Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Friday, January 17, 2014

Politician sau intelectual

Comentarii la Ce s-a petrecut cu Marius Oprea? Reflecții despre o prăbușire morală -- Vladimir Tismaneanu

Cred ca aveti dreptate sa va mirati in legatura cu schimbarea radicala din structura mentala a unui corp social important. Asta a fost si motivatia lui Vladimir Tismaneanu cind a scris articolul de fata. Societatea romaneasca in ansamblul sau a avut mult de pierdut datorita acestei schisme. Acela a fost momentul in care societatea s-a polarizat asa cum nu o mai facuse niciodata in istoria recenta. Iar cind intelectualii nu se mai inteleg, poporul rataceste. Pentru o scurta perioada, balmajirea valorilor a mai fost inca posibila. A urmat o a doua etapa in care s-au ales apele. Intr-a treia etapa am descoperit, in mod surprinzator, si un lucru bun: transformarea a devenit ireversibila. Azi vedem mai clar ca niciodata cine e pentru adevar, lege, cinste, onoare, demnitate, si cine nu. Oamenii nu se mai pot preface, fiindca nu vor mai fi crezuti. Mai mult, cred ca si d-voastra ca, in cazurile extreme, avem de-a face cu patologicul, mai ales acolo unde e prezent mirajul puterii. Nu-i adevarat, cum ni se imputa, ca n-am fost critici cu oamenii aceia care ne-au dezamagit: pe unii dintre ei i-am banuit cu mult timp inainte de lipsa de integritate morala, il amintesc doar pe Stelian Tanase. Ni se spune ca se schimba vremurile iar oamenii se adapteaza, ca informarea se face altfel: nu-i o scuza, caci tocmai la asta sint bune principiile, ele sint reperele sigure exact pentru situatii ca acestea. Altfel degeaba mai vorbim cu gura plina despre valori perene.

* * *

Care sa fie oare diferenta dintre politician si intelectual, exista oare una majora? Poate vi se pare ca gresesc ca pun problema astfel: fiindca, veti spune, exista intelectuali care fac politica si politicieni care sint intelectuali. Dar hai sa aruncam un ochi in cetate. Gasiti la noi exemple de politicieni intelectuali? Nu prea, asa-i? Si chiar daca exista, nu sint deloc vizibili. Dar intelectuali care fac politica (i.e. care sint sau au fost membri de partid)? Dintre acestia putem da citeva: de pilda Sever Voinescu sau Teodor Baconschi, Theodor Paleologu. Sa observam totusi ca nici acestia nu sint multi, ei pot fi numarati pe degete. Asadar, problema initiala e corect pusa, fiindca politicienii nu prea se amesteca cu intelectualii, si-atunci intrebarea referitoare la ce-i deosebeste fundamental are sens.
Sa observam acum ca, chiar in istoriile altor tari occidentale sint rare cazurile de politicieni care au schimbat in bine cursul istoriei — asta presupune, de regula, curaj fiindca inseamna sa avansezi impotriva curentului: cei mai multi politicieni n-au contribuit major la viata politica. Nu acelasi lucru se poate spune despre intelectuali — in cazul lor, competitia e mult mai putin alterata de conjuctura –, avem doar exceptii de intelectuali care au influentat istoria in sensul rau — nu pot evita sa-l dau aici ca exemplu pe Marx –, majoritatea lor raminind insa repere importante pentru tarile in care s-au format, multa vreme dupa ce au disparut.

