Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Sunday, October 05, 2014

Despre ratare

A gindi vietile celor vechi in jurul complementului modern al ratarii e nepotrivit. Altfel, e-adevarat, pare ca toti murim — deocamdata —, dar asta nu inseamna numaidecit ratare. A extinde sistematic “ratarea biologica” la lumea ideilor mi se pare ca e nefericit, si e intotdeauna surprinzator sa vezi oamenii religiosi facind asta. Daca vorbim de viata spirituala, chiar nu cred ca ne ratam cu totii. In orice caz, nu (ne) ratam in toate sensurile. Fiecare dintre noi salveaza cite ceva, unii mai mult, altii mai putin.
Dar apoi, chiar biologic, ratam doar cind murim, caci pina murim, sintem, intr-un sens, cu totii, nemuritori — viata unui muritor nu e mai putin viata.

Monday, September 15, 2014

Din nou despre scoala

Invatamintul din IEPOCA DE AUR a fost cu certitudine unul de indoctrinare, de spalat creiere si e clar: cei care s-au realizat, au facut-o in pofida acelui sistem si nu datorita lui.
Argumentul ca asa stau lucrurile e direct legat de proportia covirsitoare de oameni educati — cu liceu sau facultate absolvite in epoca — si care sint azi, la mai bine de doua decenii de la caderea comunismului, complet si ireversibil spalati pe creier de antene.
Mihai Novicov a fost ideolog si politruc, demagog, nu pedagog. Caci nu pedagogia il framinta pe el, ci realism-socialismul, reteta omului nou.
Cit despre citit, astazi putem afla despre Novicov si retetele “pedagogice” ale comunistilor din cartea lui Eugen Negrici, Literatura Romana Sub Comunism dar si citindu-l pe Vladimir Tismaneanu.
Motivul pentru care invatamintul din Romania e unul slab e chiar acesta: politrucii din toate generatiile au avut tot timpul interesul sa-i conserve natura fundamental ideologica. Caci invatamintul din Romania scoate in continuare doar produse de serie si ucide din fasa initiativa si individualitatea.
Nu educatia era recunoscuta in 1974, ci conformismul pe care-l propaga aceasta in societate. Si, e-adevarat, conformismul ii ferea pe cei mai multi de loviturile directe ale sistemului. Acest conformism insa a fost cu totul impotriva noastra in deceniile de dupa caderea comunismului si joaca si azi un rol dominant in societatea romaneasca. In 25 de ani, tot ceea ce am reusit a fost sa scadem procentul celor indoctrinati, de la circa 95%, la 65% — in mod evident, cu totul insuficient pentru a avea o societate democratica autentica.

Andrew Wiles, Timothy Gowers, Michael Atiyah, trei mari matematicieni britanici contemporani: nu puteti gasi trei matematicieni romani de acelasi calibru in toata istoria scolii noastre de matematica.
Sa fie clar, rezultatele olimpiadelor nu spun nimic despre scoala de matematica, si asta nu doar fiindca numarul olimpicilor la matematica este irelevant statistic.
Constat ca ne (mai) justificam mediocritatea prin scoala de matematica, mediocra la rindul ei, si facem asta inca dinainte de ’90. Nu vi se pare totusi cel putin straniu ca o facem inca si astazi? Oare nu continuam astfel reflexele dobindite sub comunisti, dresajul menit sa cautioneze un sistem complet falimentar? Pe vremea aceea, inclusiv performantele sportive erau intim legate de propaganda — nostalgicii depling azi “starea sportului romanesc”. Ajungem la fabrici si uzine, aproape toate ridicate pe vremea comunistilor si de care s-a ales, se spune, praful. Ce lucruri minunate au faurit oamenii aceia. Si scoala. Da, scoala aceea gratuita pentru toata lumea — v-ati intrebat vreodata de ce era gratuita? Iata, pensionarii nascuti la tara si cu studii superioare de astazi jura ca Ceausescu i-a facut oameni si ii ramin credinciosi lui si “idealurilor” in spiritul carora au fost indoctrinati.

Inclusiv scoala de matematica a fost si este slaba: putem azi numara doar citeva zeci de matematicieni raspinditi pe la universitatile mai importante din lume si doar citiva dintre ei au contributii importante in domeniu. Avem, ce-i drept, o cultura a rezolvitorilor/rezolvatorilor dar iertati-ma, matematicianul autentic nu e un simplu rezolvitor. Iar matematicieni autentici nu prea avem, fiindca matematica de virf are de-a face cu ideile, adica exact cu ceea ce se evita cu obstinatie in scoala romaneasca.
Fiindca in scoli se practica indoctrinarea prin inculcarea de retete, algoritmi, metode, elevii raminind departe de idei si de gindirea autentica, in mod necesar critica. Contrar la ceea ce se crede, inclusiv la liceu s-a practicat si se practica pe scara larga indoctrinarea, caci, daca repetitia e facuta papagaliceste, ea nu mai e mama invatarii, ci a indoctrinarii. Nu ca memoria n-ar trebui antrenata, ideea e insa ca inclusiv la matematica se face indoctrinare prin abuz de informatii si demers mecanic: programele sint intr-adevar incarcate iar informatiile nu se constituie in mod automat in idei.
In fapt, intregul sistemul e atit de incilcit, incit, si daca s-ar procopsi, printr-un miracol, cu programe rarefiate, profesorii tot n-ar sti ce sa faca la clasa cu timpul cistigat. Vorbim, asadar, de incompetenta generalizata: de fapt, programele sint incarcate tocmai pentru a masca incompetenta profesorilor, inspectorilor, secretarilor simpli sau de stat, ministrilor.

Treaba asta e similara cu legislatia romaneasca foarte stufoasa dar interpretabila, gindita sa mascheze incompetenta politicienilor. Iar lucrurile astea sint, fireste, legate. “Populatia” a invatat sa se conformeze, caci, cum spuneam, conformismul este regula deprinsa durabil in scoala. “Populatia” invata la scoala sa se lase “calarita”: cantitatea e menita sa impresioneze, sa-l puna la respect pe cel tentat sa ceara explicatii.
N-as spune ca natura demersului scolii de astazi este una mai subtila decit aceea din anii comunismului fiindca, in mare, avem de-a face cu aceeasi institutie din care s-au scos invatamintul ideologic si propaganda. Au ramas in functie cele mai eficiente instrumente: indoctrinarea si liniile de asamblare ale omului nou. Caci programul este in continuare centrat pe conformism si nu pe individualitate sau nevoile comunitatii. Scoala nu antreneaza spiritul critic al elevului, dimpotriva, il atrofiaza pina la disparitie. Asa se explica faptul ca tinerii de azi ajung sa fie spalati pe creier cu mare usurinta chiar de catre cei care ne-au adus aproape de abis. Memoria tinerilor nostri e asaltata in scoala de o multime de informatii mai mult sau mai putin folositoare, dar e deconcertata cind un mare corupt condamnat la inchisoare ii este prezentat ca victima politica.
Cum spuneam insa, sistemul educational e gindit anume pentru a lasa cit mai putin timp de reflectie elevului sau studentului. La fel e si cu legislatia: aceasta trebuie sa tina “populatia” preocupata si ocupata, de preferat e ca, pentru interpretarea celor mai neinsemnate legi sa fie necesar personal specializat, ca sa se vada mai bine “utilitatea” aparatului bugetar sau de stat.

