Sa fie oare in criza geometria insasi?

In studiile pe care le-am intreprins in mod independent in ultimii ani am vrut sa lamuresc daca, si unde crapa geometria. Sa ma explic.
Am vazut cum fundamentele mecanicii clasice au fost serios zgiltiite de principiul nedeterminarii si cred ca problema centrala a fizicii de azi este mai degraba una de matematica.

Mathematics is a part of physics. Physics is an experimental science, a part of natural science. Mathematics is the part of physics where experiments are cheap -- V.I.Arnold

Nu se pot face insa descoperiri fundamentale decit umblind la fundamente: acestea fiind prin natura lor simple, problema este ca structura lor a fost gindita si analizata de zeci, daca nu chiar sute de generatii de oameni inteligenti sau geniali si este foarte improbabila descoperirea unor fisuri. De fapt, la asta se referea Einstein cind spunea:

I think and think for months and years. Ninety-nine times, the conclusion is false. The hundredth time I am right.

Astazi este chiar mai greu decit in vremea lui Einstein: datorita proliferarii informatiei in dauna cunoasterii autentice -- mai ales ca informatia bruta poate irumpe dupa legi exponentiale aducind mai degraba cu haosul decit cu ordinea --, probabil ca ar trebui sa fim pregatiti ca in 999 dintre cazuri sa obtinem concluzii false si doar intr-unul dintr-o mie o afirmatie adevarata.
Mai mult, a incerca sistematic fundamentele tine intr-adevar de un comportament riscant fiindca se cere practic cantonarea pe fundamente si refuzul dezvoltarilor plauzibile care ar putea aduce macar clarificari partiale: asta inseamna ca inclusiv cariera cercetatorului devine cu totul secundara. Pur si simplu fiindca in marea parte a timpului el "doar gindeste" si nu obtine nimic, absolut nimic.
De ce ar trebui refuzate chiar si dezvoltarile care sint doar plauzibile? Argumentul esential nu tine doar de imprejurarea ca dezvoltarile inghit resurse si iau mult timp, un timp de regula prea lung in comparatie cu perioada activa din viata unui om -- la ele lucreaza de regula generatii iar daca te ocupi cu seriozitate de o dezvoltare, chiar nu mai ramine timp pentru studierea altor fundamente sau principii. Argumentul de care aminteam tine de faptul esential ca teoriile nu trebuie sa fie doar plauzibile, ci cu mult mai mult decit atit: fiindca teoriile trebuie sa mearga dincolo de simplele ideologii, sa se sprijine adica pe adevaruri (sau tautologii), nu pe presupuneri simpliste, triviale sau exotice. Si mai e ceva: dezvoltarile plauzibile mai degraba zapacesc decit clarifica, fiindca informatiile ce apar odata cu ele ingreuneaza in mod substantial demersul celorlalti de a decide pertinent asupra caii de urmat, mai ales daca sint implicate instrumente matematice sofisticate cu dificultatile inerente.
Pe de alta parte, daca se poate spune ca indivizii care lucreaza la o dezvoltare plauzibila intr-un mediu academic nu mai risca mare lucru, societatea care pariaza totul pe o singura asemenea incercare risca mult mai mult.
Ceea ce se intimpla astazi in fizica teoretica a luat deja forma unei crize adinci: insa criza a inceput inca de pe vremea lui Bohr, cu mai tinerii de Broglie si Heisenberg. Primul a sesizat natura ondulatorie a micro-obiectelor iar cel de-al doilea a descoperit o fisura importanta la fundamentele fizicii. A rezultat ceea ce azi numim interpretarea (scolii) de la Copenhaga, printr-o contributie colectiva ce a culminat cu interpretarea probabilista a functiei de unda data de Max Born: intr-un timp record, s-a construit practic un zgiriie-nori chiar pe o fisura. Nimeni nu si-a mai pus problema gasirii originilor matematice ale fisurii. Chiar mai rau decit atit: astazi, teoria superstring-urilor porneste de la presupunerea plauzibila ca spatiile matematice sint de natura elastica. Desi dezvoltarile matematice ulterioare sint spectaculoase si foarte complexe, ele nu pot sustine singure edificiul prost plasat.
Exista persoane care gindesc ca singura "revolutie autentica" din fizica teoretica din secolul trecut a fost descoperirea fizicii cuantice, iar acestea gindesc dezvoltarea in etape a teoriei superstring-urilor tot in termeni de revolutie -- vezi revolutiile superstring-urilor (prima in 1984, a doua in 1995).
In fapt, in stiinta cu greu putem asimila termenul de revolutie, acesta fiind mai degraba potrivit stiintelor sociale si contextelor unde ideologiile sint importante -- putem vorbi de pilda de revolutii culturale (vezi revolutia culturala chineza si imitatiile sale: aparitia muzicii rock nu poate fi asimilata unei revolutii fiindca nu e, practic, ideologizata; in realitate, cultura tarilor democratice moderne este slab sau foarte slab ideologizata si de aceea, periculoasa pentru culturile puternic ideologizate). Asa cum am mai afirmat aici insa, stiinta nu poate fi gindita decit la limita ca ideologie, fiind perfectibila -- doar o ideologie are nevoie de o revolutie pentru a rasturna o alta ideologie, or, stiinta are deja mai mult de cinci milenii de continuitate (vezi chiar geometria) --, incit, putem vorbi mai degraba de crizele autentice din stiinta secolului trecut decit de revolutii.
In orice caz, Einstein vorbea de adevar -- nu de presupuneri sau afirmatii plauzibile si nici de ideologii --, el se referea la adevarul obtinut fie si dupa 99 de incercari nereusite.

Concluzie
Fireste ca geometria nu crapa nicaieri, doar ca acolo unde pare ca se destrama, dimpotriva, se dezvolta in mod spectaculos: am mai vazut asta in istoria stiintei...

P.S. Intuitia mea este ca discontinuitatile evolutiilor sociale apar numai si numai datorita inadecvarii periodice si profunde a culturii establishment-ului la stiinta epocii: revolutiile culturale fiind urmari ale unor perioade lungi de inadecvare. De aici si explicatia imediata a instaurarii comunismului in tarile estului pauper al Europei la sfirsitul primei jumatati a secolului trecut: in aceste tari inapoiate cultura vremii era una rigid conservatoare, decuplata practic de stiintele vremii. In mod natural, dupa caderea comunismului, elitele culturale, complet depasite de eveniment, au readus popoarele din est la cultura rigid conservatoare a credintei religioase. Este simptomatic si astazi cit de confuz gindesc unele dintre personalitatile reprezentative ale acestor tari raportindu-se la democratie din exterior, ca la o cultura a libertatii: cind de fapt, esenta democratiei este cultura autoconstringerii. Aristotel insusi gindea ca la fundatia democratiei sta libertatea: insa intre timp noi am invatat ca, desi o societate democratica garanteaza prin constitutie libertate cetatenilor sai, aceasta promisiune poate ramine complet neacoperita daca cetatenii insisi nu isi restring singuri libertatile -- de pilda, nu-i poti da interlocutorului cuvintul daca nu-ti restringi, cel putin pentru moment, libertatea de exprimare.