Sa luam acum in discutie un alt aspect al problemei: este moral sa facem aceasta distinctie clara intre politicieni si intelectuali? Raspunsul este, poate in mod surprinzator pentru unii, nu doar afirmativ, dar necesar. Fiindca criteriul esential in toata discutia este adevarul sub toate formele sale: politic (politologie), judiciar (justitie), istoric (sociologie, umanism), natural (stiinte). Observati ca, cu cit ne situam mai la dreapta in “spectrul adevarului”, cu atit el e mai clar definit: dimpotriva, cu cit ne deplasam mai la stinga, el este mai putin clar si mai greu de definit. E de domeniul evidentei ca intelectualul se regaseste mai degraba la dreapta acestui spectru, in vreme ce politicianul, mai degraba la stinga. Probabil ca intuiti deja ca ne va fi acum mai usor sa intelegem nu doar problema noastra, dar sa vedem si raspunsul. Si anume ca pentru politician, adevarul e arareori evident, in vreme ce pentru un intelectual autentic, aproape ca nu se pune problema neclaritatii.
Daca sint de buna credinta, atunci toti oamenii sint in cautarea adevarului, de la politicieni, la intelectuali. Experienta ne arata insa ca aceasta e mai degraba o idealizare daunatoare. Mai mult, datorita acestor diferente de tarie care pot ajunge sa fie enorme — ma refer la spectrul deja mentionat –, in realitate, nu vorbim aproape niciodata de o majoritate a celor care ajung sa caute si sa pretuiasca adevarul. Ginditi-va, pentru a decela adevarul, politicianul ajunge sa numere voturi, iar asta ii va deforma in mod inevitabil perceptia. Dimpotriva, intelectualul are mereu in fata experienta, istoria, cunoasterea in sens larg, mai precis, valorile perene de care uzeaza in modul cel mai natural.
Revenind acum la Romania anului 2012, devine clar ce s-a intimplat. O multime de oameni despre care credeam ca sint intelectuali, s-au dovedit a fi de fapt politicieni: nu fiindca s-au inscris in vreun partid, ci fiindca criteriul lor de adevar a fost cel dat de procesul electoral. Pentru ei, majoritatile sint cele care stabilesc adevarul, nu experienta, nu principiile, nu ratiunea. Astazi ne miram pe buna dreptate cit de multi si importanti sint cei care au esuat la un examen care parea atit de simplu. A fost dureros dar si benefic sa aflam asta. Nu cei care cautau si pretuiau adevarul s-au schimbat — ei nu se schimba decit foarte rar, si o fac doar daca e absolut necesar –, s-au schimbat cei care nu erau in mod onest interesati de adevar: acestia se schimba relativ des, dar mai ales si aproape intotdeauna in situatiile de criza profunda, cind reperele lor indoielnice ii aduc in pozitii vizibile in care fac greseli evidente pentru ceilalti.

Cit despre popor si nehotarirea sa, lucrurile nu sint chiar atit de negre pe cit par: caci poporul se razgindeste destul de repede cind e vorba de politicieni, nu o mai poate face insa daca-i vorba de intelectuali, fara a avea masiv de pierdut. Fiindca pentru intelectualul autentic din orice epoca, desi poporul e un prieten foarte bun, cel mai bun prieten al sau ramine totusi adevarul — de aici si instrainarea sa trecatoare din vremurile tulburi, in care poporul da, pentru scurt timp, politicianului, o importanta mai mare decit e necesar, poate chiar una mai mare decit merita.

N-as vrea sa intelegeti totusi ca mi-am propus sa arunc o lumina proasta asupra politicianului sau vietii politice in general: ma indoiesc, de pilda, ca putem avea un popor prosper fara politicieni competenti sau politicieni competenti fara un popor bine exersat in treburile politice. De asemenea, nu am luat in discutie mai sus competenta politicienilor romani. Am vrut doar sa arat ca criteriul de adevar al politicianului de pretutindeni este printre cele mai slabe, iar adevarul politic este cel mai perisabil din toata panoplia preocuparilor umane, tocmai fiindca e stabilit conjunctural, si fiindca e provizoriu. Sigur ca cele mai multe dintre adevarurile vehiculate de oameni sint provizorii, un soi de instrumente de lucru, insa e de asemenea evident ca unele sint mult mai durabile decit altele — vezi spectrul adevarului schitat mai sus dar si faptul ca, in anumite contexte, exista adevaruri etern valabile sau absolute.

