocul si pentru a cistiga pariaza pe orice: casa, hainele de pe el, persoane dragi. Cu cit pierde mai mult, cu atita este mai convins ca va cistiga.

Alte idei legate de religie

Cine are dreptate? Cel care vizeaza umanismul dind ocol nesfirsit reprezentarilor antropomorfe sau cel care se inchina la icoane cu chip de om? Cine are dreptate, cel care vorbeste despre jihad-ul interior sau cel care intoarce si celalalt obraz?

Religia din lume e multifatetata: care fata este cea autentica? Cea a lui "de ce ma lovesti" sau cea a jihad-ului vazut de fanatici? Si-apoi, daca sint posibili fanatici care inteleg din religie ca necredinciosii trebuie omoriti, nu cumva religia traditionala poate fi mai periculoasa decit literatura aia bleaga, mioritica?
Caci religia clasica nu l-a dat totusi pe John Wayne, i-a dat pe Iisus si pe Mahomed; bin Laden nu s-a putut folosi de un mit al pastorilor pentru a izbi lumea occidentala. Fundamentalismul Wahhabi a cenzurat arta care nu era conforma cu preceptele sale austere iar islamismul sunit a fost cel care a interzis reprezentarile antropomorfe in arte.

In trecut, religia mentinea ordinea si justitia in lume prin alianta sa cu politica. Insa alianta prea intima cu politica a fost aceea care a si erodat-o ireversibil prin ideologizarea masiva. Asa cum intr-o tara democratica exista mai multe partide, tot asa, in lume, exista la ora asta mai multe religii dominante. Asa cum intr-o tara nu e de dorit sa existe un singur partid -- democratia ar fi in acel caz eliminata -- tot asa, e greu de crezut ca in lume ar fi dezirabila unificarea religiilor traditionale principale. Nu exista partid unic dar nici religie traditionala universala.

De-a lungul timpului, fiecare religie a avut la un moment dat pretentii de partid unic. Normativitatea excesiva tradeaza de regula degenerarea religiei in ideologie masiva. Islamismul e ultima mare religie traditionalista dar si ultima supusa exceselor ideologizarii.
Este sanatos oare ca pentru dezvoltarea spirituala a oamenilor sa se imagineze un transcendent antropomorf, ca sa nu spun direct antropocentric? Religia crestina l-a coborit pe Dumnezeu pe pamint si l-a facut om pentru a putea fi mai usor de inteles, pe cind cea islamica a incercat sa elimine reprezentarea lui Dumnezeu prin mijloace omenesti, admitindu-se ca reprezentarea lui Dumnezeu e imposibila, Dumnezeu fiind dincolo de puterea de intelegere a oamenilor. In religia crestina Iisus este fiul lui Dumnezeu, in cea islamica este doar unul dintre profeti.

Cine are dreptate, crestinul sau musulmanul? E important sa ne lamurim asupra acestei chestiuni si asta nu fiindca e musai sa eliminam una dintre viziuni. Unii oameni ar putea fi tentati sa sintetizeze o noua religie in care cele doua gindiri sa fuzioneze: s-ar putea lua, de pilda, doar elementele comune lor si elimina toate celelalte. Survine insa imediat intrebarea: nu sintem oare in pericol ca, procedind astfel sa ajungem sa eliminam si ceea ce una are bun si remarcabil dar lipseste cu desavirsire in cealalta? Sau, la fel de bine, ceea ce e rau, poate fi prezent in ambele si e posibil astfel sa fie pastrat mai degraba ceea ce e rau. Si cum oare putem judeca ceea ce este rau din afara celor doua? Faptul ca ele ramin ireconciliabile desi amindoua vorbesc in termeni monoteisti despre credinta ar trebui sa ne puna pe ginduri.

Nu-i tirziu ca religia crestina sa impuna scoaterea Mioritei din programa scolara: totusi, nu cumva arta este in acest caz mai potrivita invataturii tocmai pentru ca este complet neideologica? Nu cumva religia traditionala a ramas totusi tributara politicului in asemenea masura incit, in modernitate ne pune sistematic in dificultate daca trebuie sa alegem ce anume consideram ca e bine si ce e nu? Oare cum anume ne putem lamuri care invatatura tine de religia autentica si care nu? Dar exista oare religie autentica?

Religia singura nu poate lamuri lucrurile astea. Pe de alta parte, stiinta are inca de la inceput un caracter universal desi a fost facuta inca din vechime de oameni mai mult sau mai putin religiosi: oamenii de stiinta timpurii au inteles insa ca trebuie sa lase deoparte politica pentru a se dedica adevarului. Pentru filozofi a fost ceva mai greu: fiindca si ei au incercat din timp in timp aliante mai mult sau mai putin legitime cu politicul. Ultima incercare a fost chiar aceea in care umanitatea a fost readusa in derizoriu prin doctrina marxista. Nimeni nu neaga insa caracterul universal al lumii ideilor, transcendenta lor: filosofia neideologica are, asadar, caracter universal.
Ce vreau sa spun. Pentru a se dezideologiza dar si pentru a-si regasi calea catre universal, poate ca religia ar trebui sa se indeparteze de politic si concomitent sa se apropie cit se poate de mult de filosofie si de stiinta. Cu siguranta ca ar fi foarte dificil de facut asta, nu doar fiindca vorbim aici de cea mai veche dintre aliante ci si fiindca originile multor mituri fondatoare au de-a face cu ceea ce numim azi putere sau ordine politica.

Dar cred ca abia alianta celor trei ar putea face ca nici una dintre ele sa nu mai serveasca politicul, ba chiar ca politicul sa inceapa sa slujeasca, nu sa mai guverneze, asa cum se intimpla azi.
Religie, filosofie, stiinta: arta se afla poate la confluenta celor trei moduri fundamentale de a gindi transcendentul, lumea, universul.

