Scrieti, dar nu oriunde, oricind, oricum

M-as intreba de ce vor oamenii asa de mult sa scrie, mai ales ca sint atitea de citit.
Cred ca oamenii vor sa scrie fiindca intuiesc cumva, ca esentialul nu s-a spus inca si ca, pe de alta parte, ei insisi ar avea ceva important de spus.
Unii spera insa ca, prin exersarea acestui mod de exprimare, sa-si dezvolte ideile sau chiar sa(-si) construiasca un sistem.
Despre iubire si despre dragoste s-a scris enorm: s-a murit enorm din iubire. Fapt este ca, dupa aparitia crestinismului, nimeni nu mai stie ce anume este iubirea.
S-a scris despre utopii la fel de mult, despre tot soiul de lumi si civilizatii pierdute sau imaginare: dupa punerea in opera a comunismului, nimeni nu mai stie cum ar trebui sa arate o societate, cum ar trebui sa traiasca oamenii.
Am mentionat doar doua dintre lucrurile importante in care, cel putin pina acum, ne-am inselat in mod sistematic (unii pe altii).
Trebuie sa incercam mereu si mereu, reluind firul povestii de acolo de unde credem noi ca s-a rupt...
Pe de alta parte, intuim si ca, cu cit se scrie mai mult, cu atit devine mai putin important ceea ce s-a scris: ca, adica, odata cu acumularea scrierilor apare si devalorizarea altora existente.
Indemnul meu ar fi: scrieti economicos, si numai daca aveti ceva important de spus. Fiti primul critic si cel mai dur al operei d-voastra nescrise. Si numai dupa ce ati meditat indelung la importanta a ceea ce urmeaza sa scrieti iar aceasta nu a fost corodata citusi de putin de propriul demersul critic, indrazniti sa scrieti. Si tineti minte ca o opera nu se alcatuieste doar in jurul unei singure idei cu aparenta geniala: in general e nevoie de un tesut sanatos de astfel de idei care insa are nevoie de timp pentru a creste, iar cresterea aceasta nu poate fi grabita.
Asadar, nu va grabiti, ci observati atent(a) daca si cum anume cresc ideile d-voastra, daca si cum anume se leaga intre ele. Daca ideile d-voastra nu se dezvolta, nu se leaga in mod natural intre ele si nici cu altele existente, atunci aminati-va proiectul.
Este momentul in care merita sa lasati comoditatea sa lucreze nu doar in favoarea d-voastra, dar si in favoarea altora. Fiindca nu se intimpla nimic grav daca nu scrieti, ba dimpotriva: evitind sa atrageti atentia asupra chestiunilor care nu va sint clare inca nici macar d-voastra, dati altora sansa de a scrie despre ceva ce le-a devenit lor clar, mai ales ca noile lor idei s-ar putea sa va foloseasca si d-voastra. Si nu va panicati luindu-va dupa ce spun oamenii superficiali: cum ca nu e bine sa stati prea mult singur(a) sa va ginditi la propriile idei, sau ca azi nu mai este timp sau ca timpul inseamna bani. Fiindca timpul este mai intii al d-voastra si inseamna mai degraba idei, iar marile idei nu (ne) vin nici astazi mai des decit pe vremea anticilor: nu conteaza aici nici faptul ca sintem cum mult mai multi si nici macar cit de harnici sintem.
Nu exista si nici nu va exista prea curind in lume o scoala unde se poate preda creativitatea sau unde sa invatam sa ne punem intrebarile corecte: nici macar universitatile cele mai prestigioase nu ar putea fi asimilate cu asemenea pedagogii miraculoase care produc neincetat mari ginditori. Referitor la iluzia ca numarul mare al oamenilor sau simpla harnicie ar putea imbunatati in mod substantial spiritualitatea, merita sa ne amintim ce spunea Galileo Galilei:

The number of people that can reason well is much smaller than those that can reason badly. If reasoning were like hauling rocks, then several reasoners might be better than one. But reasoning isn't like hauling rocks, it's like, it's like racing, where a single, galloping Barbary steed easily outruns a hundred wagon-pulling horses.

Asa cum oamenii actioneaza adesea in virtutea simturilor -- de unde si pornirea lor naturala spre perpetuare, cautarea cu orice pret a bunastarii sau fericirii, eventual prin evitarea scepticismului sau oricaror neplaceri sau umbre, prin exaltarea unui optimism adesea fara suport --, tot asa, mintile mediocre se cramponeaza de idei imaginindu-si ca vor supravietui prin numarul lor.
E asa de usor de supraestimat valoarea gindirii contemporanilor -- despre care inca nu stim daca vor lasa ceva in urma --, dar si de subestimat valoarea gindirii celor care nu mai sint -- care ne-au lasat totusi ceva --, incit merita sa ezitam indelung inainte de a ne impune (prin) propriul gind in lume.