alergare

temperatura: 19-16 grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 46'20"
timp intermediar: 34'33"
timp total: 57'34"
puls maxim: 162
distanta: 12.7 km
ora start: 18:00

Am alergat azi de placere. Preocuparea principala a fost sincronizarea si nu timpul. Desi media pulsului trebuie sa fi fost undeva in jurul lui 153, adica destul de scazuta, sincronizarea a mers de minune.

alergare

temperatura: 17-15 grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 49’40"
timp total: 55’18’’
puls maxim: 162
distanta: 12.7 km
ora start: 18:45
itu: 54

Aer curat, conditii ideale de alergare: a burnitat usor tot timpul alergarii. Cimpul arata mirific zilele astea, efortul este bucurie pura. Puteam sa urc fereastra cu 5 batai, pe aproape tot parcursul pulsul a fost peste 155, media cred ca a fost undeva in jur de 157. Am alergat destul de mult cu 159, chiar si cu 160. O alergare buna o ghicesti din primele zece minute. In prima jumatate am avut un timp foarte bun, 33'13".

Cite ceva despre inima

(alergare, 04 septembrie 2007)

temperatura: 26-25 grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 46’
timp total: 56'
puls maxim: 160
distanta:12.7 km
ora start: 18:45
itu: 65

Astazi mi-am atins din nou inima. Suna ciudat, nu-i asa? S-ar putea ca unii sa mearga cu gindul in cu totul alta parte... :-)
In timpul alergarii ai multe ginduri si tot felul de trairi: alergarea ramine dificila oricit de bine si de mult te-ai antrena.

Stiu ca sint multi aceia care detesta efortul fizic -- inchipuiti-va daca puteti, unii evita miscarea pentru ca nu suporta sa transpire. Pentru a-i "incuraja" putin, le mai dezvalui un lucru nebagat in seama si care s-ar putea sa-i puna pe ginduri: anume ca aici nu exista scurtaturi, asa cum exista adesea in lumea ideilor, cind apare cineva si le arata celorlalti cit de simplu era daca gindeau intr-un fel anume.

Nu e usor sa-ti mingii inima. Pentru asta chiar trebuie sa faci un efort fizic intens.
L-am auzit intr-o zi pe Plesu vorbind de jogging ca si copiii -- din alte vremuri -- despre doctoriile amare pe care trebuie, cum-necum sa le inghita. Dupa ce intreaba daca e bine sa faca jogging intarind ca uraste asta, emite o afirmatie surprinzatoare despre Jim Fixx:
"Cind am aflat ca inventatorul jogging-ului a murit facind jogging la 62 de ani am fost fericit."
(Jim a murit chiar mai tinar, la doar 52 de ani)
Printre altele, emisiunile acelea (au fost doua) in care Plesu impreuna cu Balaceanu-Stolnici au vorbit aproape o ora despre inima, trecind in revista modurile in care aceasta a fost privita de-a lungul timpului de catre oameni, mi s-au parut chiar reusite...

Lasind la o parte ca acela care l-a sfatuit pe Plesu sa se apuce de alergare nu l-a sfatuit bine -- cei supraponderali ar trebui sa inceapa cu bicicleta, aceasta fiind mai "indulgenta" si mult mai potrivita structurii lor (in felul asta si-ar proteja si articulatiile picioarelor) --, mi-am dat seama atunci cit de ingust poate gindi chiar si un om cult despre o chestiune care ii este cu totul straina.

Dar daca in loc de simplul recurs cultural la realitate am face unul dur, un efort fizic de tipul alergarii? Un an, doi, zece... Am descoperi lucruri de nebanuit pentru necunoscator. In primul rind, trebuie s-o spun, in timpul alergarii mintea, creierul, trec intr-o alta stare: e o constienta rapida si ascutita, nu neaparat analitica, insa intens creatoare si asociativa. Chiar si in perioada adaptarii, adica la inceput, cind omul se apuca de alergare, prin minte ii trec o multime de ginduri, chiar daca nu placute: dupa citeva luni, se va deprinde sa alerge nu doar cu picioarele -- contrar la ceea isi imagineaza firile livresti, acestea sint foarte importante --, dar si cu gindurile.
Alergarea este o experienta mistica pura, lirism dar si lupta surda, pedanterie si spirit de prevedere dar si nebunie: sportivii ii spun simplu, antrenament cardio. Cei care adora jocurile urasc alergarea si o inteleg cel mai putin.

Alerg de ani de zile, am un pacer (Polar) -- care are si el o poveste interesanta --, si de multe ori am incercat diverse metode pentru a-mi usura viata de alergator: nu in sensul in care isi imagineaza cei comozi... ci in acela ca am simtit tot timpul ca in toata povestea asta imi scapa ceva important. Ma intrebam daca nu cumva exista un soi de transa in care trebuie sa intri atunci cind alergi. Sa alergi si sa visezi... nu sa dormi si sa visezi ca alergi, cum imi descria in gluma un prieten felul in care i-ar placea lui sa alerge.