Monday, December 26, 2011

Balada Miorita si lumea moderna

Cred ca sint ceva mai multe semnificatii de discutat aici. Si mie-mi place felul asta de a vedea balada si cred si eu ca, mai degraba decit de a fi fatalista, balada trimite la un fel anume de a vedea moartea. Stim insa bine cu totii ca toate simbolurile astea trimit la rindul lor mult mai departe in timp, si e vorba aici de invatatura crestina.
Am gasit si gasesc insa mai interesant si mai fecund demersul literar decit cel religios. Caci, daca apare natural ca adesea inactiunea sa ne irite mai rau decit actiunea gresita, nu mai e la fel de natural sa ne irite mai mult neideologicul decit ideologicul masiv. Si, la drept vorbind, in fata mortii, atitudinea cea mai potrivita a omului simplu care nu intelege prea bine lumea dar care iata, are o perfecta intuitie a transcendentului mi se pare a fi chiar aceea din Miorita. Caci atunci cind omul simplu devine ideologic, ei bine, atunci se intimpla ceea ce s-a intimplat in comunism: dreptatea nu o mai face justitia autentica, ci o fac cei multi si simpli, dupa cum le dicteaza ideologia.

As merge totusi un pic mai departe, largind putin interpretarea baladei. Poate ca nu-i vorba acolo asa de mult despre moarte pe cit ni se pare noua din cauza pasivitatii aparente a celui care o contempla cu ochii deschisi. Poate ca se afirma acolo intr-un mod foarte limpede preeminenta transcendentului, intelegerii si a legilor in fata lumescului, in fata materialismului. Si poate ca iritarea celor mai multi este de fapt raspunsul inconstient ce tradeaza lipsa lor de credinta in puterea ideilor, in puterea lumii platonice. Elevii mediocri ii judeca adesea foarte critic pe profesorii care nu dau retete mai ales fiindca nu le place sa-si contemple propria lene. Ceea ce mi se pare remarcabil in balada este faptul ca totusi nu ne da o reteta: nu sintem constrinsi sa gindim in vreun fel.
Materialismul ne invata ca in fata pericolului, o fiinta are doua alternative: sa lupte sau sa fuga. In lumea oamenilor mai exista insa alternativa dialogului. Pe de alta parte, a ucide sau a te sinucide inseamna de fapt sa refuzi in mod radical dialogul. Caci dialogul cu tine sau cu ceilalti este de fapt chiar calea regala spre lumea ideilor. Mioara este sinele ciobanului, iar ciobanul alege sa dialogheze cu sine. El nici nu lupta cu arma in mina, dar nici nu fuge. Nu-si face iluzii ca ceilalti vor reveni la ginduri mai bune, asta inseamna ca nu viseaza, nici nu-i judeca pe ceilalti, asta inseamna ca nu se erijeaza intr-o instanta. Pentru a merge mai departe el se bazeaza pe lumea ideilor, nu pe resorturile imediate, adica pe resorturile din lume.
Mie mi se pare ca asta este prima lectie pe care ar trebui sa o primeasca un om care paseste in lumea moderna: anume ca inainte de a-ti face loc cu coatele in lume, inainte de a te apropia de o masa plina cu bucate pentru ale carei locuri oamenii sint in stare sa se omoare intre ei, poate ca ar fi mai nimerit sa cauti in propria desaga, sa vezi daca nu cumva vei gasi acolo hrana de trebuinta. Caci propria desaga este desaga aia minunata in care piinile se pot inmulti fara ca din lume sa dispara nici macar o firmitura.

Inchei cu un gind care ma preocupa: anume ca pasivitatea aparenta a intelectualului e luata adesea de catre omul simplu dar bine indoctrinat drept inactiune, e asimilata prea adesea si prea usor cu nepasarea, neimplicarea. Acelasi om identifica la fel de usor militantismul cu harnicia si cu "atenta preocupare".

Sunday, December 25, 2011

Dreptate si iar dreptate

Vladimir Tismaneanu spune:
"Institutia Securitatii a fost una criminala, opusa insasi ideii de stat de drept. In termenii lui Kolakowski, a fi lucrat in aceasta institutie, a fi servit-o, inseamna a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi indracit. In plan moral, exorcizarea are si va avea loc prin cunoastere. De aici si semnificatia durabila a Raportului Comisiei Prezidentiale. Este insa nevoie de o lege a lustratiei pentru a preciza aceste chestiuni de o maniera cit mai riguroasa si impersonala. In plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda ca ei, prin atribuirea culpabilitatii colective."
Asa este. Numai ca noi nu facem dreptate nici macar in cazurile singulare evidente si chiar documentate. Iata: justitia din Romania inca isi zice justitie, are libertate, e deja de ani multi foarte bine platita, dar nici pina astazi totusi nu a fost in stare sa-l judece pe Ion Iliescu. Iar Iliescu spune despre bietul prigonit Nastase, ca nu merita sa fie tracasat, asa, in justitie. De ce anume mai are ea nevoie doamna justitie pentru a-si face treaba? Si ce anume trebuie sa mai facem noi, romanii, pentru a se face dreptate?
Justitia din Marea Britanie nu i-a putut prinde pe toti cei care in timpul revoltelor din august, sub pretext ideologic, s-au dedat la fapte josnice. Dar pedepsele aplicate celor prinsi sint exemplare. Ei bine, Ion Iliescu a facut mai mult decit sa fure un scuter: el a dus in eroare o tara intreaga prin politica sa mincionoasa si rau-intentionata. Mai mult, ca multi dintre comunistii cu trecut militant, omul are in continuare porniri de recidivist: ii apara si pe alti infractori. Iar noi sintem rugati insistent sa nu mai pomenim de Iliescu, fiindca, pesemne, unora li se face rau: oameni buni, sa ne revenim in fire. Si detinutilor nostri politici li s-a facut rau cind au fost batuti si chinuiti. Da' ce zic eu, multi dintre ei au fost omoriti. Iar noua ar trebui sa ni se faca rau fiindca oamenilor acelora nu li s-a facut pina azi dreptate. Noua insa nu ni se face rau pentru atita lucru, iar Craciunul e mereu motivul cel mai convenabil. Problema este ca, fara dreptate, globurile din bradul nostru de Craciun au inchise in ele sufletele celor omoriti sub comunism. Iar noi ne bucuram si sarbatorim. Ce naiba sarbatorim noi, de 22 de ani, de Craciun, oameni buni? Ce credinta este asta care nu cauta dreptatea sau careia i se face rau cind se cere facuta dreptatea? Este oare acea credinta care ne cere sa nu-i judecam pe altii pentru a nu fi noi insine judecati?

