Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Thursday, December 09, 2010

Asociativitate si simt critic

Ipoteza mea este totusi ca spiritul critic autentic nu ajunge niciodata sa fie in exces, ba e adesea insuficient. Mai ales ca spiritul critic autentic incepe si se termina cu referirea critica la propriile idei.
Mai cred ca bombaneala generalizata tine tocmai de lipsa spiritului critic autentic, adica de lipsa exigentei privitoare la propriile idei.

E-adevarat insa ca un ginditor autentic trebuie sa si produca idei, nu doar sa le elimine pe cele criticabile. Asadar, la un ginditor ar trebui sa avem doua calitati: una de producator prolific de idei si alta de critic sagace. Iar acestea sint de regula independente si nu actioneaza una in detrimentul celeilalte decit daca sint malformate. Daca de pilda ai putine idei si realizezi lucid, printr-un demers critic ca sint gresite, nu e normal sa ti le afirmi doar pentru ca nu mai ai altele: asadar, nu e normal sa renunti la spiritul tau critic doar pentru ca acesta iti elimina in mod sistematic ideile gresite. Normal e sa-ti lasi in pace spiritul critic si sa incerci sa gindesti corect, pentru a produce/descoperi/gasi idei mai bune.
Iar adevarul este ca nimeni nu-si poate camufla lipsa de idei prin etalarea si exersarea spiritului critic: fiindca nu poti avea un spirit critic ascutit fara a avea idei. De asemenea, nu poti produce idei remarcabile fara a avea un aparat critic remarcabil.
Pe de alta parte, a-ti exersa corect simtul critic nu poate insemna sa fii numaidecit dispretuitor. Iar termenul de "practica maniacala a judecatii" mie-mi suna a contradictie in termeni. Dimpotriva, cred ca se poate afirma fara teama ca cel care judeca si apeleaza oricind e posibil la judecata are sanse mai mari de a evita comportamentul maniacal.
Cit despre aminarea deciziei, mai ales cind e vorba de decizii ce tin de fundamente si in lipsa argumentelor hotaritoare, e aproape intotdeauna de preferat fiindca doar asa se poate pastra libertatea de gindire.
E de preferat de o mie de ori marginalitatea atunci cind nu ai ce spune, adica atunci cind nu ai idei, cind nu-ti reuseste mai nimic. Fiindca e plina lumea de CV-uri si lucrari mediocre: daca in lipsa ideilor remarcabile aleg sa nu scriu, adica daca printr-un demers critic elementar aleg sau ajung sa fiu marginal, nu vad ce mi s-ar putea imputa. In treacat fie spus, doar oamenii cu idei remarcabile ajung sa fie realmente in contratimp: prin contrast si oarecum paradoxal, asta se intimpla cu mult mai rar spiritelor critice.
Nu cred ca gindirea poate ajunge sa fie mofturoasa: dimpotriva, gindirea este aceea care te scutura adesea de prejudecati si de mofturi.
In fine, prefer sa risc pierderea "mesajului rostului propriu" decit sa ajung sa contribui la dezordinea lumii.
Fara a altera in vreun fel sensul celor afirmate de d-nul Plesu, as spune ca, privitor la acceptare sau refuz lucrurile stau taman pe dos: societatea romaneasca are problemele grave de sistem pe care le are mai ales fiindca s-a invatat sa raspunda abuzurilor cu "Da", "sa mai vedem", "ia te uita cine vine sa ne critice, un fost comunist"; sau "da, s-ar putea aranja". Se crede in continuare ca, fiind afirmativi si nuantind absolut totul vom ajunge undeva.

Ideea domnului Plesu e valabila daca e valabila analogia spiritului critic al cuiva sau al unei societati cu sistemul imunitar. Fiindca da, in cazul in care sistemul imunitar al unui organism se manifesta in exces (supradoza), exista riscul de a deveni autoimun: adica exista riscul de a ajunge sa distruga/devoreze propriile tesuturi/celule. Dar sistemul imunitar se refera in general la ceea ce numim corp iar ideile sint produsul a ceea ce numim minte, gindire. Iar incurajarea gindirii nu se face slabind spiritul/simtul sau critic ci prin dezvoltarea spiritului sau asociativ. Celulelor mintii le este proprie conectivitatea, nevoia de asociere. Si cred ca aici putem gasi analogia potrivita. Marile dar si micile idei sint de fapt scurtcircuitari aparent neverosimile, despre care adesea nu se stie nici macar daca sint criticabile. Asadar, a stimula gindirea cuiva tine de arta de a-l stimula in a crea aglutinari noi, in conditiile aceluiasi simt critic (ascutit).
Concluzia ar fi aceea ca nu spiritul critic in supradoza e problema. Caci daca intr-adevar spiritul critic ne deprinde sa raspundem adesea cu "Nu", asta nu e in sine ceva rau. Daca dimpotriva, am inmulti numarul de "Da"-uri prin slabirea cerintelor sau imputinarea criteriilor, ideile si asociatiile obtinute in acest fel vor fi, ce-i drept, si ele mai multe, dar vor avea o calitate mai degraba indoielnica. Or, mai ales in acest caz al ideilor, nu numarul sau cantitatea este cea care conteaza, ci calitatea.
Chiar si aici insa pot exista exagerari: de pilda a stimula asociativitatea in exces. Nestiind cum functioneaza mintea, multi savanti cauta conectivitatea cu orice pret, sinestezia: fiindca multi chiar cred ca geniul ar putea tine direct de contopirea intuitiilor, perceptiilor, simturilor. Ramine insa de vazut daca e intr-adevar esential pentru om sa ajunga sa guste la propriu muzica, sa dea corp sau forma numerelor sau ideilor, sa-si coloreze intuitiile, sa-si miroase la propriu emotiile.

Inchei din nou cu ceea ce ar putea fi argumentul esential: spiritul critic autentic este in realitate si intotdeauna tolerant cu cel care critica, dar mai ales cu cel care critica bine, aparent in exces. Si cred ca abia asta poate fi numita consecventa. Asa stind lucrurile, ar trebui sa fim intelegatori inclusiv cu punctul de vedere potrivit caruia spiritul critic poate ajunge sa fie exagerat: la urma urmelor, aceasta e o critica la adresa spiritului critic, o critica ce nu-l slabeste, ci mai degraba il intareste, iar prin asta frizeaza inclusiv umorul.

Comentariul a fost facut pornind de la articolul d-nului Plesu, Spiritul critic in supradoza.

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home