Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Thursday, October 21, 2010

Despre iubire

Cred ca pot da aici o concluzie la ceea ce am incercat sa arat prin dialogurile de mai sus. Nu sint doctor de suflete, fiindca ma ocup de regula doar de ceea ce cred eu ca este propriul suflet: am afirmat mai sus ca, spre deosebire de altii care sint siguri, eu nu sint sigur ca am un suflet.
Au maimutele suflet? Poate. Sa ne gindim la un pui de cimpanzeu a carui mama naturala moare subit: daca puiul este suficient de matur, va supravietui, daca nu, cu timpul, va deveni apatic, va inceta sa se mai joace apoi chiar sa mai manince, in cele din urma “depresia” il va ucide. El nu va muri cu gindul la vreun Mesia al maimutelor, ci din cauza ca ii lipseste afectivitatea materna.

Am observat de-a lungul timpului ca sindromul celui ce nu iubeste este unul tulburator: pentru el, despartirea de cel apropiat este una dureroasa, dar din motive cu totul diferite de cele pe care si le imagineaza ceilalti. Am spus deja, el nu iubeste, deci ar fi absurd sa crezi ca plinge fiindca nu mai are pe cine iubi: in fapt, un om care iubeste si al carui partener a plecat ar trebui sa rasufle usurat. Motivul e simplu, nu-i usor sa iubesti, iar o iubire de-o viata e cu atit mai solicitanta: mie insumi mi-e foarte greu sa iubesc, fac un efort pentru asta iar de multe ori chiar nu stiu cum se face si incerc sa invat — nu pretind ca stiu. Cind ni se adreseaza indemnul sa iubim, asta nu se intimpla fiindca e putin sau usor lucru, ci tocmai fiindca e greu. Asadar, un om al carui partener a plecat ar trebui mai intii sa-si traga sufletul si sa se linisteasca: nu sa se bucure, dar nici sa se jeleasca. Dupa moartea partenerului este loc de tristete, iar daca tristetea e autentica, atunci trairea este una fireasca: mintea intelege iar sufletul accepta. Depresia si chiar frica apar, cred, la omul care a fugit toata viata sa de reprezentarea mortii, si, de regula, chiar la cel care nu iubeste dar pretinde sau crede ca o face. Am vazut cum se intimpla asta: mintea sa imatura confunda nevoia sa de iubire cu daruirea iubirii. Cind partenerul moare, omul neiubitor stie cumva ca nu a iubit, desi mintea sa nu realizeaza asta, iar sufletul nu poate accepta pierderea, fiindca sufletul e sincer si asteapta in continuare iubirea pe care s-a obisnuit sa o primeasca. Ceea ce desparte mintea de suflet este frica: frica de a realiza ca nu ai iubit, stiind ca trebuia sa fi iubit — credinta este aceea care ii spune mintii ca trebuie sa iubeasca iar sufletul se simte vinovat daca nu o face. Solutia, pe cit e de simpla, pe-atit e de greu de aplicat. Mai intii trebuie sa te opresti, sa nu mai fugi de frica pe care o resimti — fiindca aceasta va intretine inclusiv sentimentul de culpa –, dar apoi trebuie sa recunosti ca nu ai iubit. Nu este o tragedie sa nu iubesti, ci o pierdere: o pierdere pe care o poti insa recupera atita vreme cit inca mai traiesti.

Omul e o fiinta complicata: de cele mai multe ori, el se teme atit cind iubeste, cit si cind nu iubeste. Am vazut ce se intimpla atunci cind el nu iubeste dar stie ca ar trebui sa o faca. Totusi, de ce se teme omul sa iubeasca chiar si atunci cind iubeste si incepe sa stie sa o faca? Am admis deja ca e dificil sa iubeasca. Cred ca omul se teme sa iubeasca fiindca se teme ca ar putea ajunge in situatia de a iubi fara a fi iubit, adica in situatia de a da, fara a primi, sau, la sufletul-contabil, e frica de a ajunge in situatia de a da mai mult decit primeste.

Nu trebuie confundat sindromul celui care supravietuieste si vorbeste tot timpul de iubire fara a iubi, cu sindromul supravietuitorului. Sindromul supravietuitorului apare la cei care supravietuiesc unui accident in care toti sau aproapte toti ceilalti pier. De regula, accidentele se petrec fulgerator, incit oamenii nu mai au timp sa se pregateasca in vreun fel. Sindromul supravietuitorului este un sentiment de vinovatie ce poate fi exprimat frust prin intrebarea: de ce eu?
Admit ca pot exista cazuri rare cind sindromul supravietuitorului se aplica celui care iubeste si care se intreaba de ce a fost ales el, cel care sa ramina in viata. Dar raspunsul la intrebarea asta este unul simplu pentru cel care se pretinde crestin: probabil fiindca mai are de iubit, adica de tras.

Nu judec aici pe nimeni: fiecare poate judeca si afla singur in care dintre situatiile descrise este.

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home