Demersul critic se invata si educa — asa cum se invata si educa alte deprinderi (de gindire) –, dobindirea spiritului critic fiind chiar unul dintre scopurile educatiei. De fapt, o buna definitie a indoctrinarii prin contrast cu o buna educatie, este tocmai aceea ca presupune lipsa sau inhibarea demersului critic.
In scoala inveti nu doar sa pui in discutie un subiect, dar si cum anume se poate face asta. Spiritul critic este cel care te invata cum anume poti gasi intrebarile corecte (intermediare) atunci cind ai de rezolvat sau gestionat probleme sau situatii complicate.

Comunismul nu se poate construi decit cu un “stat de sclavi”, iar societatea romaneasca intre ’50 si ’90 a fost o societate comunista, adica un “stat de sclavi”. Educatia era gindita pentru a indoctrina, pentru a uniformiza.
Pe vremea comunismului, educatia tehnica era la fel de slaba, poate doar ceva mai putin expusa tavalugului ideologic, dezvoltarea tehnica avea insa la baza furtul intelectual, creativitatea tehnica fiind rapid ingropata in birocratie si subordonata politicului. Dupa revolutie, seful Academiei Romane a fost un impostor, inginer educat in epoca, cu veleitati de literat si care a scris carti penibile ca Ortofizica. As spune ca numarul mare de ingineri incompetenti “educati” sub sau imediat dupa comunism ne da batai de cap inca si azi, multi dintre ei fiind nevoiti sa-si schimbe profesia — ba chiar sa intre complet nepregatiti in politica: foarte putinii ingineri competenti au plecat sau pleaca in tari unde competentele lor sint apreciate.
Dezvoltarea sanatoasa a unei societati presupune concurenta, fara concurenta nu putem vorbi de capitalism. Aproape toate echipele de cercetatori sint azi in competitie. Desi, e-adevarat ca in materie de idei, competitia poate ajunge uneori sa aiba un efect inhibant, rolul sau ramine unul foarte important. Iar comparatiile trebuie facute.
Revenind la scoala noastra de matematica, aceasta e slaba chiar daca o comparam cu cea ungureasca. Caci daca ne gindim la Paul Erdős, primim clasa inclusiv in materie de problemistica, iar daca e sa cautam printre matematicienii nostri din toate timpurile, nu vom gasi nici unul comparabil cu János Bolyai.

Despre schimbari de paradigma se vorbeste in aproape toate domeniile, inclusiv in stiinta. Citim si recitim despre ele cu interes sau fara, cu sau fara placere.
Insa rolul textului de fata este unul de popularizare, de informare generala, asadar, nu vorbim de o lucrare de specialitate.
Despre industrialismul din educatie se vorbeste de decenii: linia de asamblare asociata cu educatia o regasiti inclusiv in cultura media din secolul trecut.

Vezi Another Brick In The Wall
sau pentru versuri, aici.

Motivul cel mai important pentru care problema invatamintului romanesc nu poate fi simpla tine de imprejurarea ca cei mai multi romani n-au inteles ca, la scoala, ei au fost nu atit educati cit indoctrinati. Exista chiar intelectuali remarcabili de la noi care nu isi dau seama de asta si sustin in continuare ca invatamintul din vremea comunismului a fost unul bun, daca nu chiar foarte bun. Poate ca e de mirare ca lucrurile stau asa, sintem insa constrinsi de fapte sa admitem ca, in general, cei indoctrinati nu isi dau seama ca sint indoctrinati. Pentru cei indoctrinati, avem o problema in masura in care ne-am departat de modelul de educatie din comunism. Suna enorm, insa asa stau lucrurile. De aici trebuie sa pornim.

Vezi O scoala pentru mediocritate, al Oanei Moraru

Monday, June 02, 2014

Cultura si idei

Vad mai multe impedimente in calea dialogului ideilor si personalitatilor. E vorba de ritmul si maniera de comunicare, mediile de comunicare si numarul intelectualilor. Este din ce in ce mai evident ca ritmul sau viteza comunicarii s-au schimbat mult, iar de comunicat, comunicam mai ales informatii si mult mai putin idei — ce-i drept, rata aparitiei (sau descoperirii) ideilor ramine, in general, una scazuta, incomparabila cu aceea in care sint produse informatiile. Mediile in care are loc comunicarea migreaza si se transforma si ele.
Desi numarul intelectualilor pare sa fie mai mare, in realitate, cel al intelectualilor autentici ramine relativ scazut, cel putin la noi. Cred ca in timpurile astea, dialogul ar trebui sa depaseasca complexele si formalismul, sa aiba loc inclusiv online — pe vremuri, erau cenacluri literare, cafenele, grupuri de dialog, cluburi sau academii.

Destinul unei carti poate fi unul complicat. Daca nu e discutata, tot ar fi ceva daca s-ar constitui macar intr-un prilej de reflectie. Se prea poate ca la noi, reflectia sa fie activitatea principala. Altii pretind ca e de preferat orice fel de discutie despre o carte, lipsei oricarei discutii.
Poate ca ar fi totusi nimerit sa distingem intre carti si ideile lor. Mai precis, am putea lua in discutie ideile originale ale unei carti si maniera in care ele se leaga de ceea ce deja exista.
E drept, pe o platforma cum e contributors e greu de discutat o carte — ar insemna sa fie anuntata din timp, sincronizarea celor interesati fiind esentiala: o carte e totusi mai cuprinzatoare decit un eseu. Dar apoi, o carte contine multe idei, iar formatul de comentariu nu permite o discutie foarte aplicata. Si, probabil ca inainte de orice discutie, s-ar impune revederea conceptelor utilizate: in cazul nostru, o clarificare privind ideile, culturile, diferenta dintre idei si informatii, dintre ideologic si neideologic, o digresiune privitoare la adevar si criteriul aferent. Iar apoi, ar fi necesar un rezumat sau macar o trecere in revista a capitolelor.

