Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Tuesday, January 31, 2012

Reflectii

Fara rigoare, exaltarea si maretia gindului sint chiar daunatoare spiritului: maretia este ca oceanul. Exaltarea este puterea fara intelegere. Rigoarea nu se regaseste in conditia sa naturala decit in stiinte.
Totusi, bine argumentata sau nu, o teorie devine depasita atunci cind este direct contrazisa de experienta, adica de realitate. Exista intotdeauna insa un absolut al teoriei matematice pe care se sprijina sistemul de idei corecte, dar depasite.

Realitatea e facuta si din gindurile celorlalti, desi, ceilalti au la rindul lor acces la transcendent, prin ideile lor. Evidentierea rapoartelor existente in natura sau transcendent poate da la iveala ordini neevidente intr-o prima instanta, chiar surprinzatoare. Multimea lui Mandelbrot tine mai degraba de transcendent, si ne arata cit de important e calculul numeric in demersul de cunoastere: se dovedeste ca geometria insasi are inca mari surprize pentru noi.

Orb este insa nu doar cel care nu poate sa vada, dar inclusiv cel care nu vrea sa vada. Iar a intelege, e un fel de a vedea. A nu cauta intelegerea este de fapt a refuza vederea. Bucuria intelegerii este bucuria vederii. Bucuria intelegerii e mica in comparatie cu exaltarea, dar ea este picatura care alcatuieste maretia gindului. Asadar, rigoarea gindului si bucuria intelegerii merg impreuna.

Zeci de ani de lucru in solitudine, atent la realitate si la idei, cautind intelegerea fara rest a lucrurilor sau fenomenelor celor mai simple sau marunte, aceasta e adevarata lectie a ginditorilor evului mediu: chiar daca sistemul newtonian e azi depasit, el ramine absolut in sens matematic, si chiar util prin simplitatea sa extrema.

Monday, January 30, 2012

Ginduri despre ginduri

Am scris in ultimul timp mai multe texte pe teme politice. Sint idei generale in legatura cu care am simtit nevoia sa ma clarific. Au fost insa mai multe saptamini in care as fi putut lucra la ecuatii insa parca ideile matematice nu s-au mai legat: pe 14 decembrie am scris o formula care relua un tipar mai vechi. M-a intimidat asa de tare, poate si din cauza ca, de fiecare data pina acum, toate celelalte variante incercate au dat gres. Cu ultima formula insa, rezultatul numeric a fost aproape de cel scontat.
Acum, de aproape zece zile ma invirt in jurul formulei si clarific din ce in ce mai multe chestiuni. Mai intii am fost retinut in a detalia argumentul clasic, insa dupa ce am facut-o si am vazut rezultatul simplu si clar, am crezut ca formula pur si simplu se topeste: pe de alta parte, rezultatul numeric dar si intuitia imi spuneau altceva. De fapt, formula este o incercare de a pune in valoare spatiile speciale ale solutiilor unor ecuatii la care lucrez cam de pe la inceputul lui 2010: ei bine, abordarea clasica nu merge in aceste spatii.

Uneori imi spun ca, daca nu pot lucra, inseamna ca am nevoie de timp pentru a-mi obisnui intuitia cu noul mediu: alteori imi spun ca am o personalitate dificila sau capricioasa, insa gindul nu rezista fiindca mare parte a timpul meu liber, si nu numai, merge totusi spre ecuatii. Aproape ca nu fac altceva: iar in perioadele de respiro incerc de fapt sa ma detasez de subiectele matematice, sa citesc, sa gindesc si sa scriu privitor la chestiuni mai generale.
Toamna trecuta a fost intr-adevar una bogata in evenimente, dintre ele, doua fiind mai importante: am introdus mai intii un parametru acolo unde nu ar fi fost de asteptat unul, iar rezultatul a fost cu totul remarcabil. Am ajuns la asta nu doar din criza acuta de idei; dar am mers pina la urma pe una dintre cerintele fundamentale ale mecanicii cuantice. Din nou, nu era prima oara cind incercam sa pun respectiva cerinta la lucru in noul mediu, era insa pentru prima oara cind rezultatele erau nu doar netriviale, dar importante. Apoi, am vazut ca parametrul respectiv poate fi gindit ca o putere, intr-un operator care avea deja aproape toate proprietatile pe care mi le-as fi dorit. Intre acestea dar si dupa ele sint o multime de alte rationamente care mai de care mai interesante.
Remarc aproape la tot pasul cit de intortocheat a fost drumul deja parcurs, mai ales pe ultimele sale meandre -- in ultimul moment mai apare un amanunt care isi cere drepturile privind atentia.
Un prieten imi spunea si el la un moment dat ca sint aproape: ce-i drept insa, in ultimii ani am mai avut sentimentul asta. Acum il am din nou: si din nou parca nu am stare, nici sa lucrez, nici sa stau. Pina la urma va trebui sa lucrez, caci nu ma pot lamuri altfel.

