Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Friday, October 05, 2007

despre tristete

Mi-ar fi placut sa mai intirzii putin in "degustarea" sentimentelor acelora care imi aminteau de Gina, colega mea draga. Am zabovit insa destul.

Nu regret ca nu mi-a raspuns: daca i-am facut o bucurie, sau daca macar i-am smuls un zimbet prin rindurile mele, sint multumit. Dimpotriva, imi fac mustrari gindindu-ma ca s-ar fi putut sa-i produc un disconfort.

Altfel, in materie de afectivitate am invatat demult sa nu mai astept nimic de la ceilalti.
Resimt insa o amaraciune atunci cind revin din lumea incurcata si vremelnica a relatiilor cu ceilalti, in lumea ideilor, lume pe care am parasit-o pentru putin, daca nu bucuros, de buna voie si chiar cu voie buna: daca acesta este pretul care trebuie platit, nu am de ce sa ma pling.
Revin insa asupra acestor sentimente amestecate, fiindca nu am aflat nici pina astazi daca e bine sa beau de fiecare data pina la fund acest pahar al amaraciunii. Dar tocmai pentru ca stiu ca nu-mi cere nimeni sa cobor in iad si sa ma intorc pentru a izbavi lumea, cred ca un om ar trebui fie in stare sa traiasca asa cum se cuvine macar un sentiment adinc de tristete. Poate de aceea el nu ar trebui sa treaca prea repede de la o stare de tristete la una de bucurie: e drept, noi modernii exersam intens genul acesta de traire caleidoscopica, fluturind/agitind idiotenia aceasta a trairilor/sentimentelor "pozitive" -- ah, ce urit mi-e termenul asta --, dar prin asta nu facem altceva decit sa ne alimentam natura fundamental schizoida. Tristetea insoteste adesea scepticismul si este unul dintre cele mai naturale sentimente, in nici un caz nu ar trebui asociata cu morbidul, si cu atit mai putin depresiei: nu esti trist fiindca nu esti inteles, esti trist fiindca realizezi ca nu poti intelege, nici fiinta, si nici lumea. Nu esti trist fiindca cineva nu te iubeste, ci fiindca intelegi ca fiinta ta se descompune si nu poti face nimic.
Desi profunda, tristetea este un sentiment calm, nu agitat: ea nu are nimic de tragedie. Tristetea nu e strigata in gura mare, ca in cintecele/operele italiene. Sentimentul tragicului il traieste cel care degusta indelung vremelnicul dar nu accepta trecerea: acela se lamenteaza la nesfirsit. Sa fii trist nu inseamna sa te lamentezi, nici sa te complaci: dar nu inseamna nici macar a contempla, fiindca aceasta ar presupune detasarea. Sentimentul acesta al tristetii imi pare insa atit de necesar fiintei incit cred ca nici atunci cind omul va deveni pe cale naturala nemuritor nu va putea sa-l depaseasca. Oricit de sociala ar fi, aceasta biata fiinta umana este si va ramine singulara: chiar inmultita si traind in armonie cu copiile sale, tristetea i-ar ramine. Ireversibilul este nu doar o lege a naturii, este si o lege a fiintei. In termenii nostri umani ireversibilul se traduce prin ideea perpetua de despartire: despartirea de locurile natale, despartirea de cineva drag, despartirea de cel care ai fost acum o clipa, despartirea de viata.
La detasarea contemplativa ca ideal am renuntat demult, intelegind ca e si-asa exagerata detasarea naturala prin care imi ramine straina tragedia celorlalti. Nu admit fabulatia legata de constiinta pacatului, dar fiindca nu-mi mai doresc seninatatea, nu cred ca mai pot fi senin.