Atunci cind vorbeam de dezamagirea ca in 2012 multi intelectuali s-au dovedit a fi niste politicieni, ma refeream la revelarea surprinzatoare a relatiei lor proaste cu principiile sau cu adevarul, cu valorile perene, mai precis la relatia lor politica (i.e. conjucturala si negociabila) cu adevarul: daca vorbim de un context modern, echilibrat si civilizat, atunci elasticitatea sau maleabilitatea principiilor nu e acceptabila nici macar in cazul politicienilor. Altminteri, e clar ca nu ar trebui sa dezaprobam intrarea in politica a vreunui intelectual, mai ales daca aceasta e una formal explicita. In aceste cazuri sintem avertizati din start cu onestitate ca intelectualul va servi temporar si interese de partid, dar tocmai data fiind aceasta oenstitate initiala, ne asteptam ca intelectualul sa nu(-si) subordoneze principiile, intereselor de partid.

Cit despre politologie si relatia sa cu adevarul, ma grabesc sa completez ca aceasta e una mult mai consistenta decit relatia politicii cu adevarul. Incit, un politolog de prima mina e fara indoiala un intelectual: in general nu putem spune acelasi lucru despre un politician de prima mina. Desi acceptata ca stiinta observationala, ca si astronomia — i.e. ambelor le lipseste caracterul experimental –, spre deosebire de astronomie, politica ramine departe de stiintele tari: singurul experiment politic acceptabil in lumea moderna imi pare a fi consultarea populara periodica, adica exercitiul electoral. Pe de alta parte, politologia face recurs la istorie, care la rindul sau, e mai la dreapta in spectrul adevarului chiar decit justitia. Motivul e ca, in justitie, e dominant caracterul formal normativ, pe cind in istorie, e dominant caracterul natural, tipic pentru stiintele tari.
In mod paradoxal poate, umanismul imi pare ca e mai apropiat de stiintele tari decit politica, tocmai fiindca se afla intr-o relatie mai buna cu experimentul: individul are liber arbitru si simt moral, poate si trebuie sa experimenteze. Pe de alta parte, una dintre lectiile importante ale esecului comunismului este aceea ca nu putem extinde prerogativele acestea la intreaga societate: nu putem pune interesul societatii deasupra individului pur si simplu pentru ca societatea nu are un simt moral decelabil, ci cel mult un surogat de liber arbitru ce decurge direct din dreptul la vot — de pilda, desi ar parea ca supravietuirea societatii e un interes abstract al societatii, aceasta e mai degraba suma instinctelor individuale de supravietuire (suma unor instincte nu poate deveni un interes, indiferent de cite instincte am insuma). Incit, cu atit mai putin putem impune individului un pretins comandament social care il prejudiciaza in chip fundamental.

In fine, cred ca prejudiciile sociale majore pot fi determinate de catre intelectuali, fiindca ei sint in cele mai bune relatii cu principiile si cu valorile perene. Asadar, poporul decide, insa intelectualii sint cei care formuleaza clar problemele si semnaleaza abaterile importante de la principii. In cazuri exceptionale, tot intelectualii sint si cei mai in masura sa puna in discutie principii, dar asta numai si numai daca ele dau nastere unor conflicte ireductibile.
Dupa parerea mea, rolul fundamental al politicienilor este acela de mediere, la care se adauga cel de administrare. Václav Havel spunea ca responsabilitatea ideilor o au intelectualii, indiferent daca acestea sint aparate, sustinute sau diseminate de catre politicieni. Asadar, ideile politice utopice cad si ele in responsabilitatea intelectualilor. Cu toate astea, politicienii n-ar trebui sa incerce sa cumpere bunavointa intelectualilor, si cu atit mai putin sa si-i subordoneze. O spune tot Havel, ar trebui sa evitam utopiile si intelectualii utopici.

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home