Influentat de yoga pe care am incercat-o si eu prin adolescenta -- existau si pe-atunci un soi de bivolari locali care ma umpleau de indignare, noroc ca ma bazam mai mult pe cartile unor buni practicanti ai variantei simple, hatha-yoga --, am intuit ca trebuie sa existe o relatie intre cadenta pasilor si respiratie: alergarea imi place inca de atunci, iar despre faptul ca m-am inselat am putut sa ma lamuresc doar in anii din urma. Nu ca as fi incercat in tot acest timp sa gasesc o astfel de relatie -- caci am realizat demult ca respiratia trebuie sa fie libera, adaptata efortului atit ca amplitudine cit si ca frecventa --, dar descoperirea facuta deja de citeva luni avea sa-mi confirme aceasta ipoteza a respiratiei libere tocmai prin faptul ca relatia cautata era in alta parte.

Ei bine, relatia la care faceam referire era aceea intre cadenta pasilor si puls. Lucru pe care nu-l puteam verifica fara un pacer. Chiar si cu pacer, mi-au trebuit mai bine de 5 ani pentru a descoperi aceasta legatura directa intre activitatea ritmica de pompa a inimii si frecventa pasilor. Asta pentru ca nu poate fi pusa in evidenta decit in anumite conditii.
Intii ca sportivii de performanta urmaresc recordul de timp, adica sa parcurga o distanta data intr-un timp cit mai scurt: sigur ca studiaza si ei, ca atleti, evolutia pulsului pe timpul alergarii pentru a sti cum sa-si dozeze efortul, dar de la bun inceput obiectivul lor este altul. Apoi ca metoda e potrivita doar la alergarea pe distante mari, de peste 10 km, unde constanta / stabilitatea devin criterii de performanta.

Obiectivul meu e de mult timp acela de a mentine pulsul intr-o fereastra data (de pilda 155-165) o perioada cit mai mare de timp. Asa incit, pentru mine ar fi fost o inlesnire nemaipomenita sa-mi pot controla pulsul: auzisem ca unii yoghini o fac printr-o concentrare indelung exersata, insa eram destul de sceptic in legatura cu generalizarile (daca le reusea, ei o faceau stind in anumite pozitii si nu in exercitiile dinamice specifice vesticului). Imi urmaream inima de ani de zile si stiam cit de "indaratnica" poate fi: tendinta sa este intotdeauna aceea de a-si minimiza efortul.

Esti in plin efort, totul merge bine, zici ca esti pe cai mari si ca pulsul este in fereastra, si cind incepi sa te simti bine alergind, observi cu stupoare ca-ti cade pulsul si pacer-ul incepe sa ticaie avertizindu-te ca lenevesti. Accelerezi, pacer-ul tot ticaie, incepi sa te enervezi si cresti mai departe ritmul asteptind sa urce inapoi in fereastra, dar pina se intimpla asta iti "mor" picioarele.
In fine, pulsul a urcat, nu suficient insa fiindca obosit cum esti, va trebui, daca nu sa scazi ritmul, cel putin sa-l pastrezi constant pentru a-ti trage sufletul: ei bine, pulsul va cadea din nou... se intimpla intotdeauna atunci cind inima se obisnuieste cu efortul si e bine antrenata.

Acesta este scenariul cu care te lupti ani la rind: daca o antrenezi bine, in alergare va trebui sa tragi de tine pentru a tine pulsul sus. Cu timpul ajungi sa crezi ca ea are ritmul ei, tu pe al tau si ca, in toate sfortarile astea lupta este inevitabila: atunci cind savurezi o alergare, iar pulsul sta sus pe tot parcursul ei, ori e cald afara, ori inima e odihnita si se adapteaza inca la efort. Urmatoarea alergare insa va fi aproape de un dezastru: vei alerga ca un nebun pe tot cimpul, cu toate durerile dupa tine, iar inima va ramine impasibila sub pragul ferestrei, fiind adaptata deja la efort, lucrind prea eficient pentru ca tu s-o mai poti stimula sa reintre in fereastra: desigur, timpii de la alergarile "dezastruoase" sint cei mai buni, fiindca inima te alearga de nu te vezi. Evident, pentru a preintimpina situatiile de felul acesta scazi fereastra cu 5 batai. Motivul este acela ca nu poti rezista multe zile la rind la ritmul pe care ti-l impune inima.