Despre libertate si intelegere

A combate ideologia nu este tot ideologie.
Cred ca "fanatic al libertatii" e o contradictie in termeni. Iar daca rationamentele se bazeaza macar in parte pe expresia asta, atunci sint precare. Libertatea, oricit de multa sau de mare nu-i suficienta pentru a intelege. In viata, adesea lucrurile sint mai complicate: in pahar nu toarna tot timpul un chelner, ci adesea un "prieten" sau chiar un parinte. Asadar, analogia nu e consecventa: nu spun ca toate analogiile ar trebui sa fie consecvente. In acest caz insa, nu e doar relevant cazul alcoolicului, dar acesta e chiar cazul esential care a ramas nediscutat. Ce se intimpla cu economia unui stat dependent practic de imprumut? Are sanse sa-si revina daca se iau doar masurile obisnuite de austeritate?
Pina unde merge corect analogia imprumutului cu cea a alcoolicului: in cazul unui stat capturat, de pilda, inclusiv imprumuturile mici pot fi pe termen lung catastrofale, caci banii ajung in mod sistematic la cei care nu doar slabesc statul, dar il distrug prin coruperea profunda a justitiei si chiar malformarea corpului de legi. Intr-un stat capturat, poporul nu are acces direct la justitie, dreptatea insasi fiind un deziderat indepartat. Iar faptul ca dreptatea ajunge intr-o tara un deziderat indepartat poate fi mai mult decit simplu simptom: poate fi boala insasi. Cred ca in Europa si, in mod paradoxal pentru multi, inclusiv in Statele Unite, natura raporturilor dintre gindirea de stinga si putere e una viciata grav: nu doar ca justitia de la nivel european nu a avut baza pentru a condamna in mod neechivoc comunismul, dar prin asta sintem inca foarte departe de a intelege ca, pentru lumea postcomunista, chiar si stinga moderata constituie calea directa spre ideologizarea politica masiva de tip comunist. Cred ca pentru cine e pregatit sa vada, intre datoria publica si gradul de ideologizare exista o legatura directa. Ar trebui sa ne iasa din cap simetria: natura nu e simetrica decit arareori, si doar la fundamente. Daca ideologiile de dreapta pot fi usor demontate prin apel la umanism si bun simt, prin apel la simpla educatie in drept elementar, in cazul extrem, cu ajutorul armatei, nu acelasi e cazul pentru ideologiile de stinga: caci am vazut ca ideologiile de stinga au puterea de a aduce in stare de ebrietate ideologica cronica nu doar oamenii cei mai invatati, dar popoare intregi. Politica va insemna intotdeauna ideologie, insa minimul ideologic se obtine prin masuri de dreapta, in vreme ce stinga este calea spre maximul ideologic, adica spre comunism.
In fine. Ideea nu este de a interzice ideile de stinga, nu putem face asta: natura umana cea mai profunda este una ideologica, faptul este dovedit, cred, de ideologizarea masiva a credintei prin religia asimilata in mod ireductibil teismului. Dar la umanism se ajunge iesind sau incercind iesirea din ideologie: la intelegere ajungem in acelasi fel.
Sa reflectam serios la ipoteza asta: alcoolismul ideologic al popoarelor e indus chiar de ideologiile politice sau sociale de stinga aplicate sistematic si pe termen lung. Consumismul insusi e o prelungire in capitalism a comunismului. In realitate, principiul comunismului si alunecarea naturala spre comunism ar trebui sa fie ceea ce este principiul al doilea al termodinamicii pentru fizica. Adica: asa cum, in mod natural, orice sistem tinde spre starea cu dezordine maxima si, in general, trebuie sa consumi energie pentru a mentine un sistem intr-o stare ordonata, tot asa, o societate tinde, in mod natural, spre anarhie, iar calea cea mai directa spre aceasta este ideologia de stinga, comunismul. Comunismul nu poate fi evitat decit prin masuri de dreapta, pe de alta parte, e clar acum ca nici macar America nu e ferita de manifestarile la scara ale dezordinii comuniste. Caci numai intr-un sistem comunist puteau fi recompensati managerii care (si-)au ruinat investitorii. Poate ca poporul american e departe de comunism: nu acelasi lucru l-am putea spune insa despre oamenii sai politici, ba chiar despre bancherii sau managerii sai. Lucrul pare paradoxal, dar nu este: caci disiparea raspunderii si a pierderilor tine intim de ideologia comunista. Bine, dar oamenii aceia n-au fost indoctrinati de comunisti, cum e posibil? Cum spuneam, asta e tendinta naturala a societatii si a oamenilor: de a nu recunoaste greseala, de a pasa la infinit raspunderea. De ce se prelungeste criza? Simplu: pentru ca nu sint cautati vinovatii. De ce nu sint cautati vinovatii? Fiindca, cu toata libertatea, nu doar ca nu intelegem ce se intimpla, dar nici nu ne propunem asta. Tendinta naturala a omului este sa cheltuie, nu sa agoniseasca iar in general, omul vrea sa fie liber, arareori sa inteleaga.