Adevarul este ca, a cerceta culturi sau cultura ca intreg e un proiect ambitios si greu de realizat. Cred ca asta e genul de subiect abordat de mai multi autori. Desi singurul autor care ar fi putut incerca asa ceva pe cont propriu la noi e chiar H.R.Patapievici, tot cred ca acesta e doar un inceput.
Am revazut azi pasaje intregi din carte. Asa cum subliniaza si Alexandru Gabor aici, cartea lui H.R.Patapievici este in mare masura descriptiva, dar e si critica: daca ne referim la ideile originale din ultimul capitol si la modelele de cultura discutate acolo, acestea sint scara si roata, modele preponderent geometrice. Alexandru Gabor discuta rapid modelele in articol.
Exista culturi si culturi: de pilda culturi de-a lungul istoriei, culturi contemporane, mari culturi, culturi mici, cultura generala si/sau de specialitate. Ceea ce m-a frapat la modelele culturii, in general, este accentul pe doua caracteristici anume: intinderea mare si adincimea mica. Din cite imi pot da seama, aceste modele se rezuma la analogiile sau comparatiile geometrice, in vreme ce aspectul cel mai important al unei culturi pare sa fie functionalitatea sa, cu corolarul imediat, simplitatea organizarii.
Ma gindesc totusi ca au fost facute deja, de altii, si altfel de analogii, de pilda unele organiciste. Astfel, un model din biologie ar fi potrivit pentru o cultura, macar pentru faptul ca orice cultura traieste ca un organism. Felul in care apare specializarea la celule mi se pare mai apropiat de felul in care apare specializarea intr-un domeniu. Practic nu exista o ierarhie, in care literatura de popularizare si literatura de specialitate ar ocupa trepte sau nivele diferite, si nici diferente importante cum ar fi aceea dintre centru si circumferinta — fizica poate servi aici drept exemplu: cartile de popularizare cele mai bune sint scrise de cei mai buni dintre oamenii de stiinta — Mihai Maci observa, pe buna dreptate, in ultimul sau articol, ca la noi, popularizarea “e un peiorativ, in vreme ce in Occident – si in particular in America – e complementul superlativ al specializarii”. Patapievici constata la rindul sau ca “la noi, dimpotriva, oricine pretinde sa fie considerat un specialist, simte nevoia sa se delimiteze de banuiala ca ar putea fi un diletant in sinul propriei specialitati prin condamnarea nemiloasa a eseisticii”, insa e clar ca problema nu e doar a noastra — si il da ca exemplu pe Friedrich Hayek, cu Drumul catre servitute, pentru felul in care notorietatea ajunge sa fie asimilata cu neseriozitatea.
In modernitate, am putea vorbi de organisme sau parti culturale, un soi de unitati functionale culturale care comunica. Astfel, recursul permanent la popularizare are de-a face cu felul in care se intretine o cultura — acolo unde nu exista specialisti recunoscuti, cultura generala balteste, iar fara literatura de popularizare, nu exista, practic, sanse de afirmare pentru specialisti.
Revenind la modele, acestea nu pot fi epuizate usor. Ele ar putea fi clasificate in categorii, in functie de importanta ierarhizarii — modele cu ierarhie si modele fara ierahie. Definitoriu pentru prima categorie ar fi modelul arborescent, un model fecund in multe domenii. Din a doua categorie ar fi modelul retelei, in care ierarhiile devin neimportante, comunicarea fiind esentiala. In mod evident, toate modelele culturale sint, de fapt, combinatii, chiar daca unele sint preponderent arborescente iar altele preponderent reticulate — cu organismele e la fel: sistemul circulator e organizat arborescent, in vreme ce creierul este reticular.
Revin la idei si la piata de idei. Faptul ca ideile nu sint discutate, poate insemna ca asta se intimpla fiindca exista dificultati de comunicare, cel putin privind comunicarea de un anumit tip — si ma refer chiar la comunicarea de idei –, mai precis ca organizarea culturii noastre e una preponderent arborescenta, in care esentiale sint ierarhiile — daca ne gindim mai bine, ne dam seama ca nu sintem departe de adevar. Cred acesta e un tip clasic de organizare, inca neadaptat la timpuri.

Cu siguranta ca lucrurile sint, de fapt, mai complicate, insa inadecvarea amintita e, cred, generalizata: mai precis, acolo unde ar fi necesara decantarea valorilor, apare ca dominanta uniformizarea, iar acolo unde ar fi necesara comunicarea, e dominanta ierarhizarea.
De exemplu, in universitati, unde ierarhiile ar trebui sa fie importante, exista o tendinta nesanatoasa de uniformizare valorica — daca totusi se face o ierarhizare, aceasta e pe baza de functii si/sau vechime.
Ar fi interesant de aflat care-i mecanismul prin care se ajunge la genul asta de inversiune care pare sistematica, fiindca ma indoiesc totusi ca-i vorba doar de obisnuita opozitie la schimbare.

Din cartea lui Patapievici rezulta clar stratificarea, chiar si in modelul rotii. Caci acolo exista totusi un centru si o circumferinta: ideea era ca toate stiintele provin din filosofie. Si as fi de-acord daca supozitia asta s-ar limita la cronologie, insa ea este de fapt mai extinsa, si, prin asta, mai rigida, adica inflexibila. Desigur, exista o circulatie de la obezi la centru si invers, si chiar pe obezi. Insa vorbim, in mod evident, de o privilegiere a centrului: fiindca prin constructie, acolo se fac conexiunile cele mai multe.
Sa fie clar, tocmai datorita simplitatii, roata a fost pentru multa vreme un bun model, cultura fiind intr-adevar (un) centru. Problema apare insa cind trebuie sa tinem seama de caracterul neuniversal al culturii, mai precis, de multiplicitatea sa, de caracterul sau mai mult sau mai putin conventional. Fiindca, in realitate, avem intotdeauna mai multe centre daca vorbim de cultura — nu trebuie sa fii un adept al multiculturalismului pentru a intelege ca chinezii sau japonezii nu se pot revendica cultural sau filozofic de la grecii antici sau ca religiile lor sint foarte diferite de crestinism. Astazi, poate doar local, modelul rotii mai poate descrie bine cunoasterea. Ginditi-va, inclusiv rolul filosofiei pare sa se fi schimbat foarte mult. Lucrurile sint chiar mai complicate, de vreme ce, in pofida caracterului sau universal, chiar si stiinta admite mai multe centre — fiindca exista domenii care pot fi considerate adevarate centre, fizica, chimia, biologia, si care pot modifica inclusiv paradigme filozofice sau religioase. Mai mult, fiecare stiinta in parte este pluricentrica: exista intotdeauna mai multe axiome sau principii independente, din dialogul carora apare dezvoltarea (stiintei).
Undeva in cartea sa, Patapievici vorbeste de om ca de o cultura — imi place ideea asta, desi ea nu e noua. Mergind mai departe, mi se pare important de acceptat ca, in acest sens si indiferent de cultura, fiecare om este (un) centru.

In fine, nu vad o concurenta a mediului online cu cel televiziual, in orice caz, nu cind vinde vorba de idei. Dupa parerea mea, mediul televizual face o prima si necesara selectie a celor care cauta raspunsuri.

Vezi De ce nu avem o piata a ideilor, a lui Alexandru Gabor

Sunday, May 25, 2014

Romania necinstita

In Romania lui 2014, europarlamentarele nu au fost cistigate de PSD, ci de Romania necinstita si corupta, in definitiv, de urmasii directi ai comunismului: Ceausescu ar fi astazi multumit. Omul nou va conduce nu doar Romania, dar va fi trimis in Parlamentul European. Ar fi o prostie sa spun ca mi-e rusine ca sint roman, nu mi-e rusine. Insa mi-e clar ca Romania este o tara tarata grav de comunism, o tara de asistati, o tara plina de oameni submediocri, din care intelectualul a fost practic exilat si de aceea, o tara cu viitor incert, avind deja consacrata o democratie extrem de originala in care onestitatea nu joaca absolut nici un rol.

Monday, May 12, 2014

Despre plagiat

Poate nu stiati, dar sub comunism romanii aveau o vorba care zicea ca “noi completam, nu furam”.
Amnistia nu e doar pentru cei condamnati, ci si pentru cei care savirsesc fapte mai putin grave dar foarte raspindite, atit de raspindite incit au devenit regula. Incit, amnistia isi are rolul sau daca mai importante decit sanctionarea pentru fapte din trecut sint listarea, deblocarea, revenirea in cadrul normativ sau legal, precum si prevenirea abaterilor viitoare ale unor grupuri mari oameni. Daca vorbim de gravitate, atunci una este sa dai o amnistie fiscala pentru a avea obtine o imagine fidela a fenomenului evaziunii si pentru a debloca economia, si alta este sa amnistiezi hotii din puscarii.
Daca ar fi sa ne luam dupa sanctiunile date si primite in lumea larga pentru plagiat, s-ar zice ca acesta e chiar benign in comparatie cu hotia. Aceasta pare sa fie si parerea autorului de vreme ce propune amnistia.
Dar sa reluam ideile sale:
“In definitia de mai sus, usor accesibilă cetateanului care doreste sa se informeze, a plagia este un mod particular de a fura, actiunea de a trece in mod ilegitim ceva din proprietatea altcuiva în proprietatea mea”,
apoi
“Definitia din Webster online este mai generala, depasind ideea de furt (actiune care se poate sustine doar in conditiile existentei proprietatii asupra unui bun) catre cea de utilizare (de folosire a ceva ce este al altuia intr-un mod care nu este neaparat asociat unor drepturi de proprietate)…”
si de aici, salt la
“Plagiatorul in sens academic nu e un hot (pentru ca nu exista un pagubas), ci un impostor, sau, in functie de fapte, chiar un sarlatan, care are beneficii materiale sau emotionale de pe urma imposturii lui…”
si in sfirsit
“Plagiatul ca incalcare a drepturilor de autor nu reprezinta o problemă sociala atat de grava.”

