Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Tuesday, September 04, 2007

Cite ceva despre inima


(alergare, 04 septembrie 2007)

temperatura: 26-25 grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 46’
timp total: 56'
puls maxim: 160
distanta:12.7 km
ora start: 18:45
itu: 65

Astazi mi-am atins din nou inima. Suna ciudat, nu-i asa? S-ar putea ca unii sa mearga cu gindul in cu totul alta parte... :-)
In timpul alergarii ai multe ginduri si tot felul de trairi: alergarea ramine dificila oricit de bine si de mult te-ai antrena.

Stiu ca sint multi aceia care detesta efortul fizic -- inchipuiti-va daca puteti, unii evita miscarea pentru ca nu suporta sa transpire. Pentru a-i "incuraja" putin, le mai dezvalui un lucru nebagat in seama si care s-ar putea sa-i puna pe ginduri: anume ca aici nu exista scurtaturi, asa cum exista adesea in lumea ideilor, cind apare cineva si le arata celorlalti cit de simplu era daca gindeau intr-un fel anume.

Nu e usor sa-ti mingii inima. Pentru asta chiar trebuie sa faci un efort fizic intens.
L-am auzit intr-o zi pe Plesu vorbind de jogging ca si copiii -- din alte vremuri -- despre doctoriile amare pe care trebuie, cum-necum sa le inghita. Dupa ce intreaba daca e bine sa faca jogging intarind ca uraste asta, emite o afirmatie surprinzatoare despre Jim Fixx:
"Cind am aflat ca inventatorul jogging-ului a murit facind jogging la 62 de ani am fost fericit."
(Jim a murit chiar mai tinar, la doar 52 de ani)
Printre altele, emisiunile acelea (au fost doua) in care Plesu impreuna cu Balaceanu-Stolnici au vorbit aproape o ora despre inima, trecind in revista modurile in care aceasta a fost privita de-a lungul timpului de catre oameni, mi s-au parut chiar reusite...

Lasind la o parte ca acela care l-a sfatuit pe Plesu sa se apuce de alergare nu l-a sfatuit bine -- cei supraponderali ar trebui sa inceapa cu bicicleta, aceasta fiind mai "indulgenta" si mult mai potrivita structurii lor (in felul asta si-ar proteja si articulatiile picioarelor) --, mi-am dat seama atunci cit de ingust poate gindi chiar si un om cult despre o chestiune care ii este cu totul straina.

Dar daca in loc de simplul recurs cultural la realitate am face unul dur, un efort fizic de tipul alergarii? Un an, doi, zece... Am descoperi lucruri de nebanuit pentru necunoscator. In primul rind, trebuie s-o spun, in timpul alergarii mintea, creierul, trec intr-o alta stare: e o constienta rapida si ascutita, nu neaparat analitica, insa intens creatoare si asociativa. Chiar si in perioada adaptarii, adica la inceput, cind omul se apuca de alergare, prin minte ii trec o multime de ginduri, chiar daca nu placute: dupa citeva luni, se va deprinde sa alerge nu doar cu picioarele -- contrar la ceea isi imagineaza firile livresti, acestea sint foarte importante --, dar si cu gindurile.
Alergarea este o experienta mistica pura, lirism dar si lupta surda, pedanterie si spirit de prevedere dar si nebunie: sportivii ii spun simplu, antrenament cardio. Cei care adora jocurile urasc alergarea si o inteleg cel mai putin.

Alerg de ani de zile, am un pacer (Polar) -- care are si el o poveste interesanta --, si de multe ori am incercat diverse metode pentru a-mi usura viata de alergator: nu in sensul in care isi imagineaza cei comozi... ci in acela ca am simtit tot timpul ca in toata povestea asta imi scapa ceva important. Ma intrebam daca nu cumva exista un soi de transa in care trebuie sa intri atunci cind alergi. Sa alergi si sa visezi... nu sa dormi si sa visezi ca alergi, cum imi descria in gluma un prieten felul in care i-ar placea lui sa alerge.

Influentat de yoga pe care am incercat-o si eu prin adolescenta -- existau si pe-atunci un soi de bivolari locali care ma umpleau de indignare, noroc ca ma bazam mai mult pe cartile unor buni practicanti ai variantei simple, hatha-yoga --, am intuit ca trebuie sa existe o relatie intre cadenta pasilor si respiratie: alergarea imi place inca de atunci, iar despre faptul ca m-am inselat am putut sa ma lamuresc doar in anii din urma. Nu ca as fi incercat in tot acest timp sa gasesc o astfel de relatie -- caci am realizat demult ca respiratia trebuie sa fie libera, adaptata efortului atit ca amplitudine cit si ca frecventa --, dar descoperirea facuta deja de citeva luni avea sa-mi confirme aceasta ipoteza a respiratiei libere tocmai prin faptul ca relatia cautata era in alta parte.