Inutil sa mai spun ca ma obisnuisem cu lupta asta spunindu-mi ca nu exista alternativa. Alergarea raminea totusi una dintre intimplarile minunate din viata mea, mai ales ca aveam in minte ceea ce spunea Emil Zatopek (unul dintre cei mai mari atleti din toate timpurile): diferenta dintre baieti si barbati o fac suferinta si durerea.

Desigur, experienta imi spunea de fiecare data cind e cazul sa accelerez: incepusem sa stiu bine momentele astea, multe dintre ele legate de anumite parti ale traseului, dar si de ceea ce simteam. Atunci cind incepeam sa ma simt comod in timpul alergarii era clar ca trebuia sa accelerez. De multe ori e nevoie chiar de semnale anterioare acestei senzatii de confort, fiindca atunci cind o ai, e deja putin cam tirziu: vei auzi curind ticaitul pacer-ului.

Existau si situatiile rare in care, la o temperatura ideala si cu organismul odihnit alergarea iesea minunat de la un capat la altul, iar la final simteam ca as putea continua. Pe de alta parte, exista si incercarile mai serioase in care alergi obosit: ai dormit putin, sau ai avut multe de facut in timpul zilei. Antrenamentul pe fond de oboseala e unul dintre cele mai bune.
In fine, pentru o alergare buna trebuia sa-mi pun la bataie toata intuitia si sa fiu atent la tot soiul de semnale. Nu era nimic batut in cuie, era cam multa improvizatie dar si travaliu inutil.

Intr-o zi insa, inima a inceput sa-mi vorbeasca, fireste, pe limba ei. Eram intr-o alergare si am observat ca ma potrivisem neasteptat de bine cu ea incit am devenit mai atent la pacer. Incercasem si alte dati sincronizari cu pulsul, dar nu eram aproape niciodata la pulsul de la care se putea realiza sincronizarea. De regula eram la puls prea mic, iar acolo sincronizarea nu e posibila tocmai fiindca pasul alergarii este mic iar frecventa relativ mare: probabil ca fiecare persoana are un puls critic de la care sincronizarea devine posibila (in cazul meu, e vorba de un puls de peste 150 de batai pe minut). La o alergare prea usoara, pulsul e mic, sub 130, iar sincronizarea e imposibila, ferecventa pasului fiind totusi mult mai mare. In plus, inima nu raspunde imediat, trebuie sa treci de primele 10 minute de alergare in care pasul sa fie unul mare iar frecventa relativ mica, apropiata de puls.

De ce e necesara sincronizarea pulsului cu cadenta pasilor? Fiindca doar astfel inima comunica, si poate fi controlata. Pe durate destul de mari, si aparent surprinzator, sincronizarea se pastreaza, se autointretine. Are loc, de fapt, un proces de rezonanta, ca in fizica undelor, cind semnale cu frecvente apropiate ajung sa dea nastere fenomenului de batai. Astfel, doar la efort mare, si doar daca are loc acest proces de rezonanta inima incepe sa raspunda: daca ne gindim putin, nu e deloc surprinzator. Muschii picioarelor sint cei mai mari, iar acestia par a fi singurii in masura sa sustina efortul cardiac perioade mai lungi de timp.

Fireste, in alergare trebuie facute permanent ajustari: atit ale lungimii pasului, cit si ale cadentei. In primele incercari, scopul este, fireste, acela de a stabili rezonanta. Insa apoi te fura destul de repede betia controlului. E straniu sa vezi cum corpul care parea pina de curind un soi de piatra de moara incepe sa raspunda prompt, ca si cind ai comunica direct cu el. Revelatia mea a fost cu atit mai mare, cu cit ma invatasem ca inima sa-si vada de ritmul ei, fara sa se sinchiseasca prea mult de eforturile mele.

Asadar, sint doua variabile independente controlabile direct: cadenta si lungimea pasului. Atunci cind inima scade pulsul, ca in scenariile acelea care se repetau cu anii, nu trebuie sa cresti efortul asa, in general, adica simultan si frecventa pasului, si lungimea sa. Trebuie sa-i urmaresti pulsul, asadar, sa scazi frecventa si sa maresti pasul. Explicatia? Mai intii te preocupi de a ramine in rezonanta cu inima, si abia apoi maresti efortul, prin lungirea pasului: doar in felul acesta poti astepta sa primesti un raspuns (afirmativ) la cererea ta de a mari pulsul. Daca ai iesit din rezonanta, inima trece in regim de autocontrol.

Fireste, procesul are inertia lui. De pilda, uneori pulsul scade -- inima incearca adesea sa faca acest lucru --, iar tu realizezi ca efortul pe care-l faci nu justifica deloc scaderea. Nu ai decit sa ramii in rezonanta si sa pastrezi ritmul: pulsul va reveni in mod aproape miraculos la valoarea corespunzatoare efortului.
Totul decurge fara nervi, fara ruperi de ritm inutile si epuizante: si tineti minte, la alergarea pe distante mari constanta/stabilitatea alergarii este esentiala.