Friday, December 23, 2011

Recunosc un Havel roman

Pentru mine, Havelul roman este Andrei Plesu. Poate ca n-a semnat vreun document de importanta Cartei77 si nu a fost la fel de determinat ca Vaclav Havel, dar n-a fost nici presedinte.
Daca insa revenim la calitatea esentiala care l-a facut pe Havel sa fie Havel, si anume la aspiratia de "a fi intii de toate un om cumsecade", cred ca, dintre toti intelectualii nostri de seama, Plesu este cel mai aproape. Caci dintre toti, Plesu are natura cea mai stimulatoare, in vreme ce majoritatea celorlalti se straduie parca sa-si inhibe semenii prin statura lor impunatoare. E usor sa vrei sa treci drept un campion al dialogului prin citate si trimiteri dar sa actionezi ca si cum ai vrea sa-i reduci pe ceilalti la tacere: e frapant sa observi ca la noi, majoritatea inca procedeaza totusi in acest mod facil.
Plesu a fost cel care, prin demersul sau si al Dilemei ne-a apropiat cel mai mult de spiritul lui Havel, rotunjind asperitatile inerente ale celor care am scapat inca de foarte tineri din comunism. Si-apoi Plesu este cel care, intr-un mod gratios, fara a intra propriu-zis in politica, a raspuns totusi chemarii de a se implica in treburile publice, intr-un moment in care majoritatea intelectualilor a ales sa ramina pe margine si sa comenteze.
E drept, multa lume la inceput l-a judecat pe Plesu ca pe un impaciuitorist: chiar si azi, discursul sau echilibrat irita multi intransigenti de ocazie. Azi insa lucrurile sint mult mai clare.
Cred ca ar fi o nedreptate sa nu-l recunoastem pe Plesu ca fiind Havel al nostru cita vreme este inca cu noi. Spre deosebire de cehi, noua ne face cinste faptul ca popularitatea lui Plesu este mai mare in tara decit in strainatate, asta in conditiile in care in 1989, handicapul nostru fata de cehi (cehoslovaci) a fost unul urias. La noi, comunismul nu s-a terminat in 1989 -- revolutia violenta a complicat si mai mult lucrurile, incit, romanii au ramas de fapt in labirintul comunist inca multi ani. Iar Plesu a facut intr-adevar foarte mult pentru a indrepta lumea romaneasca pe calea democratiei. Plesu este cel care l-a remarcat pe Patapievici, cel care avea sa deschida cu-adevarat calea liberala a gindirii politice romanesti: in mod cu totul remarcabil, nici unul dintre ei nu a facut asta din interiorul vreunui partid politic, insa daca ar fi sa ne referim doar la acesti doi intelectuali romani, ei au facut pentru societatea (civila) si politica romaneasca mai mult decit toate partidele politice la un loc. Nu presedintii Constantinescu sau Basescu ne-au scos din labirintul comunist, ci Andrei Plesu si Horia-R. Patapievici impreuna cu Gabriel Liiceanu. Fiecare dintre acesti intelectuali are in spate fapte remarcabile, iar noi sintem azi ceea ce sintem datorita lor. Sa nu-mi spuneti ca recunoasterea de fata trimite la Cintarea Romaniei, ca nu tine: oamenii acestia n-au fost, nu sint si probabil ca nici nu vor fi vreodata politicieni.
Poate ca Plesu este un altfel de Havel, dar pentru noi e tot (un) Havel. Ma framinta un singur gind: ca Andrei Plesu s-ar putea simti ofensat fiindca s-a gasit unu' sa-l alature lui Havel. Daca totusi s-ar intimpla asta, mi-ar intari si mai mult convingerea ca am dreptate sa o fac.

Thursday, December 22, 2011

Inca despre justitie

Si de data asta dreptatea este in mod substantial de partea lui Dan Tapalaga si a celor care gindesc similar: de la argumentul privitor la caracterul consultativ al avizului anchetei in cazul demnitarilor suspectati de couruptie si pina la ultimele cugetari ale presedintelui in materie de justitie. Drept e ca as fi preferat sa-l aud injurind sau sa-l vad beat pe presedinte decit sa-l aud vorbind astfel.
Pe mine nu ma impresioneaza deloc argumentul sau privitor la posibilitatea ruinarii carierei politice a unor politicieni: iata, Medvedev si Putin fac cariere politice, totusi cred ca multi dintre rusi sint convinsi ca daca fostilor kgb-isti le-ar fi ruinat vreun judecator carierele politice, Rusia ar fi fost mult mai departe azi, pe drumul democratiei. Comunismul insusi a fost impus si mentinut de catre oameni pentru care politica era si e o cariera: fara politica, oamenii astia nu aveau nimic. Marx insusi a lasat filosofia pentru politica fiindca se ratase ca filozof: l-au recuperat politrucii iar azi e asimilat inclusiv ca filozof, ceea ce mi se pare incredibil.
Nu stiu cum gindesc altii, dar eu nu mai vreau sa vad oameni care fac din politica o cariera: eu cred ca in politica n-ar trebui sa mai aiba ce cauta oameni care nu au un trecut realizat in afara politicii. Nu cred in politicianul de meserie, nici in gargaragiul de meserie, nici in cel care intra in politica sa faca bani. Aproape toti politicienii nostri importanti au facut bani dupa ce au intrat in politica, inclusiv Patriciu. Din pacate, in lumea larga inca se obisnuieste ca multi oameni sa-si faca un nume prin politica -- nume de care profita dupa ce ies din politica -- asa se intimpla, de pilda, in America: cred ca si asta e gresit. In politica intri pentru a sluji binele comun, incit, idealul oricarui virtual om politic ar trebui sa fie cel de a sluji, nu cel de a guverna. Acestea par vorbe goale emise de gargaragiii politici, insa, daca sintem atenti si consecventi, atunci chiar acest crez ne sugereaza un criteriu de selectie: orice candidat la o prima functie politica ar trebui sa aiba in spate o cariera reusita intr-un alt domeniu, eventual un domeniu in care a lucrat in mod nemjlocit cu oamenii. Chiar si astazi insa, putini inteleg ca succesul politic al presedintelui Havel se datoreaza stralucitei sale cariere de recuperare pasnica a drepturilor omului, caci Havel a fost intii de toate un om cumsecade. Citi dintre politicienii nostri sint oameni cumsecade? Incercati sa-i numarati.