Asadar, pornind de la definitia restrinsa din DEX in care se vorbeste de furt, trecind prin Webster si cu accentul pe utilizare, autorul ajunge sa propuna ipoteza ca “plagiatorul in sens academic nu e un hot”. Si fiindca se pune accentul pe terminologie, cei afectati direct sau indirect de plagiat aproape ca nu sint pomeniti.
Plagiatul afecteaza insa foarte multi oameni, incepind chiar cu cei care au descoperit ideile originale, iar aici vorbim de idei dar si de resurse de timp deturnate, de beneficii materiale sau spirituale instrainate, vorbim de multimi de oameni care au dreptul la o informare corecta si care sint inselati privitor la originea ideilor, vorbim de vicierea grava a unui intreg mediu social.
Nu neg dificultatile demersului de stabilire a paternitatii ideilor, insa gasesc ca e cel putin dubios rationamentul prin care, pentru a putea vorbi de furt, pretindem ca avem nevoie de proprietatea asupra ideilor, dovedita eventual cu acte in genul celor legalizate la (un) notar. Cum ar fi, de pilda, sa pretindem ca, pentru a justifica nu proprietatea, ci ideea de proprietate, ar trebui sa facem recurs la materialism?
Ideile exista, ce-i drept, doar in transcendent, dar ele nu sint mai putin obiective. De pilda, chiar daca ideile remarcabile din stiinta nu sint brevetate ca si cele referitoare la tehnologii, si ajung sa fie aplicate destul de repede si fara restrictii de catre oricine, ele se datoreaza intotdeauna cite unui descoperitor. Mai precis, fiecare idee importanta a venit in lume printr-un ginditor si, desi ginditorul care a descoperit-o, a cedat-o prin simpla comunicare, el ramine descoperitorul de drept. Incit, daca ulterior altcineva pretinde ca a descoperit acelasi lucru si ajunge sa impuna falsul, atunci descoperitorul autentic dar si toti ceilalti devin pagubasi. E-adevarat, se intimpla ca, in stiinta, sa existe in cite-o epoca oameni cu idei similare, ba chiar foarte asemanatoare (vezi descoperirea calculului diferential): totusi, nici macar acestea nu sint vreodata identice iar paternitatea (sau intiietatea) poate fi stabilita, chiar daca nu de o maniera facila.
Ideile mai putin importante sint, de regula, si cele mai disputate daca vorbim de intiietate, mai ales ca acestea sint mai mereu redescoperite. Daca insa admitem ca descoperirea marilor idei ramine extrem de improbabila, atunci incepem sa intelegem ca descoperirea autentica cere timp, fiindca drumul la ideile esentiale necesita transformari importante in gindire, adica foarte mult studiu independent si nu neaparat o colaborare intensa — colaborarea e foate buna daca-i vorba de comunicare dar ea propaga inclusiv prejudecati si/sau ideologii.
Devine clar acum ca, desi in cazul unui plagiat, cel plagiat poate avea enorm de pierdut, fiindca e multiplicata, paguba majora e a celorlalti: ei nu vor sti cum anume s-a intimplat minunea, cum a gindit descoperitorul, cum i-au venit ideile sau care sint caile de urmat. Fiecare zi in plus, in care plagiatorul va fi asimilat in mod eronat cu descoperitorul, va insemna foarte multe zile in minus pentru ceilalti, in incercarea lor de a intelege — ca structura mentala, sub aspectul discernamintului dar si al capacitatii de intelegere, diferenta dintre hot si pagubas e depasita in mod dramatic de aceea dintre plagiator si cel plagiat. Comparatia plagiatorului cu hotul paleste fiindca pagubele produse de plagiator sint, in realitate, incalculabile.
Sa incercam acum sa ne imaginam cum era privit furtul in comunitatile umane inaintea aparitiei primei mari religii. Cred ca nu mai e chiar asa de greu sa intelegem de ce n-ar trebui sa luam ca argument al gravitatii reduse a plagiatului faptul ca azi, sanctiunile pe care le primesc plagiatorii de pretutindeni sint mai degraba blinde.

Vezi Ce inseamna a plagia, al lui Virgil Iordache

Sunday, April 06, 2014

Religie si stiinta

Dialog pe contributors.ro, la articolul Etica versus religie al lui Constantin Balasoiu

Domnule Balasoiu,
Spuneti in final:
“Nu trebuie sa ma intorc acum de unde am plecat pentru a expune o concluzie speciala. Ce sper ca e clar deja este ca a diferentia intre religie si stiinte in invatamantul public pe motiv ca una e confesionala (si din acest motiv privata) in timp ce cealalta e obiectiva si/sau universala (si din acest motiv publica, eventual obligatorie), tine mai curand de ideologie si optiuni personale.”

Ei bine, dupa articolul d-voastra, mie nu mi-e deloc mai clar de ce, a diferentia intre stiinta si religie luind drept criteriu universalitatea, tine de ideologie sau optiuni personale. Caci, in vreme ce in lume exista mai multe religii dintre care nici una nu pare sa se desprinda ca fundamentala sau unificatoare, stiinta chiar tinde spre unificare si universalitate. Mai mult, nici pina astazi, religia nu a dat o metoda prin care sa se probeze si/sau elimine ideologii. Singura care a facut-o, iar asta de o maniera sistematica, este tot stiinta.
In discutia despre etica vs religie in scoli mi se pare ca nu e nevoie de trimiterile la dezbaterile amanuntite referitoare la ontologie. Iertati-ma, dar religia doar pare ca stie despre ontologie ceva mai multe decit stiu stiinta si filosofia luate impreuna. E-adevarat insa si ca, simpla existenta a acestei impresii este motivul esential pentru care se cuvine sa studiem in continuare religia. De aici insa si pina la impunerea unei religii clasice (sau a unei denominatii) in scoala ar trebui sa fie cale lunga. Caci in invatamint, nici macar stiinta nu se impune la propriu: nimeni nu e obligat sa-si desavirseasca educatia in stiinta. Si intr-adevar: aritmetica nu e chiar stiinta, culltivarea observatiei la scolari nu e chiar stiinta, gramatica nu e chiar stiinta, desenarea celulelor si trecerea in revista a elementelor de baza ale biologiei nu e chiar stiinta. A, metodele prin care se pot face in scoala toate astea tin de stiinta si nu numai. Sint de acord ca in scoala generala se fac inca prea multe elemente de stiinta si as incuraja, la rindu-mi, aerisirea programelor. N-as insista insa deloc pentru impunerea vreunei religii particulare, mai ales in clasele primare, unde ideologia de orice fel poate fi derutanta daca nu chiar daunatoare.
Admit ca gimnaziul e una dintre perioadele critice din dezvoltarea intelectuala a unui copil: tocmai de aceea e necesar mult discernamint in alegerea unei programe. Iar naturalismul pare sa fie, nu atit o ideologie, cit cadrul cel mai potrivit pentru scolari si motivarea acestora: nu poti gresi descriind pur si simplu natura sau ceea ce e natural. Noi, oamenii, gresim mai degraba atunci cind mergem cu gindul dincolo de natural sau ceea ce e natural — nu gresim fiindca facem asta, pentru ca e clar ca trebuie sa o facem, gresim in felul in care o facem, iar religia se refera totusi la supranatural, la ceva ce nu are loc in mod obisnuit in natura. Iata: arborii sau furnicile, desi fiinte, nu par sa aiba o religie, asta desi arborii stau toata viata lor cu bratele ridicate spre cer iar furnicile adulmeca mereu cai nevazute noua.
Cred ca ar trebui remarcat ca, desi, istoric, religia pare sa fie prima dintre achizitiile spirituale sau culturale ale umanitatii, descoperirile ultimului secol ne releva ca lucrurile nu mai sint asa de simple: atit picturile rupestre cit si mormintele timpurii par sa tradeze existenta unui rudiment de limbaj. Mai cred ca, chiar daca ar exista un primat istoric al religiei, tot nu am putea argumenta solid necesitatea unei educatii religioase particulare si timpurii. In orice caz, cei care au pictat pesterile, cu siguranta nu erau crestini, mulsulmani sau hindusi.

