Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Wednesday, March 21, 2012

Despre violenta ca o consecinta a eliminarii ideilor valoroase

Demersul cunoasterii inseamna intr-adevar economie de idei: economia aceasta insa nu trebuie sa mearga pina la disocierea atomilor de idei rational neeliminabile.

Studiind violenta ajungi de fapt la pragul de jos al conditiei umane. Violenta trimite la spiritualul ancestral si cuprinde un spectru larg de manifestari, de la scatoalca aplicata de parinte sau profesor copilului mergind pina la pedeapsa cu moartea aplicata criminalilor sau, in cazurile extreme, revolutie, razboi si genocid. Lucrurile merita cunoscute pentru a se evita erorile si ororile devenite comune.

De pilda intransigenta etnica sau antisemitismul, miscarile de dreapta sau stinga populiste sint matrici culturale sau pseudo-culturale de acum clasice care incep lin, prin coagularea sociala a indivizilor care le impartasesc si sfirsesc tragic, in violenta extrema, adica terorism, masacru, pogrom sau genocid.
Astfel, in Romania zilelor noastre, in pofida lectiilor istoriei recente exista multi ultranationalisti si antisemiti, mai multi decit am putea crede, exista inca inacceptabil de multi oameni cu vederi de stinga net comuniste dupa cum exista oameni conservatori sau nationalisti de dreapta in mediile de credinta ortodoxa, din cite imi pot da seama, acestia din urma nefiind la fel de multi ca si ceilalti.
Interesant este ca exista punti intre aceste orientari, de pilda antisemitii si nationalistii sint aproape intotdeauna ortodocsi masificati, ale caror idei despre ordinea sociala se intilnesc cu cele ale conservatorilor traditionalisti, fondul comun constituindu-l populismul dar si miturile ce fondeaza multitudinea credintelor care nu mai sint sustinute sau continuate de o maniera convingatoare de demersuri rationale.

Trebuie observat insa imediat ca violenta, desi nu e simplu epifenomen, este de fapt o consecinta importanta; cauza reala a revolutiilor sociale majore dar si a razboaielor constituindu-l conflictele directe dintre ideologii sau credintele nefondate.

Ipoteza mea e aceea ca in spatele conflictelor dintre oameni se afla intr-adevar maniheismul fondat sau nefondat al credintelor lor simplificatoare, iar credinta fara rationament este calea sigura catre maniheism, si anume catre maniheismul nefondat. Nu inseamna ca maniheismul e indezirabil in general: dar forma sa fondata, desi intotdeauna dezirabila trebuie cautata cu precautie mai ales datorita riscului de deviatie spre formele nefondate. De aici precautiile, succesul si chiar universalismul stiintei, care detine cele mai multe manifestari ale unui maniheism sau dualism fondat -- spre deosebire de credinta nefondata, de pilda, stiinta nu face decit arareori afirmatii in chestiuni de viata si de moarte, rezumindu-se pe cit posibil la concepte simple, clare, neechivoce iar din aceasta perpectiva, o fiinta supranaturala este foarte departe de asa ceva. Pentru a nu cadea insa in maniheismul nefondat se pune in discutie inclusiv credinta ateista, evident nefondata.
Asadar, chiar si cind ajungem la maniheism avem de discutat, fiindca lucrurile nu sint simple. Iar aici lucrurile nu sint simple mai ales fiindca vorbim de sursa conflictelor din lume.

Tocmai datorita complexitatii pe care, desi comunicam eficient inca n-am invatat sa o decodam, oricine mai incearca azi sa arunce in derizoriu una dintre alternative ar trebui scrutat cu mare atentie -- mai ales atunci cind cele ramase sint doar doua: caci lucrurile nu se mai pot reduce decit arareori la alternativele stravechi si simple, bine-rau, a fura sau nu, a ucide sau nu. Atunci cind alternativele ramase sint ambele complicate si subtile -- cum sint cele referitoare la existenta lui Dumnezeu --, nu doar ca nu mai este evident care dintre ele ar putea fi eliminata, dar nu mai este clar nici macar daca una dintre ele chiar ar trebui eliminata.
Exista multe mituri importante care par sa conlucreze, desi oamenii le pun mereu pe pozitii complet antagonice: mitul ce reduce totul la individ si initiativa sa si mitul care reduce totul la societate, redistribuire; mitul educatiei si mitul genetic sau al mostenirii; mitul cultural si mitul popular sau pop; mitul dihotomiei si mitul nuantarii infinite; mitul libertatii si mitul ordinii; mitul ateist si mitul teist.
Trebuie amintit insa ca nici macar maniheismul clasic dintre bine si rau nu e unul simplu, si asta nu doar datorita faptului ca experienta ne arata ca raul nu dispare niciodata. Intuind dificultatile, mai toate marile religii moderne clasicizate au facut de-a lungul timpului incercari de a asimila ca pe un intreg maniheismul bine-rau. Exista asadar demersuri valoroase de clarificare a raporturilor dintre cele doua alternative iar acestea au servit drept punct de plecare pentru dreptul si codurile de legi din modernitate.