Ei bine, relatia la care faceam referire era aceea intre cadenta pasilor si puls. Lucru pe care nu-l puteam verifica fara un pacer. Chiar si cu pacer, mi-au trebuit mai bine de 5 ani pentru a descoperi aceasta legatura directa intre activitatea ritmica de pompa a inimii si frecventa pasilor. Asta pentru ca nu poate fi pusa in evidenta decit in anumite conditii.
Intii ca sportivii de performanta urmaresc recordul de timp, adica sa parcurga o distanta data intr-un timp cit mai scurt: sigur ca studiaza si ei, ca atleti, evolutia pulsului pe timpul alergarii pentru a sti cum sa-si dozeze efortul, dar de la bun inceput obiectivul lor este altul. Apoi ca metoda e potrivita doar la alergarea pe distante mari, de peste 10 km, unde constanta / stabilitatea devin criterii de performanta.

Obiectivul meu e de mult timp acela de a mentine pulsul intr-o fereastra data (de pilda 155-165) o perioada cit mai mare de timp. Asa incit, pentru mine ar fi fost o inlesnire nemaipomenita sa-mi pot controla pulsul: auzisem ca unii yoghini o fac printr-o concentrare indelung exersata, insa eram destul de sceptic in legatura cu generalizarile (daca le reusea, ei o faceau stind in anumite pozitii si nu in exercitiile dinamice specifice vesticului). Imi urmaream inima de ani de zile si stiam cit de "indaratnica" poate fi: tendinta sa este intotdeauna aceea de a-si minimiza efortul.

Esti in plin efort, totul merge bine, zici ca esti pe cai mari si ca pulsul este in fereastra, si cind incepi sa te simti bine alergind, observi cu stupoare ca-ti cade pulsul si pacer-ul incepe sa ticaie avertizindu-te ca lenevesti. Accelerezi, pacer-ul tot ticaie, incepi sa te enervezi si cresti mai departe ritmul asteptind sa urce inapoi in fereastra, dar pina se intimpla asta iti "mor" picioarele.
In fine, pulsul a urcat, nu suficient insa fiindca obosit cum esti, va trebui, daca nu sa scazi ritmul, cel putin sa-l pastrezi constant pentru a-ti trage sufletul: ei bine, pulsul va cadea din nou... se intimpla intotdeauna atunci cind inima se obisnuieste cu efortul si e bine antrenata.

Acesta este scenariul cu care te lupti ani la rind: daca o antrenezi bine, in alergare va trebui sa tragi de tine pentru a tine pulsul sus. Cu timpul ajungi sa crezi ca ea are ritmul ei, tu pe al tau si ca, in toate sfortarile astea lupta este inevitabila: atunci cind savurezi o alergare, iar pulsul sta sus pe tot parcursul ei, ori e cald afara, ori inima e odihnita si se adapteaza inca la efort. Urmatoarea alergare insa va fi aproape de un dezastru: vei alerga ca un nebun pe tot cimpul, cu toate durerile dupa tine, iar inima va ramine impasibila sub pragul ferestrei, fiind adaptata deja la efort, lucrind prea eficient pentru ca tu s-o mai poti stimula sa reintre in fereastra: desigur, timpii de la alergarile "dezastruoase" sint cei mai buni, fiindca inima te alearga de nu te vezi. Evident, pentru a preintimpina situatiile de felul acesta scazi fereastra cu 5 batai. Motivul este acela ca nu poti rezista multe zile la rind la ritmul pe care ti-l impune inima.

Inutil sa mai spun ca ma obisnuisem cu lupta asta spunindu-mi ca nu exista alternativa. Alergarea raminea totusi una dintre intimplarile minunate din viata mea, mai ales ca aveam in minte ceea ce spunea Emil Zatopek (unul dintre cei mai mari atleti din toate timpurile): diferenta dintre baieti si barbati o fac suferinta si durerea.

Desigur, experienta imi spunea de fiecare data cind e cazul sa accelerez: incepusem sa stiu bine momentele astea, multe dintre ele legate de anumite parti ale traseului, dar si de ceea ce simteam. Atunci cind incepeam sa ma simt comod in timpul alergarii era clar ca trebuia sa accelerez. De multe ori e nevoie chiar de semnale anterioare acestei senzatii de confort, fiindca atunci cind o ai, e deja putin cam tirziu: vei auzi curind ticaitul pacer-ului.

Existau si situatiile rare in care, la o temperatura ideala si cu organismul odihnit alergarea iesea minunat de la un capat la altul, iar la final simteam ca as putea continua. Pe de alta parte, exista si incercarile mai serioase in care alergi obosit: ai dormit putin, sau ai avut multe de facut in timpul zilei. Antrenamentul pe fond de oboseala e unul dintre cele mai bune.
In fine, pentru o alergare buna trebuia sa-mi pun la bataie toata intuitia si sa fiu atent la tot soiul de semnale. Nu era nimic batut in cuie, era cam multa improvizatie dar si travaliu inutil.