Cred ca ar trebui sa admitem ca nici macar la adolescenti lucrurile nu sint mai simple in materie de educatie. Fiindca nu mai poti azi incepe sa cladesti o cultura spunindu-le adolescentilor ca Iisus s-a nascut dintr-o fecioara si ca oamenii trebuie sa fie egali. Adica poti, dar asta inseamna sa incepi educatia cu doua asertiuni aproape sigur neadevarate, pentru care, si pentru a le sustine trebuie sa inventezi mai departe alte si alte asertiuni la fel de usor atacabile. Sa ne gindim serios la treaba asta: pentru omul modern, lipsa onestitatii dar si minciuna sint direct insulte. Ce inseamna asta? Inseamna ca fara o reforma autentica, mai ales in religie si filosofie, insasi cultura va ramine mai departe un mijloc de ideologizare, adica va fi in continuare slaba in fata criticilor de tot felul si va esua mereu sa ne fereasca de noi ideologii — s-a dovedit ca ideologiile politice (de pilda cele socialist-comuniste) se propaga social la fel de usor ca si religia tocmai pentru ca religia este aceea care conserva, prin traditie, susceptibilitatea oamenilor la ideologii. De pilda, daca oamenii au fost pregatiti citeva milenii sa accepte ca Iisus a inviat din fecioara, atunci le va fi cu mult mai usor sa admita un principiu cu mult mai plauzibil, ca acela care pretinde ca oamenii trebuie sa fie egali.
Intuitia mea este ca religia moderna are nevoie de principii inatacabile iar asta ar insemna o reformare din temelii. Sintem inca departe de maturitatea necesara. Faptul ca asa stau lucrurile decurge din naivitatea multor oameni de cultura care pretind ca stiinta poate fi si trebuie fundata teologic, si asta in conditiile in care religia a esuat rasunator in cea mai recenta confruntare a sa cu o ideologie politica — atunci cind s-a impus comunismul, toate popoarele din estul Europei erau deja crestine de foarte multe secole iar indoctrinarea a avut loc totusi incredibil de repede, avind in vedere scara istorica; e-adevarat, caderea comunismului a avut loc chiar mai repede, insa nu s-a datorat bisericii si nici politicii duse de papa asa cum cred unii, ci poate fi atribuita mai degraba dezvoltarii comunicarii dar si economiei la nivel global pe de-o parte, si imploziei societatilor comuniste nesustenabile economic si uzate ideologic de cealalta parte, totul ca efect direct al dezvoltarii stiintei: daca dimpotriva, fie si doar comunicarea la nivel global ar fi fost cumva intirziata sau suprimata — de pilda prin masuri politice chiar mai drastice –, probabil ca si azi traiam inca sub comunism, iar in Romania, Ceausescu ar fi fost deja sanctificat.

In fine, cred ca sint doar realist atunci cind sustin ca nu iubirea crestineasca a occidentalilor sau nevoia lor de noi piete ne-au salvat de comunism, intr-o vreme cind eram in genunchi iar credinta noastra era facuta praf si pulbere, ci norocul ca stiinta s-a dezvoltat suficient de mult, inclusiv sub comunism. S-ar putea ca data viitoare sa nu mai fie suficient norocul, in orice caz, nu mai cred intr-un viitor in care stiinta si filosofia avanseaza iar religia stagneaza.

------------------------------------

Si eu va multumesc pentru dialog.

“Ca sa vedeti cat de universala e stiinta sau si mai clar, cat e de separabila de cultura care a produs-o, incercati sa va duceti cu ea de ex la populatiile de amerindieni nenaturalizati. Criteriul universalitatii nu e mai bun decat oricare alta conventie care are sens in interiorul unei culturi. Acolo unde vi se pare ca aveti consens, aveti de-a face de fapt cu o cultura puternic occidentalizata, fie doar si la nivel savant. De-asta vorbesc de optiuni personale si ideologie.” /

Cred intelesul pe care-l dati universalitatii este unul impropriu. Chiar daca universalul se exprima prin conventii, el se refera intotdeauna la ceva ce e dincolo de conventii, sau ma rog, e valabil simultan sub toate conventiile. De ce spunem despre unele legi ca sint universale? Pentru ca ele sint valabile in toate locurile si in toate timpurile. Stiinta e parte a culturii, insa doar o mica parte a culturii satisface criteriul universalitatii.

“Nu stiu cat de familiarizat sunteti cu discutiile de fenomenologie si filosofia stiintei, v-as sugera in acest caz textele lui Patrick Heelan.” /
Multumesc pentru recomandare. V-as putea sugera la rindu-mi sa revedeti traducerea in colaborare si notele lui Mircea Flonta la Cum vad eu lumea, a lui Albert Einstein dar sint constient ca trimiterile sint mai degraba eschive.

“Si da, este nevoie de discutii cu privire la ontologie, ptr ca asta se face. Fara sa stim sau sa fim constienti, se intelege, dar exact asta se face.”
N-am negat nicaieri asta, ci doar am aratat ca trimiterile la discutiile amanuntite pe subiect nu sint necesare. Fiindca, din cite imi pot da seama, d-voastra mergeti in continuarea unor argumentatii destul de sofisticate pentru a pastra religia (crestina) asa cum este. Chiar nu vad sensul paradei de argumente daca ne intoarcem mereu in punctul din care am plecat.

“V-as sugera sa revedeti comentariul dlui Iordache, are niste chestii uitile acolo despre monocentrism, pluricentrism, gandire critica etc in educatie si despre ce inseamna sa ajungi la varsta studentiei format intr-un sistem ca cel de care vorbeste dl Flonta.” /
Mircea Flonta are dreptate. Pot intelege teama referitoare la suprimarea diversitatii, mai ales dupa experienta nefericita a invatamintului comunist care era intr-adevar unul de indoctrinare, dar convergenta nu elimina pluri-centrismul, tot asa cum unitatea genetica a lumii vii (de pe Pamint) nu elimina diversitatea. Mai mult, e usor de constatat ca oricare dintre stiinte este pluri-centrica: fiecare dintre ele se sprijina pe mai multe principii, adevaruri, idei, concepte si se dezvolta in continuarea lor, prin dialogul lor. Stiinta nu e facuta sa elimine diversitatea ci falsul, neadevarul, ideologia goala.

