Cine sint eu si ce fac, dar mai ales ce anume stiu

E posibil ca la un moment dat sa fii luat de fraier doar fiindca taci si-ti vezi de treaba, de catre politicianul care fura: insa daca tu continui sa taci si sa-ti vezi intr-adevar de treaba, si daca se intimpla ca meseria ta sa fie aceea de procuror sau de judecator, atunci riscul de a fi judecat ca fraier e al politicianului.

Doamna Ridzi este inca o persoana publica si de aceea, ce a scris pe blog trebuie citit ca atare. Nu gust stilul jurnalistic, in care mi se arata in toata lumina, ca la circ, realitatea inspaimintatoare: de pilda numarul asta hidos al "aruncarii cu copilul in procurori".
Pe de alta parte, desi pare o fortare, la noi e singura abordare potrivita a subiectului.
Stiu ca in alta parte, intr-o tara vestica cu democratie autentica sa zicem, cititorii nu au niciodata ocazia de a citi asa ceva.
De ce se intimpla asta? De ce trebuie ca un jurnalist sa aiba nu doar singe rece, dar sa-si calce pe inima si sa scrie astfel? -- fiindca nu cred ca d-nul Dan Tapalaga a scris cu sete sau cu placere ceea ce a scris.
Ei bine, se intimpla fiindca societatea civila nu se exprima, fiindca procurorilor le lipseste singele rece si se comporta omenos cu politicienii si ciinos cu oamenii obisnuiti, fiindca politicienii au intii de toate onoare dar nici urma de remuscari sau bun simt.
De unde vin toti oamenii astia care ne conduc sau care ne judeca? Dintre noi. Ce fel de educatie au ei? Una cam ca a noastra. Dar atunci, a admite ca ei nu sint in masura sa conduca sau sa ne judece e totuna cu a admite ca nici noi nu am putea face asta. Poate fi numit simt critic autentic demersul critic aspru ce incepe intotdeauna cu ceilalti dar ajunge sa fie molesit daca se refera la sine? De unde vine si cu ce se trateaza aceasta duplicitate fenomenala de care sufera foarte multi dintre romanii care-i critica sistematic pe alti romani, dar care uita cu totul de ei insisi in acest demers aparent altruist?

Am un raspuns la intrebarile astea, insa n-o sa va placa, fiindca se refera la educatie. Si nu-i vorba aici numai de educatia institutionalizata despre care mai mult se vorbeste. Ci si de educatia pe care si-o fac zilnic romanii care-i critica acerb pe altii, neaparat online si devastator, de dupa un nickname.
Pe de alta parte, simptomul bolii unei tari in care justitia nu-si face treaba este chiar acesta: toata lumea judeca pe toata lumea dar nimeni nu e judecat cu adevarat, nici omul simplu, nici omul important. Nici unul, nici celalalt nu invata niciodata nimic din ceea ce i se intimpla. Orice critica, chiar justificata si binevenita irumpe si esueaza in resentiment.
Sindromul vesnicei judecati aruncate asupra celuilalt ia forme diverse: la politicieni, iata, figura de circ aplicabila in situatiile disperate e "aruncarea cu copilul" fiindca efectul asupra omului celui simplu e cel al aruncarii cu ciocanul, omul simplu avind si el familie. Sindromul aruncarii judecatii asupra celuilalt poate fi insa uneori si subtil, dar intotdeauna tradeaza simultan frica si lacomia: aproape toti cei care-i critica acerb si fara decenta pe ceilalti sint fricosi si lacomi. Si nu e neaparat rau sa fii fricos: rau e sa-ti disimulezi lacomia prin diverse tertipuri, de pilda, ca forumist, poti face asta prin vocalize civice incontinente care vizeaza interesul national. Frica? Da. Sa zicem frica de a-ti contempla lucid propria lipsa de importanta, de realizari, de idei, dar mai ales foamea de recunoastere in conditiile lipsei de idei sau realizari.
O critica sanatoasa incepe intotdeauna cu intrebarea "CINE SINT EU ca sa critic?", simtul critic se dezvolta incepind de la "CE FAC EU pentru a nu ajunge in situatia celui pe care-l critic?", iar spiritul critic autentic se fundeaza pe intrebarea, "CE STIU EU cu-adevarat important pentru a merita atentia celorlalti?".