Intr-o zi insa, inima a inceput sa-mi vorbeasca, fireste, pe limba ei. Eram intr-o alergare si am observat ca ma potrivisem neasteptat de bine cu ea incit am devenit mai atent la pacer. Incercasem si alte dati sincronizari cu pulsul, dar nu eram aproape niciodata la pulsul de la care se putea realiza sincronizarea. De regula eram la puls prea mic, iar acolo sincronizarea nu e posibila tocmai fiindca pasul alergarii este mic iar frecventa relativ mare: probabil ca fiecare persoana are un puls critic de la care sincronizarea devine posibila (in cazul meu, e vorba de un puls de peste 150 de batai pe minut). La o alergare prea usoara, pulsul e mic, sub 130, iar sincronizarea e imposibila, ferecventa pasului fiind totusi mult mai mare. In plus, inima nu raspunde imediat, trebuie sa treci de primele 10 minute de alergare in care pasul sa fie unul mare iar frecventa relativ mica, apropiata de puls.

De ce e necesara sincronizarea pulsului cu cadenta pasilor? Fiindca doar astfel inima comunica, si poate fi controlata. Pe durate destul de mari, si aparent surprinzator, sincronizarea se pastreaza, se autointretine. Are loc, de fapt, un proces de rezonanta, ca in fizica undelor, cind semnale cu frecvente apropiate ajung sa dea nastere fenomenului de batai. Astfel, doar la efort mare, si doar daca are loc acest proces de rezonanta inima incepe sa raspunda: daca ne gindim putin, nu e deloc surprinzator. Muschii picioarelor sint cei mai mari, iar acestia par a fi singurii in masura sa sustina efortul cardiac perioade mai lungi de timp.

Fireste, in alergare trebuie facute permanent ajustari: atit ale lungimii pasului, cit si ale cadentei. In primele incercari, scopul este, fireste, acela de a stabili rezonanta. Insa apoi te fura destul de repede betia controlului. E straniu sa vezi cum corpul care parea pina de curind un soi de piatra de moara incepe sa raspunda prompt, ca si cind ai comunica direct cu el. Revelatia mea a fost cu atit mai mare, cu cit ma invatasem ca inima sa-si vada de ritmul ei, fara sa se sinchiseasca prea mult de eforturile mele.

Asadar, sint doua variabile independente controlabile direct: cadenta si lungimea pasului. Atunci cind inima scade pulsul, ca in scenariile acelea care se repetau cu anii, nu trebuie sa cresti efortul asa, in general, adica simultan si frecventa pasului, si lungimea sa. Trebuie sa-i urmaresti pulsul, asadar, sa scazi frecventa si sa maresti pasul. Explicatia? Mai intii te preocupi de a ramine in rezonanta cu inima, si abia apoi maresti efortul, prin lungirea pasului: doar in felul acesta poti astepta sa primesti un raspuns (afirmativ) la cererea ta de a mari pulsul. Daca ai iesit din rezonanta, inima trece in regim de autocontrol.

Fireste, procesul are inertia lui. De pilda, uneori pulsul scade -- inima incearca adesea sa faca acest lucru --, iar tu realizezi ca efortul pe care-l faci nu justifica deloc scaderea. Nu ai decit sa ramii in rezonanta si sa pastrezi ritmul: pulsul va reveni in mod aproape miraculos la valoarea corespunzatoare efortului.
Totul decurge fara nervi, fara ruperi de ritm inutile si epuizante: si tineti minte, la alergarea pe distante mari constanta/stabilitatea alergarii este esentiala.

Labels: , , , , , , , , , ,

1 Comments:

Blogger rune said...

Ai putea scrie despre alergare un roman :). Bineinteles ca ai dreptate, si experienta altora spune la fel. Daca esti calm , atent la tot ce se intimpla cu tine in conditii diferite; solicitare fizica, momentul imediat urmator unei boli, suferinte fizice sau psihice, unui eveniment(stare de soc indiferent daca a fost provocat de bucurie sau suparare) vei constata mereu ca al tau creier, prieten fidel, a primit un catalizator. Si nu mai stiu dar cred ca tot intr-un articol de-al tau am citit despre Cioran, Pe culmile disperarii. Nu spunea el de flacari vii la radacinile vietii. E ceea ce faci tu, orice suferinta e purificare si creierul tau, ca un calculator performant curatat de virusi fiind, poate accesa mult mai multe programe.
Eu nu am practicat yoga darla probele de rezistenta de la liceu, facultate, am descoperit cit de importanta e reglarea respiratiei. Aveam senzatia ca as putea ramine agatata de bara la infinit. Si la saritura in lungime la fel, respirai adinc si apoi zburai.
Totul e sa stii sa te opresti cind depasind mereu limitele din dorinta de cunoastere(a se vedea Frankenstein) fizicul tau iti da semnale de avertisment.

05 September, 2007 14:13

 

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home