“Nu cred ca stiinta s-a revoltat sub comunisti, nu ea ne-a adus vreo lumina speciala in materie. Dimpotriva, a fost bine sprijinita pe partea tehnica si promovata puternic in plan ideologic.” /
Stiinta nu se revolta. Nici oamenii de stiinta nu se revolta: numai neghiobii se revolta impotriva adevarului. Daca oamenii de stiinta isi fac bine treaba, atunci in majoritatea cazurilor ar trebui sa fie suficient: stiinta e extrem de coroziva pentru orice fel de ideologie, iar uzura a pus jos ideologia comunista. In stiinta nu exista, practic, revolutii — asta desi multi vorbesc adesea despre ele. Dincolo de metafore, stiinta a adus la modul propriu lumina in lume. Politicienii de pretutindeni se folosesc de stiinta, cit despre comunisti, ei au facut deservicii majore stiintei, iar unul dintre ele este chiar cel prin care s-a propagat ineptia ca stiinta e asimilabila materialismului.

“In sfarsit, daca i-ati citit dlui Patapievici Zbor in bataia sagetii, aveti acolo un argument de ce era de preferat sa te duci mai curand la fizica decat la filosofie in anii aia. In locul dvs, m-as uita mai curand la cei care au avut de suferit” /
Ma gindesc ca multi dintre cei afectati direct de comunism sufera inca si azi si ii fac si pe altii sa sufere, fiindca nu inteleg ca au nevoie de ajutor, iar asta e o adevarata tragedie.
Patapievici a oscilat intre mai multe, litere, filosofie, filologie, fizica, iar optiunea lui a avut in vedere statutul umanioarelor din acea vreme. Pentru cei care, avind de ales intre stiinta si filosofie au ales stiinta, ideologizarea filosofiei a fost un alt argument.
De fapt, ideologizarea pare sa fie un subiect mereu actual daca vorbim de incercarea de apropiere dintre religie, filosofie si stiinta, in conditiile in care doar stiinta pare sa aiba ca program demontarea ideologiilor.

=================================

Dialog cu AT, la acelasi articol

“Nu este vorba de nici o impunere a nici unei religii.” /
Stiti bine ca, de facto, in scoli avem altceva, si nu ma refer la problema icoanelor.

“De ce ar vrea cineva sa inceapa sa cladeasca o cultura din temelii, si nu sa si-o perpetueze pe cea pe care o are? Propunerea dumneavoastra tine de un extremism revolutionar neo-marxist.” /
Nu va repeziti: chiar daca in lume exista diverse culturi mature, fiecare adolescent isi cladeste o cultura pornind de la temelii, nici n-ar putea-o face altfel. La acele temelii ma refeream. Nu am facut nicaieri trimitere la revolutii, pur si simplu fiindca nu le agreez. Mai stiu insa ca singura posibilitate de a ocoli calea revolutionara este reforma.

“Cine a hotarat ca asertiunile respective sunt aproape sigur neadevarate? ” /
Folositi-va bunul simt si lasati deoparte metaforele sau interpretarile pretioase. Nasterea din fecioara nu e imposibila, dar inseminarea este relativ recenta, incit putem spune cu certitudine ca toti oamenii din trecut — printre ei si Iisus — s-au nascut in urma relatiilor sexuale dintre femei si barbati. Pe de alta parte, nu exista vreun motiv pentru care sa credem ca un copil nascut azi prin inseminare este in mod aprioric special. Iisus ramine un om totul remarcabil, si asta nu datorita faptului ca s-ar fi nascut din fecioara.

“Daca oamenii nu mai trebuie sa fie egali, atunci ce facem cu motto-ul republicii franceze, “Liberte, egalite, fraternite”?” /
Intii ca Repubica Franceza a venit in urma unei revolutii singeroase si prin teroare. Si-apoi, egalitarismul a fost in mod tragic infirmat, in urma unui experiment social de proportii, comunismul, care a insemnat, si nu doar la inceput, revolutie, oprimare, teroare, genocid.

“Daca “principii” inatacabile inseamna eliminarea dogmelor supranaturale pe care le-ati amintit, adica reducerea la naturalism, atunci care ar fi diferenta dintre “reformare din temelii” si disparitie? Cu alte cuvinte, ce mai ramane din religie?” /

As face doua observatii importante cu care ii voi contraria inevitabil si deopotriva pe teisti si pe atei. Insa mai intii, pentru a ramine in adevar sau in apropierea sa, as imprumuta o regula din stiinta, care cere sa postulezi cit mai putin(e).
Prima observatie se refera la utilitatea teologiei iar cea de-a doua, la fundarea stiintei pe religie, care nu e totuna cu fundarea pe teologie.
Cred ca teologia nu poate ramine asa cum este, iar motivul e ca postularea unei fiinte supranaturale e totusi prea mult. Insa teologia nu poate fi si nici nu trebuie eliminata complet, din cauza ca ipoteza existentei unei fiinte supranaturale nu poate fi infirmata in vreun fel — iar aici nu sintem in cazul cestii care orbiteaza (vezi Russell), fiindca sintem inconjurati de fiinte spirituale numite oameni, iar cei creatori dintre ei, in pofida faptului ca sint inca muritori, prin felul in care gindesc par sa se situeze nu doar dincolo de ceea e pur si simplu natural, dar dincolo de ceea ce e posibil, chiar dincolo de transcendentul elementar al ideilor: in orice caz, nici o lege nu da seama si, foarte probabil, nu va putea da seama despre posibilitatea intelegerii lumii de catre cei care cauta si descopera (legitati). Fireste, e important sa spunem ca, daca a existat (iar asta e foarte probabil), Iisus intra imediat in aceasta categorie: descoperirea sa e legata de ceva extraordinar despre umanitate si fiinta, ceva care, vedem bine, a transformat fundamental lumea.
Acum despre fundarea stiintei pe religie. Lucrurile sint mai simple aici fiindca stiinta a avut dintotdeauna o dimensiune religioasa pentru parintii si creatorii ei, chiar si pentru cei moderni. Fiindca credinta fondata a stat mereu la radacinile ei: ginditi-va la principii si axiome, la tot ceea ce nu poate fi demonstrat dar fara de care n-am putea vorbi de rationamente sau deductii.

In continuarea altor ginditori, Einstein a spus odata ca nici un om nu ar trebui divinizat, si cred ca avea dreptate. Insa oamenii remarcabili, desi individualitati remarcabile, fac miracole doar impreuna: caci Iisus insusi, fara o educatie si fara cei din jurul sau n-ar mai fi fost Iisus, iar in acest caz, istoria ar fi fost cu totul alta. Dupa mine, teologia ar cuprinde biografiile si contextele existentelor celor mai speciali dintre oameni, ale creatorilor, descoperitorilor, cautatorilor.

--------------------------------------------

Va multumesc pentru dialog si pentru insistenta.