Saturday, January 21, 2012

Despre demagogie si politizare

Printre altele, un stat sanatos este unul suplu, nu supra-dimensionat. Nu poti insa, de dimineata pina seara, sa rupi oasele statului si sa strigi ca e debil: adica poti, dar esti direct demagog, chiar daca sustii initiativa privata. Si domnul Patriciu e un demagog desavirsit, chiar daca sprijina initativa privata: initiativa privata e inclusiv atunci cind te-ai decis sa prosperi in ape tulburi, pe cai informale sau chiar ilicite. Cinismul este, de regula, apanajul celor care, in mod eronat, asimileaza binele comun cu gindirea de stinga. In pofida aparentelor, cinicul este un om cotropit de teama, frustrat si plin de resentimente, lipsit de generozitate: cinicii nu pot fi oameni de stat.

As spune ca daca vorbim de un politician, cum e domnul Basescu, ideea ca Arafat e stingist ar putea fi trecuta relativ usor cu vederea -- s-a si intimplat deja; vorbind insa de un economist, e direct problematica. Nu spun ca la presedinte ar fi acceptabila, nu este, date fiind anvergura si impactul legii, insa la un economist e dovada de politicianism. Iar faptul ca la economistii nostri argumentele pragmatice nu mai functioneaza, e cu-adevarat ingrijorator.
Pentru mine, cu toate impreciziile, economia tine de stiinta: politica nu, caci argumentul ultim al politicianului e mai mereu votul, succesul electoral -- politicianul este un soi de rock star. In plus, puterea e un steroid care tulbura inclusiv mintile celor mai echilibrati, nu degeaba, in democratie e de dorit alternanta. Multi vorbesc in zilele astea de politizare excesiva: e rau ca justitia sufera de susceptibilitate politica, aici ne ajuta inca MCV-ul, ce e de facut insa cu tocanita de economie-politica? Caci daca adevarata sansa a politicianului de a se apropia de stiinta este sa se initieze sau chiar sa se scoleasca in economie, pentru economist, aplecarea inspre politic este de cele mai multe ori insotita de riscuri majore: fiindca drogul puterii e dupa colt, iar derapajul politic, adica ideologizarea, de neevitat.
Miliardarul de carton este marca tranzitiei nesfirsite de la noi si de aiurea, insa, din cite imi pot da seama, miliardarul de carton nu poarta intreaga vina pentru imprejurarea ca, in pofida faptului ca e masiv, statul ramine debil (slab). Prin privilegierea politicianismului in detrimentul argumentului pragmatic, economistii, managerii (numiti) si judecatorii slabesc zilnic statul. In fapt, putem vorbi fara rezerve nu doar de miliardari de carton, dar si de economisti, manageri si judecatori de carton. Mi-e teama insa ca situatia e chiar mai rea decit atit: caci avem inclusiv intelectuali de marca angajati politic, adica intelectuali de carton. In genere, datorita libertatii sale de gindire, educatiei solide, culturii, versatilitatii argumentatiei, nevoii stringente de adevar si de ordine, un intelectual autentic e foarte putin vulnerabil la tentatia politica: cind unul sau mai multi intelectuali de calibru cedeaza la ideologie, situatia e deja alarmanta. Caci prin politizarea masiva se diminueaza intotdeauna numarul celor lucizi.
Solutia e clara: profesionistii ar trebui sa reziste cu orice pret asaltului ideologic al politicienilor; in nici un caz n-ar trebui sa amplifice politizarea, in ideea succesului la public (succesul facil este cel de stinga iar cel mai putin facil, e cel de dreapta). Arafat e inca un precedent de notorietate, de la care incolo s-ar putea continua. Printre primele precedente e cel constituit chiar de Daniel Morar, procurorul sef al DNA, care a refuzat in citeva rinduri momeli politicianiste bine ticluite de parlamentari. Fiecare astfel de precedent insanatoseste, intareste in sens bun statul.