Regret ca trebuie sa o spun, dar, in orice loc civilizat din lumea asta, afirmatii ca acelea recente referitoare la justitie ale presedintelui Basescu nu fac decit sa devoaleze o gindire direct populista: presedintele ramine un iscusit vinator de recompense electorale, a fost pe de alta parte presedintele cel mai bun de pina acum, din pacate insa, dupa ultimul sau discurs am inceput sa ma intreb daca l-a interesat vreodata cu-adevarat dreptatea. Sigur ca Dan Tapalaga are dreptate: calculele presedintelui sint de natura electorala, dar de data asta sint calcule cinice iar presedintele si cei care vor merge pe mina lui vor pierde daca vor continua astfel.

Tuesday, December 20, 2011

Ovidele Ovidele...

A murit Ovidiu, prietenul meu. Ieri, probabil in jurul prinzului sau poate chiar mai devreme. A baut o cafea de dimineata impreuna cu mama lui, iar in jurul orei doua, cind ea a venit sa-l cheme la masa, el era mort, era rece. A murit subit. Mai zilele trecute ne-am ciondanit pe faptul ca nu s-a lasat de fumat. Pina la urma insa, a fost poate mai bine asa. M-am temut tot timpul ca va ramine paralizat, mai ales ca in urma cu citiva ani, din cauza afectarii in mai multe locuri a coloanei, a fost la un pas: pentru o vreme a avut atunci mari dificultati la mers, dar incet, si-a revenit.
Problemele sale vechi cu alcoolul, desi l-au impiedicat sa se inteleaga in final cu mama sa, nu l-au impiedicat totusi sa iubeasca oamenii, nu i-au slabit prea mult memoria si nici natura fundamental cumsecade, nu l-au impiedicat sa se bucure ca un copil de literatura sau poezie: avea organ pentru poezie si era chiar talentat la grafica. Ovidiu se emotiona realmente atunci cind citea o poezie buna: mi-aduc si azi aminte de entuziasmul sau cind a recitit, in urma cu citeva luni, Poema chiuvetei a lui Mircea Cartarescu. Sub aparenta de om dificil, chiar ursuz, era de fapt un om blajin. Era mai in virsta decit mine cu aproape douazeci de ani si ma gindeam la el nu ca la un frate mai mare, ci mai degraba ca la un parinte: desi cu ceilalti vorbeam despre Ovidiu, lui ma adresam doar cu dumneavoastra. Mi-ar fi placut sa vad Tataranii prin ochii lui: n-am mai ajuns acolo impreuna desi in mintea mea programasem asta.
Daca Dumnezeul lui chiar exista, atunci ar face bine sa-l ierte.

Monday, December 19, 2011

Filozoful si poporul

Oare poate fi considerat filozof un intelectual care nu e totusi un om cumsecade?

Admir uneori fronda, dar rareori o apreciez la intelectualii de marca. Gabriel Liiceanu spune ca "nu e de ajuns sa ai un Havel, iti mai trebuie si un popor pentru el".
Iau afirmatia ca pe o scuza neverosimila in conditiile in care nu asteptam o scuza, caci la fel de bine ne-am putea intreba de ce Germania, cu atitea capete luminate l-a dat totusi lumii si pe neispravitul de Marx. Nu-i vorba ca Marx a fost toata viata lui mai degraba un soi de activist politic decit filozof, era cunoscut ca fiind un agitator periculos, atit in Franta cit si in Germania: revistele la care a publicat au fost rind pe rind cenzurate, chiar interzise. In Belgia a fost primit doar cu promisiunea ca nu va publica nimic pe teme de politica iar in primii ani dupa stabilirea la Londra a trait impreuna cu familia de pe-o zi pe alta.
Revenind, e nefiresc sa pretindem ca n-am avut un intelectual sau om politic cumsecade fiindca ne trebuia un popor pentru el: caci, la urma urmelor, Havel nu a fost vreun geniu neinteles, ci mai degraba un om cumsecade care a schimbat lumea. Cind un om cumsecade schimba lumea cu binisorul, ceva nu e in regula cu ginditorii ei. Filosofia ramine unul dintre cele mai inaltatoare demersuri pe care le poate face omul, dar nenorocirea comunismului ne-a fost adusa de un filozof neispravit care a facut din ideologie arma suprema.
Astept ziua cind conferintele de filosofie de aici sau de-aiurea vor incepe cu scuzele filozofilor pentru enorma eroare care a fost comunismul dar si pentru ideologizarea la refuz a popoarelor. Caci Marx e asimilat inca si azi ca filozof. Ce-i drept, Marx a crezut cu ardoare in propriile idei, dar ele erau de la bun inceput eronate. Pe de alta parte, conceptul de lupta de clasa nu poate fi gindul unui om cumsecade: Marx forta deja cind afirma sus si tare ca filozoful trebuie sa schimbe lumea, nu doar sa o contemple; in realitate, el mergea mult mai departe fiindca cerea nu doar implicarea directa a filozofului in politica, dar sustinea ca acolo unde statul era puternic, instrumentul revolutiei trebuia sa fie forta. Cum se mai poate pretinde filozof cineva care in locul argumentului ideilor si dialogului pretinde necesitatea fortei brute? Cum se mai poate pretinde filozof cel care nu observa imediat mecanismul de escaladare a fortei atunci cind dialogul e suspendat? Si oare Ceausescu nu a vrut un popor doar pentru el? E-adevarat, Ceausescu nu a fost un intelectual, dar cum ar fi sa regindim un popor doar pentru un intelectual, fie el si unul genial? Si-apoi ce se intimpla daca acel intelectual se inseala iar poporul e croit dupa el? Iata, Marx s-a inselat iar dupa el s-au luat popoare...

