Tot despre credinta

Gasesc ca e mai bine sa pier reflectind chiar mai inainte de a putea alege, decit sa aleg prost si de timpuriu, si sa traiesc o viata care nu mai este a mea, oricit de lunga.
Doar ideologii autentici urasc cautarea si pe cei rabdatori. Pentru cel rabdator, cautarea este binecuvintare: cautarea activa, nu asteptarea.

Oxana, e vorba aici de onestitate, pur si simplu.
N-ar fi rau sa observi ca multi dintre cei care posteaza sub articolele d-nei Cita se poarta bizar, scriind din virful degetelor, amagindu-se ca fac ceea ce trebuie sa faca in cazul unui om bolnav -- adica sa intre si sa iasa in virful degetelor, incercind sa fie politicosi si nereusind, oplosind credinte mai mult sau mai putin justificabile si fiind pina la urma inautentici.
Iertare, dar acesta nu e respect. Respectul fata de celalalt incepe cu respectul fata de sine. Nu putem vorbi de respect fata de sine si nici de respect fata de celalalt daca ajung sa spun ca, in esenta, "nu cred in gogosile tale dar le respect".

"Vedeti cum e de suparat diavolul cand zicem ceva despre Dumnezeu? Nu se poate sa nu intepe! Atentie! E la post!" -- Cita

Eu zic ca adevarul si nu diavolul il inteapa pe cel care nu vrea sa vada: si nu-i vorba ca el sa imbratiseze musai un alt punct de vedere, el nu vrea sa vada fiindca nu cauta. Dar adevarul e mereu la locul sau si asteapta sa-l descoperim.

Daca sint cititori care cred ca in acest text, prin mine se exprima provocator diavolul, atunci poate ca ar fi mai bine sa lase lectura rindurilor de mai jos celor mai putin indoctrinati, celor mai putin infricosati.
Altfel, cred ca doar pentru omul cu simt critic adormit adevarul e adesea brutal. Cel care citeste atent textul meu initial si-mi acorda prezumtia de buna-credinta intelege imediat ca nu s-a vrut o critica aspra la adresa celor care cred in copilarii -- eu insumi cred in lucruri pe care nu le pot dovedi dar care totusi nu sint copilarii. Cine vrea critici aspre, le poate gasi pe blog.

Textul meu de aici se vrea intr-adevar un spin, un "ce" mai degraba problematic si problematizant, incitant: nu ma consider depozitarul adevarului, dar observ adesea cu exasperare ca oamenii dau ocoluri nesfirsite si neobosite adevarului, ezitind sa-l recunoasca, sa-l descopere. D-na Cita imi apare la fel: e bolnava dar posteaza cu prospetimea si aplombul oamenilor sanatosi, alergind de la o postare la alta, raspunzind intr-un suflet celor care sint de acord cu dinsa, celor care o incurajeaza in credinta sa, asa, ca de la crestin la crestin.

Ei bine, pe acest forum nu posteaza numai crestini, si macar din onestitate n-as putea sa o incurajez in credinta sa. Fiindca eu nu gindesc credinta ca pe ceva caldut, la care ma intorc eventual cind sint bolnav, sau cind sint in situatii limita in care pare ca nu mai am de ales -- spun pare, fiindca avem intotdeauna de ales, de pilda putem alege sa ne amagim sau putem refuza acest lucru.

Intr-adevar, pentru multi credinta e simpla autoamagire si survine adesea in urma lecturii unei bogate literaturi care a practicat si practica un iluzionism sufletesc sofisticat. In mina celor fara discernamint, adica fara nevoia zilnica de adevar, cultura insasi se reduce la simpla ideologie.
Si daca tot vorbim de ideologie, ar trebui sa mai clarificam un lucru. Cred ca exista nu putini oameni care, dupa ce au esuat lamentabil in cautarea adevarului, se intorc cu melancolie la ideologia pe care o stiu cel mai bine si se asteapta ca altii sa faca la fel, ca si cind ar avea o mostenire de lasat: iertare, dar esecul cu greu poate fi numit mostenire. Iar in acest caz, eu nu numesc esec negasirea adevarului, ci credinta ca adevarul e de negasit in lumea asta. Credinta ca mai binele omului se afla aproape intotdeauna "DINCOLO" si ca vine doar de "DINCOLO", doar sub inriurirea directa si atenta a unor fiinte mai bune, tot de "DINCOLO".
Pentru mine oamenii ramin importanti mai ales daca au lasat mosteniri importante. Iertare, dar credinta ca Dumnezeu e o persoana e mostenirea lasata de Moise, nu de poporul evreu, iar credinta ca Dumnezeu e totuna cu Iisus e mostenire de la apostolul Pavel, nu de la d-na Cita. Deocamdata d-na Cita nu ne-a lasat vreo mostenire, nu-i stim nici macar numele. De la dinsa eu nu am primit pina acum decit un fum de iluzii si credinte cu totul copilaresti. Credintele comune sau de bun simt pe care ni le-a impartasit nu-i apartin, ci au fost primite de-a gata de la altii.
Pe de alta parte, o confesiune nu e un act de credinta, ci un demers care in lumea moderna are mai degraba un efect pervers: ea nu intelepteste si nu clarifica, fiindca nu se adreseaza ratiunii, ci tulbura si emotioneaza, atentionind mai degraba firile slabe de inger. Nu intimplator am vorbit in acel text de-a dreptul despre frica.