Privitor la razboi, intelepciunea clasica ramine aceea care privilegiaza dialogul. Parafrazindu-l pe Benjamin B. Ferencz care si-a centrat demersul intregii sale vieti sub indemnul "lege, nu razboi", am putea pretinde si noi: conflicte diplomatice, nu conflicte armate. Conflicte de idei, nu conflicte personale. Caci dialogul este cel care poate impune si rezolva conflictele de idei, iar contextul cel mai potrivit este toleranta: nu-l poti combate eficient pe celalalt daca nu auzi ce spune, si nu poti auzi ce spune daca nu-i tolerezi prezenta, dar mai ales daca nu-l asculti. Problema este ca experienta ne arata ca dialogul, desi necesar, este departe de a fi suficient pentru a elimina razboiul.
Privitor la conflictele de idei, exista prejudecata ca orice conflict de idei se termina intotdeauna cu eliminarea credintelor care sustin anumite idei, asadar cu eliminarea unor idei. Or, istoria confruntarii ideilor nu mai este nici ea una simpla, de tip maniheist si ne arata ca de fapt, chiar devenirea noastra e intim legata de conflictul cu sens dintre idei. De cistigat cistiga cei care, prin mijloace rationale reusesc sa continue de o maniera plauzibila conflictul fecund de credinte sau idei, daca se poate fara a elimina idei sau credinte valoroase. De pilda, in pofida a ceea ce ne incredinteaza una sau alta dintre tabere, binomul teism-ateism va ramine valoros inca foarte multa vreme de-acum incolo si orice incercare de eliminare a uneia dintre cele doua credinte sau idei va fi sortita esecului.
Pentru a se linisti sau pentru a obtine un echilibru interior, oamenii incearca in mod curent si recurent sa elimine conflictele de idei din mintea lor, de multe ori prin eliminarea mai mult sau mai putin arbitrara a unor idei valoroase fara sa-si dea seama ca facind asta ei pot pune in pericol nu doar existenta propriului univers spiritual. S-ar putea crede ca stiinta este aceea care il deprinde pe om sa elimine idei, insa stim foarte bine ca, pentru a-si pastra credinta nealterata, multi dintre credinciosi ajung se refuze cu obstinatie ideile stiintei. Stiinta in sine nu poate elimina credinta, in fapt, se bazeaza pe credinta pentru a avansa (vezi recursul sau permanent la principii sau axiome).

Pentru ca violenta din spatiul public sa fie diminuata in mod substantial, oamenii ar trebui sa invete sa interiorizeze temeinic conflictele ideilor rational neeliminabile. Dar asta ar insemna ca ei sa nu se mai grabeasca sa aleaga de timpuriu in chestiunile esentiale bazate pe astfel de idei, si nu cred ca sintem pregatiti pentru asa ceva: iata, sistemele de educatie mai avansate din zilele noastre sint abia in stadiul la care pot promova si preda in mod credibil toleranta.

Wednesday, March 14, 2012

Einstein si criticii sai

Pe 14 martie 1879 s-a nascut Albert Einstein.