“Chiar si un adolescent nu porneste de la tabula rasa.” /
Ba, ma tem ca, in materie de cultura, da. Caci e clar ca vorbim de nurture (engl.) — ori cultura –, iar copiii nu au timp sa-si faca o cultura. In general, spunem “oameni de cultura”, nu “adolescenti de cultura”. Asezarea intr-o cultura este chiar una dintre dificultatile majore ale adolescentei — H.R. Patapievici a scris una dintre cele mai frumoase carti despre asta.
E insa in aceasta idee ceva foarte interesant legat felul in care apare noul in lume, fiindca natura insasi impune un sacrificiu imens tuturor vietuitoarelor, regula fiind chiar aceasta: fiecare pui e la nastere tabula rasa. Si, cu cit specia careia ii apartine e mai evoluata, cu-atit e mai mare diferenta dintre cel ce se naste si cel ce devine. Mai mult, cu toate ca generatiile se intrepatrund intim iar acest carusel e in miscare de cind lumea, fiecare generatie este, la nastere — si daca vorbim de cultura –, tabula rasa. Chiar tineretea poate fi asimilata, cred, cu tabula rasa. Si nu e doar greu, dar e tragic sa o iei mereu de la zero. Totusi, de ce ne dorim sa raminem tineri? Oare nu chiar din cauza ca tinerii vad mereu lucruri noi, pe care multi dintre cei in virsta nu le mai vad?

“Nu prea inteleg ce vreti sa spuneti cu inseminarea. “Inseminarea e relativ recenta”? Pai inseminarea e de cand exista reproducere sexuata. Pe de alta parte, ideea ca Isus s-a nascut pe cale naturala este cu totul noua. Nu vad de ce trebuie sa o acceptam ca adevarata. Pana si musulmanii, care nu accepta ideea divinitatii lui, admit ca Isus s-a nascut din fecioara.” /
Sensul de baza al inseminarii este cel de fecundare artificiala.
In rest, si in general, NU TREBUIE sa acceptati nimic fara o analiza fie si sumara: banuiesc ca ati gindit indelung pina sa va hotariti/acceptati ca Iisus s-a nascut din fecioara si de aceea, in aceasta chestiune nu va mai pot sugera nimic.
Numarul oamenilor care cred nu poate servi drept argument decit daca vorbim de politica, dar nici atunci majoritatile nu pot pretinde orice.

“A nu se confunda egalitatea cu egalitarismul. Crestinismul a sustinut intotdeauna egalitatea in demnitate a persoanelor si egalitatea in fata legii, si cred ca asta a fost si ideea de egalitate a revolutiei franceze, ceva ce totusi a fost bun in acea revolutie. Daca nici acest fel de egalitate nu va place, ma tem ca sunteti un revolutionar mai radical decat radicalismul revolutiei franceze.” /
Discutia despre egalitate vs egalitarism nu e una simpla si asta fiindca egalitarismul are mai multe definitii. Desi unii numesc egalitarism “doar” egalizarea economica a indivizilor, noi stim deja din comunism ca egalizarea a fost cu mult mai cuprinzatoare: de aceea, cind spunem egalitarism, intelegem uniformizare, chiar comunizare. Pe de alta parte, in acceptiunea vestica, egalitarismul e definit ca doctrina care promoveaza egalitatea intre oameni: dar si in acest caz exista mai multe variante.
In textul de mai sus, cind ma refeream la egalitatea oamenilor, ma refeream la generalizare, adica la egalitarism: daca as fi vrut sa particularizez, as fi spus egalitate de sanse, egalitate in drepturi, egalitate in fata legii — poate parea o fortare, insa e vorba doar de definitii.
Referindu-ma la incalcarea unor drepturi, pot invoca lipsa de egalitate, tocmai fiindca tipul general il include pe cel particular (de pilda, incalcarea unor drepturi e o negare a egalitarismului) — aceasta este situatia pentru rationamentele negative. Daca insa fac demersuri afirmative, atunci e important sa particularizez. Demersul meu era unul negativ: infirma egalitarismul invocind esecul dezastruos al comunismului — pentru discutie, nu are importanta ca Revolutia Franceza a avut si parti bune, egalitarismul ramine infirmat.
Sa ne intelegem, daca egalitarismul a fost infirmat, nu inseamna ca nu mai putem vorbi de egalitatea de sanse, in drepturi sau in fata legii, paradoxal si dimpotriva, putem vorbi despre toate acestea mai ales fiindca egalitarismul a fost infirmat.
Stim ca egalitarismul poate fi infirmat destul de usor, punind in evidenta disparitati particulare evidente: cu toate astea, cei mai multi au avut nevoie de comunism pentru a se lamuri. Asta ne spune ceva profund despre natura umana.

“Cat despre teologie fara Dumnezeu, chiar nu vad ce rost ar avea.”
Faptul ca nu postulezi existenta unei fiinte supranaturale nu inseamna ca teologia ramine fara Dumnezeu dupa cum, faptul ca geometria nu postuleaza existenta dreptelor nu inseamna ca nu exista drepte. Conceptele fundamentale (sau asa-numitele primitive) nu se postuleaza nicaieri, fiindca ele nici macar nu pot fi definite. Daca nu sintem in stare sa definim unele dintre cele mai simple obiecte care se afla in transcendent, cum am putea atunci defini (coerent) o fiinta? Dar sa o postulam? Mai are oare sens geometria fara postularea dreptelor? Sigur ca da. Dar teologia fara postularea existentei lui Dumnezeu?

----------------------------------------

“Referitor la adolescenti: o civilizatie in care generatia in varsta nu mai are nimic de transmis generatiei tinere este sortita pieirii.” /
Daca generatia in virsta e complet indoctrinata, decit sa-si transmita ideologia, ar mai bine sa nu transmita nimic in afara strictului necesar — de pilda, putem spune ca ar fi fost mai bine ca generatiile virstnice postdecembriste sa nu transmita ideea inepta cum ca comunismul a fost bun.
Dar revin la intrebarea: la ce le-a folosit credinta crestina tinerilor (romani) in deceniile de dupa razboi, cind comunismul s-a impus atit de repede, incit parca terenul ar fi fost cumva pregatit? Raspunsul comod e, fireste, ca lucrurile n-au legatura cu crestinismul, fiindca comunismul s-a impus prin forta si teroare. Raspunsul incomod e altul, insa nu cred ca oamenii vor sa-l cunoasca, fiindca nu-l cauta si nici nu sint pregatiti sa-l afle. Cei mai multi sint multumiti cu ceea ce stiu deja.
Altfel, fireste, intr-o lume normala, se cuvine sa existe un transfer natural intre generatii: tinerii sa fie sursa de dinamism, creativitate si nou, cei in virsta, depozitarii traditiei, experientei, culturii, intelepciunii. Caci atunci vom avea inclusiv tineri intelepti dar si virstnici creatori.

