Autoconstringerea si moralitatea

Realizez ca, in realitate, oamenii cauta in toata viata lor libertatea sub toate formele sale. Hegel a gindit evolutia umanitatii chiar din perspectiva asta. Insa el vedea mai ales fenomenele sociale prin care sint cistigate libertatile. De aici si fortarile termenilor care se refera la progresul garantat de simpla curgere a timpului, dar, ceea ce-i mai grav, justificarea ideologica a revolutiilor.
Nu e insa usor de discutat despre libertate. Oamenii de stiinta o gindesc intr-un fel, umanistii par sa o gindeasca altfel. Exista insa, cred, o viziune comuna, daca asimilam moralitatea ca pe o cultura a autoconstringerilor folositoare.

Istoric vorbind, exista asadar un fenomen gradual de limitare a libertatilor indivizilor: de exemplu, in vechime exista legea talionului, astazi insa e interzis sa-ti (mai) faci singur dreptate. Pe de alta parte, cred ca fascinatia oamenilor simpli pentru dictatura nu e inca pe deplin inteleasa: pentru omul simplu, autoritatea si ordinea sociala nu sint asimilate organic in societate prin educatie si dialog, ci sint impuse, fiindca pentru el, forta e mai importanta decit argumentul. Ceea ce complica lucrurile este ca forta nu e asimilata nici macar in modernitate intotdeauna cu crima: pentru unii, este justificat, de pilda, sa condamni la moarte un criminal in serie sau sa pornesti un razboi prin care sa impui democratia unui popor care, aflat sub dictatura, ameninta prin reprezentantii de la virf stabilitatea politica regionala sau mondiala. Pe de alta parte, e destul de clar azi ca forta nu poate fi eliminata pur si simplu din discutie, sub motiv ca duce la crima: atunci cind manifestarea unilaterala a fortei e iminenta, raspunsul trebuie sa fie tot unul in forta, fiindca in acest caz, doar echilibrul e cel care mai poate amina deznodamintul tragic, facind sa ramina in continuare probabil dialogul autentic: atunci cind nu e posibil raspunsul in forta e de preferat aminarea conflictului. Cu alte cuvinte, Socrate, care era un sustinator pasionat al ideii de dialog nu ar fi trebuit sa bea cucuta, ci ar fi trebuit sa accepte surghiunul: ar mai fi avut atitea de spus contemporanilor sai, si cred ca in felul asta inclusiv urmasii l-ar fi inteles mai bine. Platon insusi ar fi evoluat altfel. Admit ca Socrate a esuat, nu doar in dialogul sau cu contemporanii, dar chiar si in dialogul cu posteritatea: la urma urmelor sinuciderea e tot o actiune in forta, insa e una ireversibila prin care elimini, practic, orice posibilitate de dialog. Sigur ca, in absolut, cu totii sintem liberi sa alegem aceasta cale, insa atunci cind facem asta, aratam ca nu mai sintem dispusi la dialog: sub nici o forma.

Ipoteza mea este ca, in evolutia pe termen mediu a societatii, desi libertatea individuala cistigata este in general mai mica decit cea pierduta, indivizii dar si societatea au in general de cistigat -- desi nu pare, chiar si in trecerea de la dictatura la democratie s-au pierdut libertati, asta desi, in ansamblu, libertatile pierdute au fost mai mici decit cele cistigate. Promisiunea tacita a dictaturii era aceasta: daca faci parte din sistem, traiesti bine chiar si cind nu meriti, mai mult, poti fura si chiar ucide, nu doar ca nu ti se va intimpla nimic rau, dar devine chiar acceptabil si justificat (idealul comunist era mai important decit ceea ce se putea intimpla cu un individ sau altul).

Moralitatea are, cred, de-a face tocmai cu acest fenomen de limitare treptata, negociata, deci consimtita, totodata si minimala a libertatilor individuale intr-o societate din ce in ce mai complexa. Procesul acesta natural are loc azi in toate democratiile: in schimb, in dictaturi, limitarea libertatilor poate fi si chiar este abrupta si impusa, dialogul si negocierea fiind suspendate sine die.
Crima e inacceptabila pentru ca elimina dialogul, negocierea. Din acest motiv, inclusiv pedeapsa cu moartea trebuie vazuta ca fiind o crima. Nu e necesara ideea de Dumnezeu pentru a argumenta asta. Pe de alta parte, gindirea criminalului este complet dezaxata dintr-un motiv evident: el nu se multumeste cu disparitia ideilor deranjante, in mintea sa, libertatea e intim legata de disparitia fizica a altora.
Matematica lucreaza adesea cu ratiuni sau constringeri necesare si suficiente. Iar in pofida a ceea ce cred multi umanisti, ratiunea este calea directa de a asimila si dezvolta moralitatea, tocmai fiindca il deprinde pe om nu doar sa admita ca unele dintre constringerile sociale sint necesare pentru prezervarea ordinii, dar il ajuta sa vada si deci sa inteleaga daca sint si suficiente pentru dezvoltarea societatii in ansamblul sau: iar ideea este ca nu trebuie sa se ajunga niciodata la constringeri mai mult decit suficiente. E necesar sa nu furam unii de la altii, iar in privinta asta, este suficient sa fim egali in fata legii: chiar nu mai este nevoie sa fim egali si in avere, asa cum s-ar cere in comunism, pentru ca ar fi mai mult decit suficient.