Thursday, January 19, 2012

Ideile nu sint vinturi

Toti oamenii isi fac iluzii. Inclusiv Iisus si-a facut iluzii: e o iluzie sa crezi ca iubirea poate totul. Iubirea e o stare formidabila, dar nu poate totul. Caci daca ar fi putut, discutia asta avea loc in Rai, nu pe Pamint. Raiul in sine poate fi o iluzie, Dumnezeul personal poate fi iluzie, asadar, nu putem spune ca un om religios e scutit de (a-si face) iluzii.
Pe de alta parte, credinta in iubire nu e nici simpla iluzie, nici iluzie, e altceva. Credinta in iubire e una dintre ideile pe care se construieste lumea moderna: nu e singura credinta insa. Mai sint si altele, nu multe, care n-ar trebui eliminate sau reduse la credinta in iubire: caci ele nici nu pot fi reduse la credinta in iubire. Credinta in iubire este asadar o idee, un program spiritual. Cind Iisus a descoperit credinta in iubire, el a cistigat, nu a pierdut: odata cu el, am cistigat cu totii. Politicianul sustine ca Iisus a pierdut, gindind ca a vrut puterea de aici: Iisus n-a vrut puterea din lume, ci pe aceea din cer, din transcendent, e vorba de puterea ideilor. De aceea, pentru orice intelectual autentic Iisus ramine un exemplu: foarte probabil, Iisus si-a dat viata pentru credinta sa in iubire. Puterea ideilor nu e din lumea aceasta. Pentru crestini, Iisus e totuna cu Dumnezeu: pentru musulmani, Iisus e unul dintre profeti. Pentru mine, Iisus a fost un om cu totul remarcabil.

Nu chiar totul e vinare de vint. Iata ca ideile nu sint vinturi: a urmari o idee nu inseamna a vina inorogi, fiindca ideile nu sint nici iluzii; din chiar momentul in care ai inceput sa le urmaresti, ai inceput sa cistigi. Lumea ideilor poate fi rece si arida, dar nu e meschina nici macar in detalii.

Altfel, desi pot pieri, popoarele nu pierd niciodata: pierd insa mereu doar cei care se cred deasupra popoarelor, iar aceia sint mai mereu politicienii dar si unii, ce-i drept foarte putini, dintre intelectuali. Hitler, Lenin, Stalin, Ceausescu au fost politicieni si s-au crezut deasupra tuturor: au pierdut. Marx a fost intelectual si s-a crezut deasupra intelectualilor, caci le-a impus acestora sa caute sa schimbe lumea chiar cu forta -- i.e. prin revolutie --, nu doar sa o contemple sau sa o judece: a pierdut.

Intelectualul in lume

Se poate spune ca:
- pasivitatea aparenta a intelectualului e luata adesea de catre omul simplu dar bine indoctrinat drept inactiune, e asimilata prea adesea si prea usor cu nepasarea, neimplicarea,
- acelasi om simplu identifica la fel de usor militantismul cu harnicia si cu "atenta preocupare".

Fara explicatie insa, simpla apostrofare se dovedeste a fi ineficace. Sa incercam sa observam rapid de ce e gresit sa se asimileze neimplicarea intelectualului in politica direct cu inactiunea. Intii ca intelectualul actioneaza, dar cimpul sau de actiune nu e in pietele publice, ci in pietele de idei. Dar apoi e o eroare constringerea la ideologie: a-i impinge pe intelectuali sa intre in politica tine de ideologia tare. Caci politica se refera in mod sistematic la puterea lumeasca, in vreme ce puterea ideilor se refera in primul rind la transcendent.

Altfel, chiar asta se intimpla acum: intelectualii au facut si fac intens politica. In trecut, Marx, un filozof neispravit, totusi intelectual, in loc sa faca filosofie, a facut mai degraba politica, torpilind sistematic valorile societatii -- rezultatele le cunoastem: in mod ironic, multi dintre filozofii de azi il considera pe Marx filozof cu acte in regula.
Ce-i drept, intelectualul poate iesi in strada pentru a se exprima -- poate, spuneam, dar nu (mai) e necesar: arareori ideile bune se descopera sau regasesc in strada, fiindca arareori in strada se exprima idei iar obiectul eforturilor intelectualului il constituie ideile.
Pe de alta parte, a sta deoparte pentru a gindi de mii de ori asupra consecintelor unei idei nu este comoditate: in esenta, acesta e demersul intelectualului autentic.

Insa intelectualul ar trebuie sa evite intotdeauna sa plasmuiasca ideologii explozive pentru a darima vreo putere. Caci intelectualul autentic nu doar a descoperit puterea ideilor si o experimenteaza, dar recunoaste faptul ca aceasta putere este nelimitata: ei bine, nici un experiment ideologic n-ar trebui incercat pe societate. Ideile si nu oamenii ar trebui sa constituie obiectul teoriilor: ideologiile se refera si experimenteaza toate pe oameni.

Exista insa ceva care-l poate face pe un intelectual sa actioneze nechibzuit: e vorba de frica. E vorba de angoasa ca intr-un sens, lucrurile se repeta la nesfirsit si ca nimic nu e nou, ca oamenii nu invata din greseli. Trebuie admis insa ca neincrederea in capacitatea oamenilor de a invata este unul dintre pacatele grave ale unui intelectual: ea are in spate tot angoasa. Fiindca atunci cind e vorba de sine, intelectualul poate esua sistematic in a-si cenzura stima de sine: el gindeste, de pilda, ca va pieri neinteles intr-o lume care nu vrea sa inteleaga, omitind sa vada ca asta se intimpla datorita mai degraba cramponarii de sine decit de idei, ale sale sau nu.