Alergare periculoasa

(facuta la 01 septembrie 2007)

temperatura: 20-19 grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 47’
timp total: 61’20’’
puls maxim: 165
distanta:12.7 km
ora start: 20:00
itu: 68

Am intirziat la alergare si, cum nu-mi place sa o amin, si fiindca imi place si aerul de dupa ploaie, mi-am facut-o. Insa din cauza ca soarele apune din ce in ce mai devreme, iar ora mea de alergare a ramas de citva timp cam aceeasi, dar si datorita intirzierii, astazi am alergat pe intuneric.
Daca n-as cunoaste foarte bine traseul n-as risca o alergare noaptea. In cimp nu exista felinare sau iluminat public, asa incit, te bazezi pe rezerva de vitamina A, adica pe vederea cu bastonase – i.e. vederea de noapte. O astfel de alergare este periculoasa mai ales acolo unde lasi drumul si o iei pe cimp, mai intii fiindca nu pasesti normal, o faci precaut, si-apoi fiindca nu vezi bine denivelarile, putind oricind sa calci ori strimb si sa te alegi cu o entorsa sau chiar cu o frumusete de luxatie, ori pe ceva contondent (de pilda o scindura cu cuie, o sticla sparta,… deh, sintem in Romania) si sa te alegi cu o rana urita: cunosc bine locurile unde sint probleme insa cum din cauza noroiului fac uneori mici ocoluri, tocmai aceste iesiri ma duc pe portiuni nu foarte bine cunoscute, deci riscante.

O alergare pe teren desfundat (in ultimele doua zile a tot plouat, datorita secetei ploaia e binevenita) este, de aceea, o aventura. Incaltarile se incarca cu noroi, aluneci, drumul de tara nu este drept iar spre margini are sleauri create de vehiculele care trec ocazional pe-acolo (foarte rar, si doar in timpul zilei): asa ca, alergi chiar la margine, dincolo de sleauri, acolo unde incepe vegetatia si ai o aderenta mai buna, sau chiar pe mijlocul drumului. Pe margine insa, datorita vegetatiei inalte si uscate (a fost seceta) nu mai vezi la fel de bine denivelarile, in plus, traseul imi e cunoscut doar linga drum; pe mijloc, datorita noroiului patinezi (zonele cu iarba proapspata sint mult mai rare acum tot datorita secetei), iar daca prinzi o denivelare, ajungi pe burta: drumul are zone alternate de portiuni drepte cu portiuni accidentate, bine cunoscute mie.

In conditiile astea, trebuie sa pastrez ritmul, altfel pacer-ul ma anunta sonor ca alerg prea incet. Asa incit, alergarea se face cu pasi potriviti, nu prea mici, fiindca atunci din cauza noroiului si a contactului frecvent cu solul se incarca excesiv incaltaminea, dar nici prea mari, fiindca in acel caz patinarea si viteza prea mare te pot duce la o cadere. E un fel de alergare precauta -- totusi rapida, de vreme ce pulsul este la 155 de batai --, ”cam pe genunchi”, adica putin ingenunchiat, tocmai in ideea anticiparii denivelarilor care scapa usor primei priviri.
Pe zonele inierbate, la temperatura asta insa alergarea e o placere si merge de minune: finalul este o astfel de portiune, iar sprint-ul e aproae intotdeauna posibil (atunci cind sint prea obosit, evident, sprint-ul e anemic) de data asta a mers bine din moment ce pulsul maxim s-a dus la 165 de batai.

La un moment dat niste lilieci mi-au dat tircoale; probabil ca le aparea straniu copacul acela in miscare. Unii spun ca liliecii se prind in par, dar cum eu umblu ras in toata vara... Chiar si o bufnita (era foarte mare, nu cred ca putea fi cucuvea) a zburat de citeva ori razant deasupra mea, atit de aproape incit a trebuit sa fluier scurt de citeva ori. Cu ciinii nu am avut probleme, acestia se tem noaptea sa se apropie, iar la fluierat se sperie si fug. Am alungat vreo citiva care incepusera sa latre anemic. Alergind rapid pe linga balti auzeam broastele care sareau in apa: ma intreb de unde au aparut dupa seceta asta? In departare se vedeau luminile orasului insa de multe ori imi faceau mai dificila incercarea de orientarea in intunericul apropiat.