De ce ramine Marx un filozof neispravit? Fiindca el a fost un ginditor caruia i-a reusit crearea unei iluzii formidabile, anume iluzia durabila a lipsei de transcendent: Marx arata cam ca elevul acela mediocru care descopera in laboratorul profesorului de chimie ca unele substante arunca in aer eprubetele. De fapt, Marx a redescoperit puterea ideilor populiste simple asupra maselor si, aproape fara discernamint, le-a asamblat si ambalat in adevarate dispozitive explozive, pe linga care o bomba atomica e doar o simpla pocnitoare. Drept e si ca marii profesori ai vremii ar fi trebuit sa discute ideile complet eronate ale comunismului, nu sa consimta la interdictia de publicare a textelor celor care le sustineau.

Friday, December 16, 2011

Dependenta de comunism

Ma intreb daca nu cumva gresim asteptind mereu cainta din partea comunistilor, securistilor, delatorilor, informatorilor. Raspunsul este ferm si scurt: nu.

Mi-e din ce in ce mai clar, consumul regulat de ideologie tare duce la dependenta si la o stare alterata de constiinta -- consumatorul poate avea inclusiv iluzia ca are o supraconstiinta: inhibitia dar si memoria de scurta durata ale unui ideolog cronic ar putea fi afectate in acelasi fel in care sint afectate la un om beat. Ce-i drept, nu pretinzi scuze de la un om beat dar poti astepta sa se trezeasca. Insa ce faci daca nu se trezeste, daca-i tot timpul beat? Ce se intimpla daca un om e tot timpul sub influenta unei ideologii tari?

Cred ca merita sa reflectam putin la analogia asta si sa vorbim despre ebrietatea ideologica cronica: se dovedeste ca analogia ne poate duce foarte departe. Si nu-i vorba aici de a face nevazuta vina celor responsabili de cosmarul comunist: un alcoolic care savirseste o crima va fi aproape intotdeauna condamnat, oricare ar fi sistemul de justitie. Alcoolicul are insa si circumstante atenuante: caci el nu mai este capabil sa judece corect in starea de intoxicatie acuta. Pe de alta parte, sint multe situatii in care consumul de alcool este si trebuie sa ramina incriminat, vezi conducerea vehiculelor. Daca am gindi similar in cazul ideologiilor, probabil ca ar trebui sa condamnam excesul ideologic in politica: mai mult, ar trebui observat ca in secolul trecut, ebrietatea ideologica experimentata in masa a fost dominata net de stinga: utopiile si cosmarurile cele mai durabile dar si cele mai extinse au fost cele socialiste (altfel, desi pretindea ca lupta impotriva bolsevismului, inclusiv nazismul isi zicea national socialism).
In familiile alcoolicilor, copiii sint profund marcati de excesele parintilor si exista o sansa mare ca ei sa ajunga la rindul lor mari consumatori de alcool. La fel se intimpla cu ideologia comunista: azi, desi se cunosc bine riscurile ideologiei comuniste, multi inca pretind ca in doze mici si consumat corect, comunismul ramine salutar. Ei bine, asta este si greseala grava zilnica a alcoolicului: el crede, in mod eronat, ca are dotarea genetica necesara pentru a controla consumul, intocmai ca un om normal; problema este insa aceea ca el nu este un om normal. Chiar la un om normal insa, consumul regulat duce in cele din urma la dependenta, adica tot la alcoolism. Ca descendenti ai comunismului nu avem alta sansa de a ocoli destinul ideologic decit daca invatam sa ne ferim de primul pahar ideologic: caci pentru un alcoolic, se spune, primul pahar e prea mult, iar urmatoarele o mie, prea putine.
Revenind la tema, mi-e teama ca nu Maurul revine, ci noi recadem in prostul obicei de a consuma ideologie in exces. Inca inaintea politicienilor, filozofii ar trebui nu doar sa prezinte scuze intregii comunitati, dar sa faca o conferinta internationala pe subiectul: Cum a fost posibila ideologizarea excesiva a demersului politic pornind de la filosofie. Fiindca s-ar putea afla si discuta acolo cauzele aparitiei filozofilor neispraviti de tipul lui Marx, care si-au insusit in mod fraudulos autoritatea breslei pentru a raspindi drogul ideologic mortal al comunismului.
Probabil ca ar fi o greseala sa fie interzis comunismul, tot asa cum a fost o greseala interzicerea consumului de alcool -- oamenii experimenteaza de milenii sub infinite forme ebrietatea --, insa reglementarea consumului de ideologie in mediul politic cred ca este foarte necesara.
Problema ramine: in vremurile noastre e lesne sa aluneci in exces ideologic dar educatia poate juca un rol important aici. Desi exista alcoolici cu facultate iar de-a lungul timpului au existat artisti si oameni remarcabili alcoolici, inclusiv oameni politici, s-ar parea ca omul simplu, cu educatie putina, este mult mai expus flagelului. Si in cazul intoxicarii ideologice lucrurile stau cumva similar. Fiica lui Stalin spunea despre tatal sau:
"Era un om simplu. Necioplit, foarte crud. La el, nimic nu era nuantat. Era foarte simplu cu noi. Ma iubea si voia sa devin o marxista bine educata".
Despre cruzimea unui alcoolic, nimeni nu va poate povesti mai bine decit copilul alcoolicului. Tot astfel, despre cruzimea comunismului trebuie sa vorbim noi, cei care descindem din comunism. Putem intelege de ce, pina la urma, este nerealist sa ne asteptam ca, chiar dupa toate nenorocirile indurate sub comunism, cei simpli sa repudieze in cor ideologia comunista. Numai prin educatie il poti face pe un om sa priceapa ca adeseori, drumul de la ideologie la violenta cea mai abjecta este chiar mai scurt decit cel pornind de la alcool. Cum a fost posibil ca umanisti de marca, oameni scoliti din vest sa manifeste orbire la atrocitatile din timpul instapinirii comunismului Rusiei de inceput de secol douazeci? Scolit sau nu, un om dependent de ideologie va minti pentru a-si linisti interlocutorul, iar pentru a-si linisti constiinta, se va minti chiar pe sine. Acesta e un mecanism universal: pentru a-si disimula racila, indoctrinatul va recurge mereu senin la minciuna si mereu va face promisiuni celorlalti si siesi. Mai mult, odata devenit dependent, omul nu se mai poate salva singur, el are realmente nevoie de ajutor specializat. Un proces de dezintoxicare e, de aceea, absolut necesar.
Pe de alta parte, judecarea si condamnarea comunismului in justitie sint mai necesare ca oricind. Cred ca indoctrinatii dependenti ar trebui identificati om cu om, in politica si in justitie: prima lor problema este chiar aceea ca nu sint in stare sa-si recunoasca greselile, boala, dependenta, indoctrinarea. Iar antecedentele sint foarte importante: cel care a absolvit Stefan Gheorghiu si nu s-a cait niciodata public, nu a urmat un proces de dezintoxicare (ideologica) si nu e complet abstinent la ideologic, e foarte probabil ca a ramas in continuare dependent si disimuleaza, si e mai departe un pericol real pentru societatea civila tocmai fiindca, in stare de ebrietate ideologica fiind, face politica. Nu sint ironic, insa pe viitor ar trebui, cred, sa existe un test standard pentru toti cei care fac politica in tara asta, pentru a-i identifica pe cei care, dupa un consum sau demers ideologic excesiv insista sa (ne) conduca.