Tuesday, January 17, 2012

Revolutia ciudata

E realist oare sa asteptam de la politicieni sa-si ceara iertare pentru faptul ca au politizat complet Romania?
Intii ca politicienii din Romania n-au prezentat scuze pentru ceea ce s-a intimplat inainte de '90, si ma refer aici mai ales la cei care astazi sustin ca reprezinta curentele de stinga. Politicienii din Romania n-au prezentat scuze pentru ca au admis o constitutie proasta -- ma refer aici la cei de dreapta: constitutia e faurita tocmai de mostenitorii comunismului; acestia nu aveau cum sa elaboreze o constitutie buna, ei fiind incompetenti si aflindu-se de fapt in plin conflict de interese -- nu poti pretinde unui hot sa faca legi prin care sa se judece hoti. Dar apoi, pentru a-si cere iertare pentru faptul ca au politizat Romania, ei ar trebui sa recunoasca politizarea: ei o recunosc ce-i drept, dar numai cind e facuta de ceilalti, adica de catre oponenti.

Altfel, sint de acord ca, in zilele astea se reinventeaza, intr-un sens, la noi, civismul: imprejurarea ca politicienii sau jurnalistii nu pot sau nu vor sa inteleaga, nu inseamna ca nu e nimic de inteles. Nu-i musai sa primesti in mod explicit un program pentru a intelege ca se intimpla ceva important.

Totusi, ce-ati zice de o alta initiativa? Anume de ideea ca filozofii insisi sa prezinte scuze publicului larg pentru faptul ca inca si azi, marxismul este vazut ca tinind de filosofie. Pentru faptul ca teoria marxista dar si ideea de revolutie au pretins ca explica mecanisme sociale cind de fapt au pus in opera experimente sociale de negindit in trecut.

Si ce-ati zice despre scuzele inaltelor fete bisericesti care au aminat sine die desecretizarea dosarelor care probau colaborarea lor cu securitatea? Si ce-ati zice de scuzele tuturor celor ce reprezinta marile religii ale lumii pentru razboaiele provocate de-a lungul timpului si pentru pretentiile nefondate referitoare la ordinea absoluta?

Poate nu intimplator, unele crize moderne sfirsesc in adevarate abisuri: in materie de scuze, restantele omenirii sint intr-adevar exorbitante. Oare cu ce ar trebui inceput? Inca o data: e oare realist sa asteptam de la politicieni scuze, in conditiile in care exista restantele despre care vorbeam?

Cum spuneam, n-ar trebui sa ne miram ca cei iesiti in strada nu au un program. Ar trebui mai degraba ca noi, cei care n-am iesit si probabil nu vom iesi, sa incercam sa intelegem.
Oricine a urmarit atent transformarile societatii civile din Romania a putut observa polarizarea majora a intelectualilor, a sindicatelor, a reprezentantilor fundatiilor si organizatiilor civice.
Intrebarea e: cine mai reprezinta astazi publicul larg in dialogul cu puterea? Sever Voinescu vorbeste de o crevasa, televiziunile fostilor comunisti sau securisti vorbesc de dictatura, oamenii simpli inca nu s-au hotarit despre ce vorbesc iar reporterii si multi dintre jurnalisti sint ironici, ba unii chiar fac haz ca lipseste o ideologie.

De fapt, e o lipsa cronica de dialog. Oamenii politici devin brusc disponibili la dialog in anii electorali, desi dialogul ar trebui sa aiba loc permanent.
Intelectualii, cei care de fapt influenteaza in cel mai inalt grad tot ceea ce se petrece in societate, inclusiv in lumea politica, reactioneaza, e-adevarat, mai nuantat, chiar daca unii devin din cale-afara de reflexivi in perioadele de criza si foarte activi atunci cind nu pare a se petrece mare lucru. Intotdeauna insa, parerile lor sint luate in calcul, chiar si atunci cind sint facute praf, fara argumente, de catre diversi comentatori. Insa in mare, inclusiv intelectualii s-au aliniat politic.

Iata:
d-nii Baconschi, Voinescu intrati in lupta politica.
d-nii Mihaies, Tismaneanu, sustinatori neconditionati, d-nul Patapievici, retras intre timp, era de asemenea un sustinator.

d-nul Andrei Cornea admite pina la urma sintagma "intelectualii lui Basescu" dar combate pe buna dreptate demersurile retorice reductioniste ale d-nului Baconschi.

d-nul Liiceanu e ceva mai detasat dar d-nul Plesu isi pastreaza, in mod singular, pozitia de intelectual liber -- am mai spus-o, chiar cred ca d-nul Plesu este Havelul nostru.

Poporul nu e de stinga si nici de dreapta, si adesea prin reprezentantii sai informali este deasupra reprezentantilor sai de drept sau legali. Poporul nu e nici crestin si nici necrestin, chiar daca in scripte ne place sa vedem majoritati. Poporul e suveran si trebuie sa reluam mereu lectia suveranitatii sale, caci se pare ca o intelegem inca prea putin.