Desigur, fiind atit de intuneric n-am mai controlat la fel de bine pulsul, neputind citi display-ul pacer-ului decit cu iluminarea care nu are intre optiuni si vizualizarea batailor inimii: acestea sint vizibile doar fara lumina ceasului, adica doar in timpul zilei. Am invatat insa din alergarile pe timp de zi, cind incercam sa privesc mai rar pacer-ul, ca alergarea constanta cu pas relativ mare te duce de regula la sincronizarea de care e nevoie pentru controlul pulsului: asa ca m-am bazat mai mult pe ceea ce puteam simti.

La alergarea pe timp de noapte mai este ceva ce trebuie semnalat: anume atentia concentrata asupra drumului, asupra zonei de la citiva metri in fata: nu mai poti contempla peisajul ca in timpul zilei, asta nu neaparat fiindca nu ai lumina – noaptea sint multe de vazut --, insa datorita terenului foarte dificil pur si simplu este riscant sa privesti ceva mai mult timp in alta parte. Chiar si asa iti scapa o multime de detalii: la un moment dat, fiind in plin cimp, departe de drum -- asa e traseul, in unele portiuni drumurile sint separate de cimp si teren inierbat, cvasi-accidentat --, am calcat intr-o mica groapa iar glezna dreapta s-a flexat in exterior peste limita normala. M-am speriat putin in acel moment, insa mi-am dat seama imediat dupa aceea ca accidentul e minor, si ca nu poate fi vorba de o entorsa.

Imi plac provocarile, dar nu chiar in fiecare zi: asa incit, la urmatoarea alergare (marti) voi face tot posibilul sa nu mai ajung in situatia de a face alergarea noaptea: probabil ca voi incepe alergarea undeva pe la ora 18:30.


Citeva idei postate intr-un forum de pe Cotidianul.

Nu doar ca argumentatia este subtire si insuficienta, dar cultura vasta a lui Patapievici nu poate tine loc de ea.
Sa ne amintim, intr-o polemica nu conteaza faima si nici trecutul subiectilor "deoarece acestea nici nu infirma, nici nu confirma validitatea ideilor pe care le sustin"
(vezi regulile polemicii civilizate)

Patapievici nu are nici macar scrupulozitatea cercetatorului care, odata ce a lansat o ipoteza, ia in calcul ambele variante: cea in care afirmatia este veridica, dar si aceea in care afirmatia e falsa. Unul dintre avantajele care ar decurge din discutia ambelor variante tine de punerea in valoare a unor calitati esentiale in demersul polemic: anume de sagacitatea si versatilitatea celui in stare sa priveasca intotdeauna problema si din punctul celuilalt de vedere.
Lasam la o parte faptul ca totusi, crestinismul merge cu speculatiile mult dincolo de afirmatia ca "Dumnezeu exista".
Cit despre raspunsul la intrebarea din titlul articolului lui, acesta este evident. Centrul e ocupat acum de vedetele noastre culturale mai mult sau mai putin populiste si care se exprima cu siguranta celui care are in spate poporul (de credinciosi, traditia). E greu sa le combati, mai ales daca iei in calcul ambitusul lor cultural -- sint deja "unse cu toate alifiile": amintiti-va insa, aici nu cultura conteaza, ci argumentele, iar argumentele lor pot fi demontate.
Mai mult, fiind atit de conservatoare, multe dintre ele facindu-si un titlu de glorie din evitarea artefactelor modernitatii, sint, cred, incapabile sa accepte ca dialogul se poarta azi si fara ele, in spatiile electronice: nu va mira putin ca Dilema Veche si Revista 22 nu au forumuri, desi cultiva dialogul?

Atunci cind cauti adevarul nu esti nici populist, nici de stinga, nici de dreapta, si nici elitist, dar mai ales nu poti fi catalogat drept ideolog: cred ca omul modern ar trebui sa caute adevarul sub toate aspectele sale.
Pe de alta parte, desi biserica noastra pretinde asta, ocupatia sa nu este sa caute adevarul: daca ar fi asa, nu s-ar teme sa-si discute fundamentele (invierea, nasterea din fecioara si duhul sfint, s.a.m.d.).
Oricare ar fi calitatea intelectuala a lui Patapievici, daca am de ales intre ARGUMENTELE PROBLEMATICE ale unor fizicieni, unul dintre ei refugiat in trecut, sustinator fervent al ideilor crestine, celalalt, premiant Nobel, desi declarat ateu (e vorba aici despre Steven Weinberg), deschis la discutiile pe tema religiei, voi alege aproape in mod sistematic argumentele celui din urma, fiindca nu mai am virsta la care sa ma las impresionat de maiestria si eleganta discursului (Einstein spunea ca eleganta este pentru croitori). Cum spuneam, cultura nu are nici o valoare intr-o polemica daca nu ai argumente care sa reziste. Ei bine, oamenii acestia (elitele noastre) nu au argumente, ci ii dau intruna cu traditia, cu spiritul cuminte al romanului si cu alifiile cultural-crestine. Ei bine, adevarul transcende orice cultura, se insurubeaza direct in preexistent si nu are nevoie de proptele ideologice de natura religioasa.
Atunci cind ai nevoie de cultura pentru a-ti apara punctul de vedere inseamna ca nu mai ai argumente.
Intreb, ce mai inseamna atunci calitatea intelectuala?