Pina la urma insa, eu nu-i pretind dovezi, n-am nici o cadere sa fac asta, ci "doar" o credinta cit de simpla, dar nu copilareasca, o credinta la care a trudit toata viata dinsei si care ii apartine in intregime -- o credinta despre suflet de pilda sau despre idei: fiindca dupa mine, abia aceasta e credinta autentica.
Spus frust, credinta este un simtamint profund legat de o idee autentica in care crezi cu toata forta/fiinta dar pe care nu o poti totusi dovedi, dar o idee care intra in lume (doar) prin tine -- adica n-au mai afirmat-o si altii (sau au afirmat-o foarte putini, fara sa stie unii de altii), si care are mari sanse sa fie adevarata.
Asadar, pentru mine aceasta e credinta: o contributie individuala la lumea noastra spirituala modesta prin descoperirea unui POSIBIL adevar nestiut celorlalti. Din acest motiv si nu din altul Iisus e considerat de catre ginditorii din toate timpurile un om cu totul remarcabil: ipoteza lui e una care a bulversat lumea antica si care da si azi batai de cap ginditorilor, inclusiv filozofilor. E vorba, fireste, de ipoteza centralitatii iubirii in devenirea umana. Apostolul Pavel nu mai este insa la fel de remarcabil in demersul sau, fiindca aluneca in ideologie prin singura noutate pe care o adauga si care este aceea copilareasca si controversata, referitoare la invierea lui Iisus, care merge chiar mai departe decit ceea ce ar fi sustinut, probabil, Iisus insusi despre sine.

De ce adica pretind totusi lucrurile astea de la d-na Cita?
Reamintesc un fapt elementar: acesta este un forum public, nu o camera de rugaciune. Fireste ca boala nu e condamnabila, dar nu e nici privilegiu, asa cum cred probabil unii dintre crestini. D-na Cita a venit neconstrinsa aici si ni s-a destainuit, nu noi am navalit in camera dinsei.

Intii ca dinsa nu se rezuma la o simpla confesiune, ci strecoara acolo credintele "sale" mai mult sau mai putin comune, ce-i drept, in ideea de a face bine. Ma intreb insa daca e sigura ca stie cum se face binele, adica daca stie ce face. De pilda, chiar credeti ca e bine sa vorbim asa, de-a valma, despre cancer, iubire si credinta, despre viata si despre copii? Credeti ca asa se ajunge la adevarata credinta sau la cunoastere?
Si-apoi, daca tot adaug credinte comune la confesiune, atunci n-ar fi bine oare sa vin si cu altele proprii, nu spun dovezi, dar acte de gindire care sa sustina mai bine ceea ce cred? Nu originalitate cu orice pret, dar macar demersuri naturale care sa sprijine la propriu, nu doar sa ingine impersonal credintele altora.
Pe mine ma stinjeneste, sa va spun drept, aerul asta condescendent al celui rapus afectiv de boala, care ne da povete in dodii si ne face urari de mai bine si de fericire. Fiindca de aici eu nu inteleg decit ca, in ideea ca vrea sa dea, omul respectiv mai degraba cere sau ia. Cere atentie din partea cititorilor care in general sint grabiti si incurcati in realitatea imediata, deci le ia din timp pesemne pentru a le transmite ceva ce el inca n-a gasit si probabil ca nici n-a cautat. Cere o atentie pe care ar fi trebuit sa o primeasca de la copiii sai, prieteni sau apropiati si isi pierde dintr-un timp pretios pentru a scrie confesiuni pe un forum, ce-i drept mai rasarit, totusi public si strain -- sa nu ne iluzionam, a pierde timpul nu inseamna a darui, iar compasiunea autentica e un sentiment intim imposibil de gasit si de impartasit pe un forum. Pe de alta parte, a scrie confesiuni nu inseamna intotdeauna a darui: confesiunile-daruri sint rarisime.