Mi-e teama insa ca aceasta lectie nu poate fi invatata din interiorul politicii: intelectualii care se amesteca prea mult in politica, nu doar ca-si pierd credibilitatea, dar isi pierd echilibrul si probabil chiar libertatea gindului. De-a lungul timpului, toate aliantele intelectualilor cu politica au esuat: mai mult, politica a dezbinat mereu intelectualii, facind demersul lor ineficient, chiar si atunci cind ei aveau dreptate deplina.

Greseala este, cred, una prea lumeasca: se vrea anexare pe toata linia, dar cu totii uita ca anexarea este un demers strict politico-ideologic. Filozofii pretind despre stiinta ca poate fi oricind anexata de catre filosofie (v. Noica), insa multi dintre ei nu mai au cunostinte elementare de geometrie. Religiosii care viseaza la ecumenism (v. Baconschi) nu realizeaza nici o clipa ca antropomorfismul credintelor lor ii va impiedica mereu. In mod surprinzator, oamenii de stiinta insisi sint tributari ideologiei (v. Dawkins): nu realizeaza ca ateismul este de nesustinut si ca ei insisi pot fi si chiar sint dogmatici cind ii judeca pe ceilalti, ceilalti fiind adesea chiar colegii lor de breasla.
Pentru ca politica sa serveasca este necesar ca intelectualii sa lase politica si apucaturile politice. E nevoie mai mult ca oricind de o alianta puternica intre religie, filosofie, stiinta. Intelectualii n-ar trebui sa intre in politica ci sa puna in opera aceasta alianta, facind, fireste, compromisurile necesare. Vor fi certuri, vor fi polemici, se vor trinti usi: religia trebuie modernizata, filosofia trebuie dezideologizata, stiinta trebuie sa redescopere transcendentul.

In fapt, avem de-a face cu o revolutie ciudata. Oamenii din strada ne avertizeaza ca lucrurile nu sint in regula dar ei refuza un program. Sa nu le servim din nou o ideologie. Cum spuneam, poporul e suveran, asta inseamna inclusiv ca e deasupra oricarei ideologii. Mefienta poporului referitoare la politician este mai profunda decit ne imaginam si se regaseste cel mai bine in principiul celebrului nostru istoric, Lucian Boia:
Nu cred in intelectualul care face politica, cred in intelectualul care judeca politica.

Sunday, January 15, 2012

Democratie si justitie

Calciiul vulnerabil al democratiei de oriunde este justitia. Caci justitia este locul unde votul politic are impactul cel mai mare in privinta accesului la adevar si dreptate. La noi, legile dar si constitutia au fost gindite si votate de catre mostenitorii directi ai comunismului: in orice manual privitor la coruptie, acest demers trebuie vazut ca un conflict major de interese.
Iliescu nu era doar incredibil de incompetent atunci cind, in iunie '90, striga, declansind mineriada:
"Chemam toate fortele constiente si responsabile sa se adune in jurul cladirii guvernului si televiziunii pentru a curma incercarile de forta ale acestor grupuri extremiste, pentru a apara democratia atat de greu cucerita".
Faptul ca Romania a fost condusa in perioada '90-2011 in favoarea politicienilor si in defavoarea publicului larg poate fi probat sistematic. Intr-un sens, in democratie, adevarul poate fi votat in functie de interesele de moment ale celor care fac legea. Interesele din anii '90 ale fostilor comunisti erau reabilitarea doctrinei comuniste si prescrierea sanctiunilor pentru faptele comunistilor si celor care ii serveau direct, e vorba de securisti si informatori; in general, in interesul "fostilor" era mentinerea unei stari de confuzie privitoare la ce a fost si ce a facut comunismul in Romania. Confuzia respectiva rodeste in favoarea comunismului pina in ziua de azi -- iata, tinerii nu mai stiu cine au fost si ce au facut securistii. Demersul fostilor comunisti trebuie considerat unul reusit de vreme ce a fost recunoscut ca atare de catre marile democratii ale lumii.
S-ar parea ca democratia, asa cum arata azi la noi, si posibil de oriunde altundeva, nu are solutie pentru cazul in care majoritatea e corupta: e foarte posibil sa existe un punct de la care incolo, datorita majoritatii corupte democratia intra in impas. Nu mai e un conflict de interese ca majoritatea sa faca legi -- democratia permite asta --, insa daca majoritatea e corupta, legile date de reprezentantii sai vor fi strimbe. Despre asta nu se prea vorbeste: nici la noi, si nici in alta parte. Pe de alta parte, trebuie recunoscut deschis: in '90, poporul roman era aproape in intregime corupt si, prin mijloace democratice i-a pus in frunte pe cei care-l reprezentau mai bine, adica a votat pentru liniste si coruptie, adica mai departe pentru cei coruptibili. Patura cel mai putin corupta dar si cel mai bine informata era cea a intelectualilor neaserviti fostului regim, dar cei mai multi dintre ei au fost eliminati foarte repede din structurile administrative sau politice (ale vremii). Doar ei ar fi putut scoate Romania din comunism: au si facut-o in cele din urma, in mod cu totul remarcabil, din afara politicii. Caci am iesit din comunism prin citiva intelectuali, pe care-i stim de-acuma cu totii: in general, la noi, politicienii, ca mostenitori ai fostilor comunisti, au fost ultimii care au reactionat la presiunile intelectualilor, societatii civile, organismelor internationale. Ei sint inca si astazi mult in urma cerintelor societatii civile.
Poate vi se pare nepotrivit ca se vorbeste inca prea mult despre mostenire. Bine, dar mostenirea lui Ceausescu traieste, e mai vie ca niciodata. Cine e domnul Victor Ponta pe linie politica daca nu un urmas direct al lui Ceausescu? Imi spuneti ca el nu are puterea: nu o are direct, dar el si altii ca el sint parlamentari si fac inca legi, asa cum au facut domnii Iliescu, Nastase, Vacaroiu -- pe vremea acestora nici nu se punea problema ca demnitarii sa fie anchetati.