P.S. Nu ma consider crestin, dar nici ateu: urmaresc cu mare atentie argumentele ateilor tocmai fiindca acestia din urma nu stau cu spatele la transcendent, ci cu fata, cautindu-l, fiind permanent in miscare.
E surprinzator poate pentru unii, dar obiectele studiului matematicii sint transcendente -- de pilda dreapta este un concept, in natura nu se gasesc drepte!

Intr-adevar, in fragmentul referitor la un "proces teoretic de falsificare si distorsionare a realitatii" Patapievici face trimitere la realitate: or, este evident ca aici nu se refera la realitatea in sensul obisnuit al termenului, ci la realitatea din capul omului religios.
Fiindca, asa este, adevarul nu se voteaza.
Atunci cind criticii lui Einstein, bazindu-se pe "argumente" culturale adica de pe pozitii pur ideologice s-au coalizat impotriva sa scriind chiar un pamflet numit "100 de autori impotriva lui Einstein", tocmai in ideea ca teoria lui era prea stranie ca sa fie adevarata, Einstein a replicat simplu:
"Daca as fi gresit, unul ar fi fost suficient".

Obs. Ma feresc sa fac trimiteri directe la postarile "crestin-suburbane", tocmai pentru a nu le scoate in evidenta. Repet (zic unii ca repetitia este mama invatarii): invectivele exprima direct faptul ca interlocutorul nu are argumente.


1. Intr-adevar, nu ma consider printre fericiti: prea-fericitii se gasesc in alta parte. Nici nu caut fericirea: este idealul turmei de porci (Einstein).

2. E plina tara de "crestin-optimisti" -- deznadejdea e un pacat doar: cineva insa trebuie sa-i mai aduca din cind in cind cu picioarele pe pamint. Cind intilniti un optimist, priviti-l mai atent: odata cu el vin multe dintre necazuri. Un optimist nu doar ca este de cele mai multe ori pe un drum gresit, dar ii duce si pe altii in eroare.

3. Da, textele citate sint comune, le stie toata lumea si le repeta papagaliceste: si mai sint si altele, gen "...adevarul va va face liberi". Unii cauta adevarul pentru a-si dobindi libertatea, altii isi folosesc toata libertatea de care dispun pentru a cauta adevarul: eu ii prefer pe aceia din urma.

Stiu, sinteti multi crestini in tara asta, cam 90 de procente: "argumentul" numerelor mari insa nu ma impresioneaza.

E interesant de observat cit de mult inseamna credinta pentru cei mai multi dintre voi: ea este un simplu vehicol de putere si sursa de iluzii.

Inainte de 1989 aproape toti erati comunisti care bateau din palme la discursurile mult-prea-regretatului; aproape imediat dupa aceea aveam o natie de crestini milosi si iubitori cintind "Doamne, vino Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni...": cam rapida schimbare pentru niste oameni virtuosi si de caracter ce va considerati multi dintre voi, nu credeti?
(apropo, in caz ca unii vor sa-si aminteasca cum aplaudau inainte de '89, vezi un link-ul)
Asadar, la noi nu doar crestinismul tine de traditie, dar chiar si meteahna asta de a o da vesnic dupa majoritate (problema e rating-ul, nu-i asa?) indiferent de subiect.

In lumea asta ne exprimam prin idei; persoana mea nu inseamna mare lucru. Trimiterea la blog se face din urmatoarele motive:

1. ceea ce nu e interzis, e permis: acesta este un principiu liberal;

2. pentru ca nivelul polemicii pe forumuri este cel cunoscut, si pentru ca totusi, chiar nu se pot aprofunda pe ele anumite idei, este de preferat dezvoltarea lor in alte site-uri; nu toata lumea are chef sa despice firul in patru, in plus, pe un forum concizia trunchiaza adesea drastic firul ideilor (aici avem la dispozitie 2000 de caractere/mesaj); asadar, tocmai pentru ca nu cred ca se poate rezolva "chestiunea existentei lui D-zeu" pe site/forum fac trimitere la blog;

3. in blog-ul meu sint destule trimiteri spre Cotidianul, asa incit, reclama e facuta si in sens invers;

4. printre cei care frecventeaza forumurile sint unii care cauta sa detalieze subiectele de interes; in general ma adresez lor si m-as bucura ca unii dintre ei sa-mi discute cu folos/aplicatie ideile.