Se gasesc in zilele noastre destui critici pretiosi de-ai lui Einstein: de la cei care nu pricep mai nimic legat de stiinta si pina la indivizi care activeaza in stiinta ca niste membri de partid. Din cele mai diverse motive, printre ele adesea si invidia, unii dintre cei care n-au nici o treaba cu fizica ajung chiar sa-l banuiasca pe Einstein de plagiat. Activistii insa, cocotati pe instrumentele matematicii moderne nu scapa nici o ocazie de a observa proasta asezare a lui Einstein in raport cu ideile de baza ale mecanicii cuantice -- dar ei ignora ca daca ar fi fost contemporani cu Einstein, azi sau chiar in vremea aceea, tot obscuri ar fi ramas.
In primul rind ca, a critica un om de stiinta pentru demersurile sale stiintifice este cumva deplasat: e ca si cum ai critica un om fiindca judeca. Iar daca totusi ai pornirea de a critica vizind mai degraba demersul sau ideologic, atunci ai nevoie de mult discernamint. Mai ales ca ideologia este intotdeauna greu de pus in evidenta la savanti de statura lui Einstein. As spune insa ca daca vrei sa te descalifici in ochii oamenilor de stiinta autentici, nu trebuie sa faci altceva decit sa-l critici subtire pe Einstein. Daca insa vrei cu tot dinadinsul sa-ti bati joc de reputatia ta, cel mai indicat ar fi sa pui public la indoiala capacitatea de intelegere a lui Einstein.
Nu-i vorba ca sint absolventi de Harvard care il pun la colt pe Einstein, dupa cum exista premianti Nobel care duc in derizoriu preocuparile stiintifice ale lui Einstein din ultimele decade ale vietii sale si nu numai.
In acest caz insa, fie si numai aerul de superioritate este cu totul neindicat.

Monday, March 12, 2012

Calcule si detalii

Religiosii obisnuiti spun ca diavolul se regaseste in detalii. Ei bine, nu: in detalii se regaseste de regula calculul matematic. Ideea este aceasta: de foarte multe ori, pentru a clarifica lucrurile, vrem sau nu vrem, trebuie sa facem calcule, iar calculele sint de regula suficient de complicate si tin pina la urma de matematica. Oamenilor le e jena sa recunoasca faptul ca nu sint buni la calcule sau ca le urasc, asa ca, la modul cumva inconstient, prefera sa le asimileze cu ceva rau. Ce-i drept, calculele pot zapaci pe oricine daca nu e clara ideea in care sint facute. Exista oameni care asimileaza calculele cu despicatul firului in patru, dupa cum exista altii care isi imagineaza ca daca sint buni la calcule fac deja stiinta: in virtutea unui umanism prost inteles, unii cred ca tocmai fiindca stiinta inseamna si calcul aceasta nu poate spune mai nimic despre om si existenta, despre devenire, dupa cum, in varianta dezastruoasa a intelegerii stiintei, altii acrediteaza ca determinant demersul computational lasind sa se inteleaga ca ideile matematice fara prea multe calcule sint asimilabile ideologiei.
Afara de cazul in care exerseaza, omul de stiinta n-ar trebui sa se lase tirit in calcule irelevante care nu au finalitate: pe de alta parte, cercetatorul n-ar trebui sa ocoleasca la nesfirsit calculele care pot clarifica idei.