Saturday, December 10, 2011

Mario Draghi face ce trebuie

Noul sef al Bancii Centrale Europene le-a aratat politicienilor Europei ca nu mai merge politica lor iresponsabila de imprumut: dependenta de imprumut e una incurajata de orientarile de stinga din Europa. Se iau, in sfirsit, deciziile corecte economic, nu politic.

Monday, December 05, 2011

Cercetatorii

Sint oare ei foarte inteligenti? Desi pare simplu, e totusi greu de raspuns. Se spune ca unii dintre cei geniali ar avea IQ sub medie, dar asta e mai degraba o informatie de presa decit ceva ce reflecta realitatea. E interesant cum industria asta a testelor IQ a deplasat importanta dinspre idee sau problema, spre solutie. Si e interesant de observat ca oamenii care au IQ foarte mare nu sint decit arareori cercetatori, desi ar fi natural totusi ca ei sa aiba realizari deosebite in domeniul ideilor. Asta tine, cred, de ceva subtil: se pare ca nu-i suficient sa fii un bun rezolvitor, fiindca problemele gata facute sint prin forta lucrurilor limitate, oarecum standardizate si, in mod cu totul evident, nu te invata sa pui alte probleme, ci doar sa rezolvi repede ceea ce primesti.
In realitate, ideea nu e sa raspunzi la intrebari fabricate de altii ci sa fii in stare ca, intr-un context dat, sa gasesti intrebarile corecte. Fiindca in cele mai multe dintre situatii, savantii trebuie sa invete sa puna intrebari: caci natura nu pune intrebari. De fapt, mai toata stiinta tine aproape de o arta de a gasi formularea corecta a problemelor. Si adevarul e, cred, acela ca cei mai de succes cercetatori au avut si au un adevarat talent de a se minuna, de a pune intrebari, asta desi pot fi rezolvitori mai degraba mediocri: ei stiu insa ca odata ce au intrebarea corecta, treaba a devenit substantial mai simpla si mai clara, dar si ca in continuare, activitatea cea mai laborioasa ramine tot formularea intrebarilor bune. Aproape ca nu mai conteaza ca elaborarea raspunsurilor lor poate lua foarte mult timp.
Dintr-o alta perspectiva, cunoasterea este sa potrivesti ideile asa cum potrivesti piesele unui puzzle: dar si in acest caz, constructia se face in jurul unor mari probleme, in jurul unor intrebari foarte bune. Insa atitudinea constructivista are ceva ingineresc in ea: inginerul nu se ocupa cu fundamentele, ci cel mult de fundatii. El nu poate asambla ceva daca nu are piesele componente: cineva trebuie asadar nu atit sa faca piesele componente, cit sa le vada. Cercetatorul este cel ce se antreneaza sa vada piesele componente ale naturii, caramizile, adica ideile fundamentale.

Marii rezolvitori ar disparea daca n-ar exista cei care pun intrebari sau care inventeaza probleme: marii descoperitori sint insa cei care stiu sa puna probleme.

In putin timp poti sa rezolvi multe si marunte, sau in timp indelungat, poti rezolva o mare problema -- in termeni de fizica, numarul de probleme e complementar cu durata de rezolvare. E stiut insa ca marea problema nu vine niciodata singura, ci insotita de un alai de alte probleme, unele mai insemnate decit altele. Pe de alta parte, a servi o mare problema tine de credinta: nu o poti urmari mare parte din viata daca nu crezi cu-adevarat in importanta ei. Caci doar credinta te face sa ramii determinat (hotarit) in lipsa rezultatelor pe termen lung si sa accepti mai usor faptul inacceptabil si strigator la cer ca e posibil sa nu fii tu cel care va da rezolvarea.