Amestecul de confesiune grea si discurs cu iz ideologic e, dupa parerea mea, o proasta alegere pentru cel care vrea sa transmita ceva si isi doreste sa fie luat in serios. Dupa parerea mea, Iisus ar fi fost astazi cu mult mai bine inteles daca apostolul Pavel, cel dintii ideolog al umanitatii nu ar fi inventat mitul invierii sale. Asa cred eu.
Asadar, d-na Cita nu e prima persoana care procedeaza astfel: nici macar atunci cind greseste nu o face pe cont propriu, ci tot pe mina altora, in ideea simplista ca, la urma urmelor, aceasta-i credinta adevarata, ceva ce primesti si predai fara prea multe vorbe in plus, cam ca magazionerul, cu proces verbal de predare-primire. Va intreb atunci: unde mai este si ce rol mai are sufletul daca el nu reflecteaza in mod autentic si treaz la chestiunile cele mai arzatoare?

Si nu-i vorba aici de a paria asa cum a pariat Pascal, si cum ar paria probabil cei mai multi dintre romani convinsi ca trebuie sa creada astfel pentru a nu ajunge in situatia de a pierde totul. Fiindca acest comportament exprima de fapt culmea oportunismului si conformismului, situatia cea mai clara in care logica pare sa functioneze dar in care da gres la modul lamentabil, tradind lipsa de discernamint. Aceasta tine intim de psihologia celui dependent de jocul de noroc la care consimte sa isi reduca propria viata. E psihologia celui care nu intelege sau nu e onest: pentru el viata nu e chinul trezirii sau cresterii, nu e nevointa sau suferinta de fiecare zi, nici tragedia disparitiei celor apropiati, ci e un miracol -- ce minunat! --, cum o primeste, tot asa o pierde.

De aceea cred ca frica joaca aici un rol esential si trebuie sa vorbim despre ea. Evolutionistii afirma ca raspunsul natural la frica este acelasi pentru orice fel de vietuitoare cu singe cald de pe lumea asta, si e un comportament ce tine direct de reflexul de supravietuire, adica e de tipul "incremeneste sau fugi". Nu iubirea, ci numai frica il face pe om sa "judece" astfel: daca cred si nu exista, atunci n-am nimic de pierdut, ci eventual de cistigat, daca exista iar eu nu cred, atunci pierd totul. Iar aceasta e tot o varianta a legii lui "tot sau nimic" (all-or-none). Si macar daca lucrurile s-ar opri aici: dar unui necredincios nu doar ca i se ia totul, el nu dispare asa, fara urma, nu-i suficient ca memoria lui sa fie complet stearsa, nu, el trebuie sa ajunga in iad, sa fie adica pedepsit, si nu oricum, ci vesnic si in vazul tuturor. Nu vi se pare cel putin deplasat modul asta de a crede? Si nu vi se pare cel putin bizar modul asta de a iubi? Mai poate iubirea chiar totul in acest caz? Si daca da, de ce mai am nevoie sa vorbesc de scrisnirea dintilor daca nu frica este aceea care il aduce pe un om la credinta?
Iata de ce cred eu ca religia clasica este depasita si ca mai merita studiata doar din perspectiva istorica, legat de evolutia ideilor. Iata de ce spuneam in textul initial ca nu cred ca tipul asta de credinta poate incuraja vreun om inteligent si cu simt critic treaz, cu atit mai putin sa-i ofere solutii viabile la problemele vietii moderne.

Sfatul meu pentru oricine citeste aceste rinduri este tocmai asta: nu va mai repeziti sa alegeti una dintre variante, ci reflectati cit de mult puteti asupra acestor chestiuni. Imprumutati-va la banca si cumparati timp pentru a reflecta. Nu va lasati influentati de nerabdarea sau disperarea celor din jur, bolnavi sau sanatosi care va sugereaza ca e o urgenta sa alegeti.