Despre ratiune si mit in economie si nu numai

Raufacatorii isi denigreaza adesea propria tagma dar nu o fac decit inconsistent si cu aerul ca isi deplora conditia: in realitate, transformarea lor autentica e rara, daca nu rarisima.
Atunci cind un economist isi denigreaza colegii care fac exact ceea ce el nu poate face, probabil ca putem vorbi, macar printre altele si de invidie.
Adevarul este ca economistii specializati pe macro si cei pe micro nu sint chiar atit de antagonici cum vor unii sa ni-i prezinte. Drept e ca si unii si ceilalti au credintele lor si ca, odata ajunsi la limitele competentelor, vina pentru nerealizari o arunca aproape intotdeauna pe ceilalti, niciodata pe propria nestiinta. Si fiindca economistii au luat fara sa se gindeasca prea mult de la politicieni aerul atoatestiutor, daca nu chiar mesianismul, nici nu le mai trece azi prin cap ca la intrebarile cu-adevarat dificile se poate inca raspunde cu onestul "nu stim". Asta se intimpla cind credinta surclaseaza suficient si autoritar ratiunea. Desigur ca fara credinta n-am putea sa ne mai decidem niciodata asupra vreunei chestiuni importante. Totusi, atunci cind, fara argumente suficiente incepem a vorbi incredintati ca detinem adevarul absolut, cam asa cum o fac credinciosii si ateii in confruntarile lor periodice, ne facem un deserviciu inclusiv noua insine: cu toate ironiile si sarcasmele pe care le putem produce, in parada asta a "adevarului absolut" nu sintem prea departe de paunul cu coada infoiata.
Si credeti-ma pe cuvint, exact ca la inclestarea dintre atei si credinciosi, nici una dintre taberele de economisti despre care vorbeam (cei macro sau micro) nu are cheia. Fiecare stie cite ceva util sau important, dar nici una nu detine destul pentru a justifica desfiintarea taberei opuse. Si in pofida a ceea ce va indeamna una sau alta dintre tabere sa credeti, va asigur ca e foarte bine ca lucrurile stau asa.
Nu va inspaimintati ca nu intelegeti pasareasca economico-politica ci priviti in natura si la d-voastra insiva. Sa luam corpul: este el facut doar din neuroni? Fireste ca nu. Exista intr-adevar un centru numit creier si exista si alte organe care vietuiesc ghidate oarecum de creier. Creierul nu preia insa cu totul controlul si nici organele celelalte nu o fac: daca s-ar intimpla asta, s-ar strica un echilibru despre care toate participantele stiu cumva ca-i foarte important. Daca e adevarat ca in creier este sediul personalitatii, la fel de adevarat e ca creierul n-ar putea exista fara corp. Daca e-adevarat ca statul nu poate fi asimilat unei supra-constiinte, la fel de adevarat este ca nu putem fi siguri ca asa stau lucrurile cind vorbim de o intreaga natiune. Si-apoi exista tumori ale creierului, dupa cum exista si tumori ale celorlalte organe. Ca si in economie, in corp lichiditatea este importanta: atunci cind singele se ingroasa sau se subtiaza prea mult, organismul intreg sufera.
Atentie insa: statul nu e facut doar din asa-numitii lefegii, fiindca intr-o societate in care mogulii controleaza toate contractele cu statul, mogulii fac parte din stat. Pe de alta parte, cind un om ia proportii la propriu, din pacate nu neuronii sint cei care se multiplica sau asociaza, ci celulele adipoase, iar observatia asta ne face sa fim mai atenti la termenii posibilei analogii. Incit, tesutul adipos ne pare mai degraba asimilabil statului: problema este insa ca tesutul adipos nu dirijeaza la propriu resurse, desi le poate de la un moment dat acapara. Sa nu uitam insa ca creierul insusi e constituit in mare masura din grasimi, mielina acoperind fibrele nervoase si constituind asa-numita materie alba (materia cenusie e constituita din corpul neuronilor). Pentru ca lucrurile sa fie si mai complicate, sa mai amintim totusi ca neuronii sint adevaratele celule asociative, cele care cauta sa comunice unele cu celelalte, sa se asocieze. Insa, foarte important, neuronii nu pot face asociatii decit intr-un anume mediu si in anumite conditii. Acestea fiind zise, am putea fi tentati sa asimilam initiativele din corp cu neuronii, fiindca ideile si demersurile sensibile par sa-si aiba sediul in creier. Dar daca totusi, in pofida complexitatii creierul nu este decit "o cutie" de rezonanta pentru intregul corp, un soi de sistem complex de comunicare si sincronizare pentru toate celulele care nu sint neuroni? Statul nu e facut azi din calculatoare, iar calculatoarele sint deocamdata doar ceva mai mult decit niste mijloace de comunicare, e-adevarat, vorbim aici de comunicare foarte eficienta. Reteaua de comunicatie n-ar trebui asimilata atunci cu sediul initiativelor. Initiatorii se afla, asadar, mereu la limita retelei, in imediata sa proximitate, raminind totusi permanent in afara ei. Mai mult, statul nu e facut in permanenta din aceiasi oameni: el este primenit continuu cu noi personaje, exista un turnover.
O sa-mi spuneti ca nu se poate face o analogie valida intre structura unui individ si aceea a unei societati. N-am pretins ca se poate face o analogie, dupa cum d-voastra nu puteti demonstra in mod riguros contrariul. Ideea era insa aceea de a arata ca, mai ales datorita complexitatii pe care, desi comunicam eficient inca n-am invatat sa o decodam, oricine mai incearca azi sa arunce in derizoriu una dintre alternative, mai ales atunci cind cele ramase sint doar doua, ar trebui scrutat cu mare atentie: caci lucrurile nu se mai pot reduce decit arareori la alternativele stravechi si simple, de tipul lui a fura sau nu, a ucide sau nu. Atunci cind alternativele ramase sint ambele complicate si subtile, nu doar ca nu mai este evident care dintre ele ar putea fi eliminata, dar nu mai este clar nici macar daca una dintre ele chiar ar trebui eliminata.
Exista multe mituri importante care par sa conlucreze, desi oamenii le pun mereu pe pozitii complet antagonice: mitul ce reduce totul la individ si initiativa sa si mitul care reduce totul la societate, redistribuire; mitul educatiei si mitul mostenirii; mitul cultural si mitul popular sau pop; mitul dihotomiei si mitul nuantarii infinite; mitul libertatii si mitul ordinii; mitul ateist si mitul teist.