“Referitor la nasterea din fecioara: argumentul meu nu se refera la opinia majoritatii, ci la faptul ca respingerea acestei dogme se face pe baze de optiuni metafizice, nu prin argument logic.” /
Metafizica nu ar trebui sa nege evidente, si cu atit mai putin sa frizeze logica. E-adevarat ca metafizica insasi pare problematica fiindca nu e clar daca are legatura cu stiinta — pentru mine, de pilda, are, insa pentru foarte multi altii nu are. Motive sint si pentru o parte si pentru cealalta. Astfel, daca cosmologia e vazuta ca parte a metafizicii, e greu de vazut cum poate aceasta sa ia in serios probleme legate de spatiu si timp fara a se sprijini pe stiinta. Cred totusi ca metafizica si stiinta au foarte multe in comun, singura diferenta majora parind sa rezide in importanta pe care fiecare o acorda ontologiei. Insa nici macar diferenta asta nu e una care sa le desparta, fiindca singurul motiv pentru care stiinta nu acorda o foarte mare importanta ontologiei este chiar faptul ca stiinta nu e suficient de dezvoltata pentru tratarea unui asemenea subiect — e de amintit aici totusi ca mecanica cuantica se afla deja in fata unor dificultati ce par sa trimita direct la ontologie (vezi (in)existenta microobiectelor inainte de masurare).
In fine, exista si o explicatie pentru care cele doua sint vazute de multi ca fundamental separate: in general e lesne de facut speculatii rupt de experienta, dupa cum e lesne de redus totul la experiment, ignorind speculatiile. Sa ne intelegem bine insa: stiinta nu poate avansa fara speculatii confirmate de experiment — in stiinta, speculatiile nu cuprind doar argumente, ci si analogii.
Un caracter aparte il are matematica, fiindca in matematica, experimentul pare sa joace un rol insignifiant si astfel, matematica ar trebui sa fie mult mai aproape de metafizica. Mai nou insa vorbim de asa-numitele experimente numerice care scot la iveala lumi si structuri imposibil de imaginat de mintea umana (vezi cazul multimilor fractale).
Motivul pentru care am pomenit de matematica nu este intimplator. Matematica nu este considerata propriu-zis stiinta (vezi Popper), insa toata stiinta se exprima in limbaj matematic. Ei bine, similitudinea asta ar trebui pastrata si in privinta raportarii metafizicii la stiinta: din aceasta perspectiva, desi nu mai e la fel de evidenta, legatura poate fi sesizata.

“Referitor la teologia fara Dumnezeu: atunci nu vad cum mai pot cuvintele sa isi pastreze sensurile. Teologie=stiinta despre Dumnezeu” /
V-am raspuns deja la asta si v-am schitat mai sus argumentele: teologia nu ramine fara Dumnezeu. Dar existenta sa nu mai e decretata fiindca nu e necesar sa fie decretata. Revin la analogia cu dreptele: strict vorbind, in realitate nu exista drepte, dar acestea sint abstractiuni care exista totusi in transcendent — adica in lumea ideilor –, fara ele n-ar exista geometria. Ei bine, acest demers este unul tipic metafizic, fiindca nu e un argument care sa poata fi rezumat la logica, ideea sa centrala fiind o analogie intre doua tipuri de existenta, adica o analogie ontologica. Noi nu vorbim in general despre analogii ontologice desi, in general, chiar despre ele e vorba. In stiinta, atunci cind se face analogie intre fenomene ce par diferite, analogia se refera la existente diferite — fenomenele apar sau dispar, in functie de conditii. Stiinta e plina de astfel de analogii, incit, din punctul meu de vedere, stiinta se exprima in mod curent nu doar prin limbajul matematicii, dar si prin cel al metafizicii.

----------------------------------------

“Orice civilizatie indoctrineaza, chiar daca nu isi da seama. De exemplu, doctrina civilizatiei post-crestine este progresul.” /
Asa e, cu certitudine, orice civilizatie indoctrineaza — ma amuza gindul ca daca v-as fi spus eu asta, probabil ca m-ati fi contrazis –, dar eu ma refeream la culturile complet indoctrinate sau suficient de indoctrinate. Dupa parerea mea, indoctrinarea a venit in lume odata cu limbajul.
Va dau dreptate si in privinta celei de-a doua afirmatii: dar v-ati intrebat vreodata de ce se intimpla asa? Oare nu cumva fiindca oamenii considera progresul natural si de la sine inteles? Dar de ce au ajuns oamenii sa creada asa ceva?

“Motivul pentru care vi se pare ca miracolele neaga evidentele si frizeaza logica este ca, probabil, aveti o metafizica naturalista.” /
Nu stiu cit de naturalista mai poate fi “o metafizica” daca-mi permite sa fac ratiuni despre Dumnezeu.
Problema nu e cu ceea ce a spus Iisus, ci cu ceea ce au spus oamenii despre Iisus, caci indoctrinarea groasa au facut-o cei de dupa Iisus. Iar motivul a fost unul natural: ei isi doreau sa fie crezuti, iar pentru asta, nu faptele erau mai potrivite, caci simplele fapte nu sint atragatoare — iata, oamenii au nevoie inca si azi de legende pentru a crede.
Si totusi, sa faci stiinta nu-i chiar natural, caci nu-i deloc natural sa cauti ceea ce n-ai pierdut. Marile descoperiri nu sint naturale, desi cei mai multi oameni cred ca sint, ba chiar ca le si merita. Invatatura lui Iisus nu e naturala, dar nici descoperirile lui Einstein nu sint.
Asadar, de ce au ajuns oamenii sa creada ca progresul e natural si de la sine inteles? Raspunsul apare la fel de natural: pentru ca intimplari pe care oamenii le numesc miracole nu sint miracole, in vreme ce intimplari care oamenilor li se par naturale nu sint naturale, ci probabil miracole.

----------------------------------

“Tocmai asta e problema. Poate progresul sa continue la nesfarsit, fara solul valorilor care l-au propulsat, in mare parte religioase? Christopher Dawson, in “Progress and religion”, argumenteaza ca nu. A se vedea si articolul d-lui Naumescu” /
Dupa cum v-ati putut da seama, in privinta progresului credem cam acelasi lucru, insa din motive diferite: d-voastra vreti sa pastrati neschimbata invatatura crestina — si ma refer, fireste, la dogme –, in vreme ce eu nu cred ca acest lucru mai e azi viabil. Multumesc pentru trimiteri, totusi, articolul d-nului Naumescu nu prea are legatura cu ceea ce am discutat aici, iar povestea asta cu hedonismul Occidentului nu-mi spune mare lucru si n-as dezvolta-o.

“Oamenii aceia au fost dispusi sa moara pentru fapte pe care au afirmat ca le-au vazut cu ochii lor. Dar in fond, de unde stim ce a spus Isus? A spus “Inainte de Avraam, eu sunt”?” /
Nu cred ca cei care au scris evangheliile l-au vazut pe Iisus. Ma bucur insa ca va puneti intrebarile astea, fiindca si eu mi le pun. Mai ales ca exista mai multe versiuni de evanghelii, au mai fost apoi si gnosticii, care aveau o perspectiva mistica, si care ignorau preotimea, punind accent pe relatia nemediata cu Dumnezeu.

Sunday, March 23, 2014

BICEP2 confirma spectaculos modelul inflationar

Pina de curind, pentru mine, modelul inflationar (v. Alan Guth si Andrei Linde) al Big Bang-ului tinea mai degraba de domeniul speculatiei, mai ales ca existau alte modele alternative/concurente (ale originii universului, inclusiv mai multe versiuni de Big Bang). Ei bine, de cind cu masurarea B-modurilor de polarizare a radiatiei de fond, lucrurile se schimba dramatic, avind in vedere ca aceste efecte amplificate ale undelor gravitationale primordiale se estimeaza a fi aparut extrem de timpuriu in istoria universului, mai precis la virsta de 10^-34 secunde.

Pina la verificari ulterioare, merita citit articolul furnizat de grupul BICEP2, vezi arXiv:1403.4302
De vazut si conferinta de presa a celor patru lideri ai grupului, din 17 martie.

PS De notat ca zvonul a aparut cu citeva zile in urma, Frank Wilczek are un mesaj pe twitter inca din 14 martie, cu doua trimiteri, una la un articol din The Guardian din aceeasi zi si o alta, la un articol chiar mai vechi, din 12 martie, care are totusi ca sursa un comunicat de presa al Harvard-Smithsonian Center for Astrophysics.

Vezi si articolul din The New York Times, aparut in 17 martie sau pozele cu BICEP2 de la Centrul pentru Astrofizica Harvard-Smithsonian.