N-avem o parere prea buna despre oamenii ce urmaresc o mare problema daca ei nu o si rezolva, desi stim prea bine ca marile probleme se rezolva foarte greu. E-adevarat, "oamenii marilor probleme" sint un soi de extremisti ai gindirii: ori trateaza simplist, ori complica enorm, ori ignora complet problemele simple. In varianta caricaturala, omul marilor probleme isi face un obicei din a ocoli in mod savant responsabilitati. Peste toate, omul marilor probleme imprumuta ceva din psihologia jucatorilor de noroc: el gindeste ca daca rezolva marea problema, atunci toate celelalte probleme ale sale vor fi de asemenea rezolvate, iar daca nu o rezolva, atunci viata lui nu mai are sens (legea lui tot sau nimic).
Insa, desi eu sustin ca mai bine este sa cauti dezordonat ordinea decit sa incerci o abordare ordonata a haosului si intimplarii, mai cred ca stiinta nu tine totusi in mod fundamental de noroc. De aceea, un cercetator trebuie sa-si faca adesea calcule: problema vizata sa nu fie prea dificila pentru mijloacele sale sau ale timpului sau, dar sa fie totusi una importanta, adica de interes major; sa nu-i considere idioti pe inaintasii sai, dar sa caute permanent sa inteleaga ceea ce ei n-au putut intelege datorita mijloacelor modeste ale vremii lor; sa admita de la bun inceput ca nu porneste de la zero -- deci nici nu va putea obtine totul --, insa contributia sa sa fie totusi un intreg, adica un tot cu un sens al sau. In fine, desi el poate avea la un moment dat in vedere un premiu, obiectivul sau pe termen lung n-ar trebuie sa fie premiul, ci tot cunoasterea. Progresul nu e ceva de la sine inteles: caci se intimpla adesea ca mijloacele unei epoci sa fie inaintea marilor probleme, si, fiindca nimeni nu ridica acele mari probleme, avansul sa nu aiba loc, ci poate dimpotriva, sa faca loc unui regres tocmai datorita multitudinii de posibilitati/sanse si putinatatii realizarilor.
Exista ginditori care cred cu tarie in umilitate si fac apologia ortodoxa a lucrului zilnic, a bucuriei marunte pentru fiecare pas: ei bine, imaginati-va ca intilniti intr-o zi un om care se bucura de fiecare pas; va veti gindi, fireste, ca nu e in toate mintile. Acei ginditori de extractie comunizanta afirma chiar mai mult, anume ca "descoperirea este numai un produs secundar al cercetarii": ei vorbesc ca despre o prejudecata despre ideea ca "savantii sint ghidati in cariera lor de dorinta de a face o descoperire" (vezi A.Migdal). Problema cu orientarea asta este aceea ca ratacirea drumului are loc mai ales datorita concentrarii pe "micii pasi", pe lipsa privirii de ansamblu, adica a raportarii la reperele departate: desi adevarurile deja stabilite pot servi drept repere, ele sint cel mai adesea repere apropiate. Cautarea marii descoperiri e de fapt cautarea unui reper indepartat, si de aceea n-ar trebui desconsiderata. In plus, ea are o mare valoare motivanta pentru oricine, nu doar pentru cei la inceput de cariera stiintifica. Intelegerea in sine e departe de a fi un fenomen gradual tipic, asa cum sugereaza unii pedagogi: intelegerea trebuie asimilata cu descoperirea si este mai degraba un salt; cel mai adesea ea opereaza o unificare de idei sau concepte. A desconsidera nevoia de cautare a marii descoperiri la un om de stiinta e totuna cu a desconsidera nevoia alpinistului de a ajunge in virf. Iar nevoia de a ajunge in virf nu e atit de irationala pe cit ar putea parea: caci doar ajuns in virf ai o imagine de ansamblu, abia atunci intelegi. Crezul meu este ca doar aspiratiile realiste dar inalte pun cu-adevarat in valoare calitatile unei personalitati. E-adevarat ca, in general, odata procopsit cu un ideal inalt, e important sa rezisti tentatiei de a folosi orice mijloace pentru a-l atinge: insa aici nu avem a ne teme caci stiinta autentica nu lasa subterfugii amatorilor, asa cum lasa in mod generos politica.
Poate fi penibil pentru un mare om de stiinta sa ajunga in fata unui tinerel de pina in 30 de ani si fara prea mare experienta care sa-l invete lucruri relativ simple, lucruri pe care s-ar zice ca le-ar fi putut descoperi si singur, dupa cum poate fi penibil sa ajungi batrin lucrind toata viata doar la idei de premiul Nobel si nerealizind ceva. Si totusi, totul tine mai degraba de dozaj, adica de calcul: fiindca unii oameni isi imagineaza in mod eronat ca unele idei, nu doar simple, dar simpliste, au putut scapa celor de dinainte, si isi pierd vremea facind doar eforturi usoare si medii, adica de incercare, pornind mereu de la zero, dupa cum altii cred ca totul e cu mult mai complicat, si, in ideea ca nu are rost sa mai incerce la fundamentele inerent simple stabilite de altii mai destepti, isi irosesc puterile incercind sa continue ceea ce intre timp s-a complicat enorm si cu greu mai poate fi continuat. Cu toate astea, daca tot ceea ce risca oamenii astia este penibilul, eu zic ca tot merita sa faca stiinta. Unii isi investesc tineretea in studii avansate si nu realizeaza mai mult decit o cariera universitara onesta, altii scurteaza prea mult traseul educational, atit de mult incit ajung sa elimine inclusiv demersul individual, mizind pe inspiratie. Totusi, traseul educational foarte lung si complicat te apropie mai degraba de gindirea altora decit de principiile naturii, in vreme ce traseul scurt este de obicei traseul ignorantului, al celui care nu pretuieste deloc ideile. De fapt insa, nici adeptul primei cai, nici adeptul celei de-a doua nu apreciaza in mod autentic efortul de cautare. Primul nu cauta fiindca nici nu prea mai are timp, al doilea pentru ca nu crede cu-adevarat ca e necesar: primul nu risca mai nimic, se bazeaza doar pe efortul de asimilare, al doilea risca aproape totul, fiindca se bazeaza aproape exclusiv pe sansa, nefacind decit prea putin efort.

Un lucru e clar insa: nu poti rezolva o mare problema ocupindu-te toata viata de probleme mici. In mod paradoxal, desi viata in general e intim legata de sansa -- evolutionismul pare ca incununeaza gindirea de tipul asta --, dintre toate preocuparile omenesti, stiinta este aceea care are cel mai putin de-a face norocul, adica cu politica lui "investeste orice si cit de mult, pentru a obtine totul": stiinta necesita mari investitii de timp si resurse, dar acestea sint cele mai economice posibil.