Si iata cit de rau stam: nici macar procurorul sef al DNA nu ne poate garanta ca vremurile nu se vor intoarce, caci ne spune ca mai trebuie sa treaca nitica vreme pentru ca transformarile sa ramina ireversibile. Ce e asta, domnilor, daca nu o recunoastere fara echivoc a influentei politice masive din trecutul apropiat, o recunoastere a faptului ca la noi, stinga, dar nu numai ea, a controlat si controleaza masiv justitia? Iar daca avem aceasta recunoastere -- o recunoastere care face mai mult decit orice statistica --, cum de nu ancheteaza nimeni ceea ce s-a intimplat? Cit oare ne vom mai ascunde dupa deget? Mai mult, ce justitie mai este asta, in care procurorii asteapta inca unda verde de la politicieni, sau in care procurorii se tem de urmatoarele alegeri? Avem oare de-a face cu un stat de drept in adevaratul sens al cuvintului? Nu cumva ne-am iluzionat cu totii in toti acesti ani? De ce sint necesare in continuare presiunile externe -- de pilda MCV-ul? Oare nu pentru ca clasa politica este una corupta, si, cu toate reformele din urma, ramasa mult in urma societatii civile?

DNA face anchete in si pentru prezent, cel mult in legatura cu fapte de coruptie petrecute in trecutul foarte recent. Insa cine va face dreptatea in legatura cu ceea s-a intimplat in trecut?
USL este, prin PSD, PDSR, FSN mostenitorul de drept al comunismului. Democratia ii da totusi dreptul sa participe la alegeri iar sondajele sint naucitoare. Pe de alta parte, desi multi dintre noi fac pe buna dreptate analogia intre stinga degenerata in comunism si dreapta degenerata in nazism, totusi, inca n-avem un proces al comunismului: cum ar fi fost ca, dupa razboi, in loc sa fi avut loc procesul de la Nürnberg, un partid cu alt nume, avind cei mai multi membri fosti membri ai partidului national socialist al lui Hitler -- Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei -- sa participe la alegerile din Germania si sa cistige?

Presedintele Romaniei este un campion al reformei, nimeni nu poate contesta asta. Totusi, criticind DNA-ul, cel mai informat om din stat ne minte in fata. Iar jurnalistii deveniti intre timp un soi de diplomati se feresc sa rosteasca cuvinte tari. Asta nu e bine deloc. Legat de legea sanatatii, presedintele pretinde agramat "ca si o mare parte din public nu vrea schimbarea" iar jurnalistii vad mai degraba meciul Arafat-Basescu. Nici asta nu e bine. Caci presedintele e de data asta pur si simplu de rea-credinta, orice statistica ii poate infirma deductia stupida. De ce minte presedintele in doua ocazii importante opinia publica si nu da socoteala pentru asta? Este sau nu minciuna sfruntata la cel mai inalt nivel un fapt de coruptie? Daca presedintele statului vrind sa impuna o lege despre care multa lume spune ca-i proasta isi permite sa minta in fata milioane de oameni si nu se intimpla nimic, de ce sint oare in stare cei din subordinea sa?