Eu ma indoiesc chiar mai tare decit ceilalti ca o sa descopar adevarul (universal), insa asta nu ma impiedica sa-l caut:
"Orice om e liber sa aleaga in ce sens sa-si orienteze straduintele; de asemenea, orice om se poate mingiia cu vorba lui Lessing ca mai de pret este cautarea adevarului decit stapinirea lui" (Einstein).
Pina la virsta asta n-am facut progrese importante, ba chiar acestea sint minore in comparatie cu eforturile depuse, insa asta se datoreaza puterilor mele limitate: nu sint fericit cu situatia, mai mult, sint constient inclusiv de faptul ca e posibil ca pina la sfirsitul vietii sa nu am nici un rezultat interesant, dar nici asta nu ma poate impiedica sa caut mai departe. Stiu bine ca nu exista alta cale daca ma intereseaza in mod onest cunoasterea. Mai stiu ca pentru ca unii sa aiba succes, trebuie sa exista inca foarte multi altii care trudesc in anonimat.

Altele
Chestiunea gay e neinteresanta: manifestatiile, la fel.

Nu cred ca Petre Tutea ar putea fi un model in materie de credinta. Nu afirm doar ca acest om nu avea deloc respect pentru valorile autentice, dar cred ca era in contradictie flagranta chiar si cu preceptele crestine pe care pretindea ca le apara din moment ce a afirmat:

"O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor."

Daca pe astfel de modele se sprijina ortodoxia, atunci viitorul natiei e sumbru. Exista site-uri unde acest citat troneaza la loc de cinste.

Atunci cind am citit jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt m-a impresionat: a fost un om sensibil si inteligent, modest si cuviincios, un om de cultura autentic. Ce-i drept, treceam prin febra mistica de care, se pare, n-a scapat nimeni in tara asta. Insa mie mi-a trecut: respectul meu pentru oamenii ca Steinhardt este insa la locul sau. Asta nu inseamna ca mai (si) sint de acord cu ei. Am citit fragmente din care mi-am putut face o idee despre gindirea parintelui Galeriu; n-am simtit nevoia sa detaliez. Despre Cleopa am citit doar ocazional, ceea ce au scris altii; din nou, nu am aprofundat.
Textele crestine sint in general redundante, tocmai pentru ca noul este prohibit: traditia inhiba transformarile care ar putea avea loc.
Nu vreau sa fac afirmatii tari aici; multe dintre ele se gasesc sau se vor gasi pe blog, intr-un context mai relaxat.
Nu pot evita insa cuvintul ideologie: orice religie este o ideologie in cel mai pur sens al cuvintului, iar asta nu este in sine un lucru rau. Lucrul rau este acela ca ideologiile religioase, practic, nu evolueaza: dogmele care le fundamenteaza nu pot fi schimbate, veridicitatea lor fiind considerata indiscutabila.

Religia este daunatoare fiindca, asa cum sustine R.Dawkins, creeaza deprinderea de a accepta usor ideile ne-argumentate, fiind, de aceea, inclusiv un mijloc eficient de manipulare.

Am cunoscut si eu rugaciunea, "dulceata ei", cum le place crestinilor sa zica. Am citit cu pasiune si bucurie Patericul. Am practicat osirdnic si indelung rugaciunea inimii. Am fost la o biserica speciala, am avut un duhovnic deosebit: am fost covirsit de frumusetea muzicii psaltice, o muzica ce nu se regaseste nicaieri in spatiul estic ortodox.
Am fost insa nevoit sa ma desprind de toate acestea pentru a intelege ce mi se intimpla: pentru mine adevarul nu poate fi comparat cu nimic iar biserica este, cred, departe de el. Pentru mine adevarul este mai important decit frumusetea: adevarul este in sine frumos, iar daca il cauti, vei avea acces la cea mai luminoasa frumusete (expresia din urma ii apartine tot lui Einstein).

Interpretarea (ingaduitoare) privitoare la textul lui Tutea mi se pare excesiv de elastica: in felul acesta ar trebui sa-l intelegem inclusiv pe Vadim, zicind ca totusi, in spatele fiecarei grozavii emise de el se afla o declaratie de dragoste. Mie-mi lipseste imaginatia care sa ma calauzeasca spre asemenea interpretari.

Referinta postarii mele anterioare lipseste (din cauza neatentiei), insa textul se adresa tot lui rune.

1. Nu doar omul poate distruge omenirea, ci chiar si Dumnezeu: este atotputernic, nu? El nu vrea sa faca asta: nici omul de stiinta nu vrea. Deciziile de genul asta sint luate, de regula, de catre administratori (politicieni).

