Citeva ginduri despre criza si despre incredere

Stere Farmache zicea ca “declaratiile politice sint binevenite pentru calmarea pietei bursiere”: in momentele de criza, optimismul, dar si demersul de tip wishfull thinking sint nu doar daunatoare, dar periculoase. Adevarul e insa ca politicienii nu pot imbunatati situatia economica prin simple declaratii ideologice: iesirea recenta a lui Barack Obama a demonstrat inca o data ca daca esti politician si nu ai nimic concret de spus, mai bine stai in birou si privesti criza la televizor. Barack Obama a reactionat mai bine decit George W. Bush in 2008, totusi nu suficient de bine.

Pe de alta parte, Cristian Sima sarea deunazi in extrema cealalta vorbind de posibilul sfirsit al civilizatiei occidentale: tonul mi se pare prea pesimist.
Daca e drept ca economistii trebuie sa ia in calcul pe timp de criza inclusiv cele mai negre scenarii, asta se intimpla pentru a avea la indemina solutii inclusiv in cea ma rea dintre situatii.
E realist sa admitem ca ne paste din nou inflatia cu doua cifre dar si recesiunea extinsa. Uneori ma gindesc ca China ar putea fi urmatorul stat comunist lovit grav fiindca, desi are o economie puternica si intru citva descentralizata, guvernarea sa e una centralizata, incapabila sa ia masurile corecte in situatiile de urgenta. Ma indoiesc, de pilda, ca in China este vreun organism capabil sa faca corectiile absolut necesare acestei crize: corectiile astea se fac in pietele libere. China este deja de multi ani pe un trend de supraproductie si populatie imbatrinita si sint economisti care vorbesc de ceva vreme de o supraincalzire a economiei chineze survenita pe o crestere de moment a cererii. Incit, posibilitatea prabusirii sistemului economiei chineze nu e o simpla speculatie.

De ce se uzeaza, in fond, increderea oamenilor? Fiindca trebuie sa recunoastem, desi politicienii sint adesea iritati de rapiditatea cu care oamenii isi pierd increderea in ei — ba chiar se iluzioneaza ca poporul e capricios si nestatornic –, adevarul este ca increderea este o marfa dintre cele mai perisabile. Caci la burse, oriunde in lume, marfa cea mai bine vinduta este, de fapt, chiar increderea. De ce se uzeaza ea? Ei bine, raspunsul nu e usor de dat, insa, impotriva a ceea ce s-ar putea crede, ne este la indemina. Increderea si credibilitatea sint strins legate de ceea ce numim responsabilitate, adica de raspundere. Iar daca se intimpla ca raspunderea sa fie pasata, mai rau, vinduta ca marfa, atunci nu doar ca va fi rau, dar se va produce dezastrul. M-am tot intrebat cum oare a fost posibila interventia brutala a statului in 2008, in criza burselor de atunci, in cel mai capitalist stat din lumea asta. Si multa vreme n-am avut un raspuns, ba am incercat tot timpul sa gasesc raspunsul in afara sistemului capitalist. Ei bine, din nou raspunsul e la indemina si avem analogii pentru ilustrarea sa. Amintiti-va ca democratia insasi contine germenii disparitiei sale: e o observatie comuna ca Hitler a venit la putere in urma unor alegeri democratice — asta explica in mare masura forta devastatoare dar si magnitudinea raului care a urmat. Ce a lipsit democratiei germane de inceput de secol XX? O simpla reglementare referitoare la partidele extremiste: e-adevarat, asta vedem si spunem noi, cei de azi. Ce se putea insa face in vremea aceea? Raspunsul e o lectie intreaga de istorie dar mai ales de omenie. Atunci cind, putin dupa Kristallnacht, episcopul protestant Martin Sasse aproba arderea sinagogilor in cuvintul inainte la un compendiu al lui Martin Luther — 10 noiembrie 1938 era ziua de nastere a lui Martin Luther iar coincidenta a fost subliniata chiar de catre episcop –, nici o ideologie nu mai putea salva Germania: doar omenia, prin aplicarea imediata a legii mai putea salva ceva. Caci in vremuri normale, tot ceea ce au facut germanii in noptile si zilele acelea se numeste jaf, crima, genocid si, in pofida a ceea ce se credea printre germanii de rind atunci, fenomenul nu era un rezultat al vreunui demers rational rece, ci efectul lipsei de ratiune si al cruzimii fara seaman. Cel mai important insa, fenomenul era rezultatul neasumarii responsabilitatii crizei sociale profunde de catre politicienii demagogi ai vremii: mai mult, cu toata educatia sa artistica, tehnica sau filozofica inalta, din lipsa omeniei, poporul german nu a observat smecheria politicianista a lui Hitler, dar s-a bucurat ca autoritatile i-au pasat responsabilitatile, lasindu-l sa-si faca singur dreptate. Ei bine, inca de atunci, lectia neinvatata este aceasta: cind responsabilitatile conducatorilor sint pasate poporului, dezastrul este foarte aproape.
Criza subprime din America a inceput, nu atit prin reambalarea si revinderea riscurilor unor investitii imobiliare, cit prin disiparea responsabilitatilor spre masa mare a investitorilor. Fenomenul a fost atit de amplu si rapid, incit politicienii insisi au devenit parte a afacerii si, cind, la virf, s-a pus problema responsabilizarii, acestia nu s-au dat la fund, ci, printr-o actiune populist socialista fara precedent — dar mai ales de negindit in inima celui mai capitalist stat –, au pompat in avans bani de la buget, nu pentru salvarea economiei sau insanatosirea pietei, ci pentru a-si recupera increderea dar mai ales banii. Ei bine, se pare ca politicienii care au contribuit la operatiunea asta si-au recuperat banii dar niciodata de atunci nu si-au mai recuperat increderea. Iar aceasta nu e o alta criza, asa cum cred chiar unii dintre investitorii cei mai versati, ci al doilea val al crizei din 2008: abia daca bursele isi vor fi revenit complet fara interventiile guvernelor vom putea spune ca am depasit criza din 2008.
Insa invataturile vor veni abia mai tirziu, cind ne vom clarifica in amanunt procesul prin care, in noul ev al comunicarii, politicienii si speculatorii fara scrupule au invatat sa paseze “eficient” raspunderea.

P.S. E-adevarat, banii nu au provenit direct din bugetul de stat, insa decizia de a pompa lichiditati (cu efect pe bugetele ulterioare) a fost luata de guvern. Afacerea a fost mascata chiar prin aceasta aminare perspicace, dar agravarea datoriei suverane a Statelor Unite si a multor state europene are de-a face, cred, tocmai cu infuzia de lichiditati operata pe pietele de capital in criza din 2008.