Sunday, January 08, 2012

Ingineri si... eruditi

Multa lume buna din ziua de azi de la noi e pornita impotriva viziunii ingineresti asupra lumii. Eu insumi am citeodata critici aspre la metoda inginereasca.
Azi insa imi dau seama ca exista un echivalent al inginerului in domeniul umanist: e vorba de enciclopedisti sau eruditi. Nici inginerii, dar nici eruditii nu umbla decit arareori la fundamente. Fiindca si unii, si altii, folosesc fundamentele pentru a construi: unii construiesc un fel de sisteme de idei, ceilalti sisteme de obiecte agregate pe care le numim masini sau edificii. Ma grabesc sa subliniez ca sistemele de idei construite de eruditi nu sint nici pe departe sisteme filozofice: nici inginerii nu fac teorii.

Saturday, January 07, 2012

Intelectuali, politica, religie

Nu cred in poetul care face politica. Lucian Boia spune:
Nu cred in intelectualul care face politica, cred in intelectualul care judeca politica.

Nici eu nu cred in intelectualii care fac la propriu politica. Cred, in schimb, in politicienii care ii iau pe intelectualii de marca drept patroni spirituali. Caci politica este mundanul prin excelenta: in istorie, foarte rar, politicienii au putut fi asimilati cu intelectualii. Instrumentele intelectualului sint ideile: ale politicianului, miturile si pirghiile puterii asezonate conjunctural cu idei. Orice mit fondator are la baza o metafora a puterii. Asadar, poezia, politica si religia sint aliate din cele mai vechi timpuri. Dar, desi imaginea poetica poate fi expresia sintetica a puterii, ea ramine slab ideologica, spre deosebire de politica sau religie, mai ales ca aproape orice ideologie apare la confluenta politicii cu religia: acestea doua se potenteaza reciproc in imaginarul uman.
Sigur ca nu religia in sine e rea, rea e degenerarea sa ideologica: iar degenerarea nu mai poate fi oprita fara renuntarea la afirmarea teismului explicit. Asa cum arata astazi, darapanata si acaparatoare, atasanta si poruncitoare, religia a ramas sediul tuturor paradoxurilor, tuturor rationamentelor incomplete sau eronate, e colectia cea mai mare de prejudecati si fapte neverificate sau neverificabile. Am mai spus-o: religia e o ruina, incit, pentru multi, cu greu mai poate fi deslusit ce anume ramine viabil din ea.

Care ar trebui sa fie modelul sistemului de axiome al unei religii? Pentru multi ar putea suna straniu, dar, intr-adevar, modelul de axiome din stiinta este cel mai potrivit pentru a inspira un sistem de axiome religioase. Asta fiindca doar cele din stiinta au ramas functionale pina astazi, toate celelalte ajungind din ce in ce mai neverosimile pentru constiinta omului modern.
In primul rind ca sistemul de credinte/axiome al stiintei este unul extrem de economic: nu postuleaza orice; cunoscindu-si si acceptindu-si limitele, stiinta se fereste sa faca afirmatii in chestiuni de viata si de moarte sau in cele privitoare la suflet. In al doilea rind, sistemul este gindit sa fie necontradictoriu. In al treilea rind, economicitatea incurajeaza demersul filozofic si epistemologic critic, nu-l mai inhiba, asa cum s-a intimplat in religiile si curentele filozofice clasice. In realitate, epistemologia este dovada clara a faptului ca filosofia si stiinta pot functiona armonios impreuna. Astfel ca religia este aceea care intirzie sa faca alianta completa cu celelalte doua, prin refuzul de a renunta la exorbitanta sa axioma teista. Prin asta religia nu dobindeste autonomie, asa cum s-a crezut, ci ramine prizoniera viziunii politice asupra lumii. Alianta religie-politica ramine una dezastruoasa, daca ar fi sa ne referim in principal la multiplicitatea demersului religios din lume, si lasind in plan secund ideologicul agresiv, totusi nu mai putin daunator. Caci modelul politic este cel al compromisului si complicitatii precare, nu al adevarului, este modelul divergentei de interese si al dezbinarii, nu al diversitatii fecunde sau al bogatiei autentice -- cind spun bogatie autentica ma refer la bogatia explicata si nu la aceea a exprimarii, numita aici multiplicitate. Cine sau ce, daca nu religia teista, a ridicat la rang de principiu politic imaginea tatucului atotputernic?

Da, fara indoiala, religiile vechi au constituit primele modele de umanism, iar crestinismul si islamul au pus ulterior probleme dintre cele mai profunde, legate de simtamintele si gindurile umane cu anvergura universala ca iubirea sau reprezentarea credintei. E interesant de observat ca poetii au condus totusi lumea inca din vechime: ce sint miturile fondatoare daca nu imagini naive, politico-poetice ale lumii? Ce sint Vechiul si Noul Testament, daca nu viziuni politice antropocentrice asupra lumii? Multi inmoaie termenii si vorbesc afectat si cu afectivitate de umanism. Dintr-o perspectiva mai larga insa, ar fi mai potrivit sa vorbim despre o cultura umanistoida.