2. Inteleg ca prin "lumea nevazuta" se facea trimitere la transcendent; altfel, inclusiv cea mai mare parte a spectrului undelor electromagnetice este invizibila ochiului uman. Exista o lume transcendenta la care omul de stiinta are acces aproape tot timpul: este lumea conceptelor, a ideilor, a preexistentului si a adevarului; nu este la fel de baroca, asa cum este aceea ortodoxa, ci mult mai economica si mai sigura; in ea nu se alfa nimic inutil, nimic improvizat, nimic arbitrar. Mai mult, exista o rigiditate care nu lasa loc la interpretari, o rigiditate tipica lucrurilor simple ce tin de o ordine.

Coruptia sistemului nu este, in definitiv, un bun argument sa renunti la credinta ta. Daca aceasta este veridica, adica daca se sprijina pe adevar atunci mergi pina la capat. Cind crezi sincer in ceva, nu mai conteaza ca esti marginalizat si ce fac oamenii corupti din sistem.
Insa eu unul nu am avut acces la vreun adevar religios exorbitant, vreo revelatie de felul asta, si nici nu mi s-a intimplat vreodata sa observ vreun fenomen paranormal. Asa incit, nu cred in miracole, altele decit acela -- despre care cred ca este si singurul --, numit cunoastere (nici nu cred ca e nevoie de altele pentru devenirea omului). E un miracol posibilitatea cunoasterii lumii, inteligibilitatea ei (Einstein).
Daca exista, probabil ca Dumnezeu nu intervine in lume prin ordonante de urgenta, contra legilor fizice care sint tot ale lui, fiindca el nu se razgindeste asa cum o face omul.
Din pacate, cei mai multi oameni religiosi se bazeaza pe revelatiile altora, revelatii care nu pot fi verificate in nici un fel si care uneori sint de-a dreptul hilare prin exotismul lor: oricine poate pretinde ca are revelatii.

Cit depsre Patapievici, ca si tine, il vad si eu uneori ca pe un cabotin. Incerc sa trec peste sentimentul asta, tocmai fiindca imi pare a fi un om deosebit: n-as putea spune cu precizie in ce fel. Cu siguranta insa, nu cultura lui vasta este aceea care ma face sa-l urmaresc cu atentie; are un fel al lui de a pune problemele, natural, asa cum un modern nu mai stie sa o faca, neavind perspectiva sa. Pe de alta p., desi am multe critici legate de demersurile sale publice, stiu bine ca lui Patapievici ii datoram multe: printre altele, societatea civila romaneasca nu s-ar fi apropiat atit de intim de liberalism fara Patapievici. Incit, chiar ma indoiesc de faptul ca va ajunge sa fie amintit in viitor ca "un mic sforar al culturii dambovitene in vremuri de tranzitie": la ICR e un om de isprava, in orice caz, e incomparabil mai bun decit predecesorii.

Despre iubirea aceea care ramine

In materie de iubire ma consider incompetent: desi la un moment dat mi s-a parut ca inteleg ce anume poate insemna "iubirea nebuna intru Cristos", recunosc, nu prea stiu ce anume inseamna sa iubesti, de aceea nici nu cred in iubirea neconditionata.
Stiu din experienta ca oamenii actioneaza in lume potrivit intereselor lor sau ale grupului din care fac parte.
Intuiesc insa si un alt lucru: anume ca, desi se vorbeste atita despre iubire, in realitate nimeni nu stie prea bine cum e cu ea. Si nu pare ca dupa doua mii de ani de credinta in iubire am sti cu mult mai multe.
Mi se pare de-a dreptul periculos sa te joci cu energiile sufletesti ale unui om in conditiile in care nu stii mai nimic despre iubire. E ca si cum, neavind cunostinte elementare de medicina, te-ai apuca sa operezi un om, avind inclusiv unghiile murdare: sa ne gindim la procesul spovedaniei, care este riscant pentru personalitatea multora. Incidentul grav de la Tanacu are in spate cel putin o spovedanie problematica pe care n-a discutat-o nimeni serios: desigur, spovedania e privata... Iar Corogeanu a aplicat acolo, din ceea ce stiu eu, invataturile lui Cleopa, ma refer la cele pentru exorcizare.
Cred ca pentru a actiona in cunostinta de cauza, si nu doar pe baza unor retete preluate mecanic fie si de la cei mai buni duhovnici, un preot ar trebui sa aiba cunostinte temeinice, precise de psihologie si psihiatrie. Dar poate ca in acest caz ar ajunge sa lase preotia...

Asadar, iubirea si felul in care o inteleg crestinii imi pare a fi chiar una dintre problemele majore.
Comunistii vorbeau cu superioritate despre drepturile omului fara a le respecta: cum spuneam, sintem in plina ideologie. Iubirea este aproape monopolul spiritual al crestinilor...