Pe de alta parte, cita vreme stiinta si filosofia se vor reduce la principii, religia isi va avea rolul sau in lume.
Afirmarea preeminentei transcendentului este deja un act religios. Si chiar cred ca nu trebuie mers mai departe, la afirmarea preeminentei supra-fiintei, a atotputernicului, fiindca asta ar fi cu mult mai mult decit necesar. Religia ar trebui sa se limiteze la a afirma imposibilitatea negarii existentei lui Dumnezeu de pe pozitii rationale. Asadar, omul cu-adevarat religios ar trebui sa fie cel care combate ateismul, nu cel care sustine fanatic teismul. Iar alianta religiei nu ar trebui sa fie aceea cu politicul, ci aceea cu filosofia si stiinta.

Friday, January 06, 2012

Ieri am facut o alergare de 10 km, dupa ce in zilele trecute am iesit cu bicicleta in ture de 30, pina la 50 de km, intercalate cu antrenament cu frig.

Sunday, January 01, 2012

Alta analogie

Vezi Poveste cu betivi a lui Cristian Ghinea.

Dupa fiecare criza financiara trebuie facute anchete serioase de catre echipe de profesionisti care opereaza in mod obisnuit audituri. Fiindca adevarul este ca nu poti face reguli in cunostinta de cauza daca nu afli cu exactitate cauzele unei prabusiri -- e pompieristic sa iei masuri fara a avea cauzele: desi regulile sint necesare, inflatia de reguli poate deveni ea insasi o problema.

O economie functionala seamana in multe privinte cu zborul unui avion de linie plin de pasageri. Daca in cazul unei probleme tehnice severe pilotii au de verificat liste foarte lungi de protocoale, ei nici macar nu vor mai avea sansa de a actiona corect si in timp util. Lectia e ca setul de reguli trebuie sa fie suplu. Centralismul specific sistemelor dirijate are de asemenea relativ putine reguli si pirghii, insa acolo ele sint mai mult sau mai putin arbitrare, sistemul fiind mai degraba unul nefunctional.

Economia nu poate fi inca asimilata unui organism viu: desi foarte complexa, ea nu are nici pe departe gradul de complexitate al unei vietati fie ea si cea mai simpla. Pe de alta parte, oamenii au deja experienta controlului reusit privind constructia si exploatarea unor sisteme foarte sofisticate ca aparatele de zbor. Zborul in sine a necesitat intelegerea intima a unor fenomene complet necunoscute predecesorilor, si a insemnat numeroase incercari si esecuri a generatii de oameni care au visat cu ochii deschisi.
Comunistii dadeau din aripile ideologice masive asteptindu-se ca economia sa decoleze numaidecit, crezind ca au inteles principiul economiei functionale. Ei bine, intr-o economie functionala de piata "planarea" cea mai economica si eficienta se obtine statuind principiul proprietatii private si lasind libere cererea si oferta. Fenomenul fizic simplu al portantei (profilului picaturii asimetrice) este in sens mai general, similar principiului autoreglarii cererii si ofertei intr-o economie functionala. Propulsarea si controlul sint deja alte chestiuni, care si ele au primit intre timp solutii relativ simple dar perfectibile -- principiile economiei moderne sint simple si functionale: marxistii le-ar spune capitaliste, ele fiind de fapt cele mai naturale si neideologice cu putinta.

Asadar, dezordinea de acum e, de fapt, haosul de dupa dezastru. E necesar un organism suprastatal alcatuit exclusiv din specialisti in economie si justitie, independent politic si economic care sa delimiteze aria cu probele importante, pentru ca, bazindu-se pe acestea sa faca o ancheta, sa indice cu precizie cauzele prabusirii si sa recomande, daca e cazul, instituirea de noi reguli. Oricare ar fi concluziile anchetei, organismul de ancheta trebuie nu doar sa si le asume, dar sa le faca si publice.

Tabula rasa

Uneori, pentru a elimina o ideologie trebuie facuta o tabula rasa, o tabula rasa controlata si controlabila. Nu se poate spune ca pornirea pseudo-filozofului Marx a fost, intr-adevar, un soi de tabula rasa in materie de idei filozofice: caci el a inlocuit o ideologie cu alta, mai precis, una slaba, cu una tare. In timp, ideologia tare a degenerat ducind dezvoltarea sistemului in domeniul necontrolabil, caci renuntarea la dialog si incitarea la forta si chiar la violenta au fost chiar primele semne ca lucrurile nu mai erau in regula, iar pseudo-filozoful nu le-a mai luat in seama.
Ne putem intreba totusi, cum ar fi posibila o tabula rasa controlabila, fara ca aceasta sa degenereze. Nu cumva e tot o utopie? Pina la urma, chiar e posibil asa ceva, o tabula rasa controlata?
Un exemplu la indemina de tabula rasa controlata este felul in care apare noul in lume prin generatiile noi, adica preponderent prin tineri.

E-adevarat, conceptul include multe curente si nuante... (de continuat)