Muzica ne poate lamuri uneori sentimentele, si fiindca am vorbit de cintecele si tristetile strigate care numai tristeti nu sint, ci mai degraba strigate de lupta, postez mai jos cintece care surprind bine sentimentul de tristete. Acestea nu au nimic din caldicelul telenovelistic al iubirii neimpartasite.
Ascultati cintecele cintaretei desculte, caci asa i se spune Cesariei Evora, o femeie ce pina sa fie descoperita -- iar asta s-a intimplat destul de tirziu, caci ea avea deja 47 de ani --, traia cintind morna, un soi de cintec de destin, prin hotelurile si localurile din Cabo Verde, un loc uitat de lume, pe vremuri frecventat de oameni fara capatii, aventurieri si matrozi care duceau sclavi in toata lumea latina.
Nu trebuie sa plingeti, ci doar sa va lasati putin cuprinsi de tristete...
Sa fii trist nu inseamna sa fii posac: fiindca poti zimbi si sa fii trist, poti dansa si sa fii trist, poti iubi si sa fii trist. Poti trai mai departe si sa ramii totusi trist. Culmea, poti fi exuberant si sa ai inca sentimentul tristetii si al melancoliei. Aceasta este marea lectie latina: daca nu poti opri trecerea, o poti cel putin lua in deridere si chiar sarbatori, participind la propria ta parodie, dindu-te-n spectacol. In cele din urma, neputind elimina tristetea, vei invata sa coabitezi cu ea si in mod paradoxal, toate acestea iti vor adinci sentimentele traite.

Cesaria Evora - Sodade


Cesaria Evora - Nha Cancera Ka Tem Medida


Cesaria Evora - Petit Pays


Cesaria Evora - Mar azul


Cesaria Evora - Angola


Nota: exista si versiuni inregistrate ale cintecelor interpretate doar cu instrumentele traditionale din Cabo Verde. Probabil ca v-ati dat seama, pianul nu prea are ce cauta aici: despre sunetul sau, Andrés Segovia, celebrul interpret de chitara clasica, spunea chiar ca aduce a plinset. In Cabo Verde se foloseau acordeonul si instrumentele cu coarde si de suflat, pianul fiind un instrument scump si pretentios.

Ascultind muzica aceasta si vazind imaginile, v-ar putea veni ideea sa ma intrebati la ce mai foloseste atunci toata stiinta lumii: si zau ca n-as avea acum un raspuns.

Labels: , , ,

7 Comments:

Blogger rune said...

Buna,
Vrei muzica trista, compatibila cu stiinta de data asta incapabila sa salveze, asculta:
http://www.dailymotion.com/video/x1v4zp_gregory-lemarchal-hommage_music

06 October, 2007 15:59

 
Blogger R.A.Muresan said...

Nu vad/aud ce-are a face muzica asta cu melancolia: un pusti nu poate sti ce-i tristetea, ci doar sa o mimeze. Iar cintecul imi pare a fi unul dintre cele ale lui Celine Dion.
Recunosc, sint un conservator, nu accept usor modernul: desi imi plac instrumentele si aranjamentele muzicale moderne daca e vorba de muzica de calitate, pretuiesc foarte mult instrumentele traditionale, vioara, chitara rece de pilda (i.e. clasica, nu electrica). Doar unele instrumente pot emite un anumit gen de sunete si induce trairi aparte: pentru cine iubeste folclorul autentic, nu muzica populara, este evident ca tambalul nu poate fi inlocuit de nimic, iar un lautar bun face mai mult decit o orchestra.
Cit despre vocea si cintecele Cesariei Evora, acestea sint mult dincolo de ceea ce poate baietelul respectiv sa evoce printr-un exercitiu muzical mai degraba ostentativ.

06 October, 2007 16:34

 
Blogger rune said...

Legatura cu tristetea sint lacrimile din ochii lui, isi traieste constient ultimile zile, a murit la 23 de ani , in aprilie. Are voce, da cautare pe youtube sau dailymotion daca vrei sa asculti mai mult. Referitor la instrumentele traditonale sint de acord cu tine. Cred ca ti-ar placea si Liza Gerald .

07 October, 2007 13:43

 
Blogger R.A.Muresan said...

Esti candida, zau asa. Lacrimi in ochi au uneori si sugarii, dar pentru asta nu poti spune ca sint tristi. Melancolia o gusti cu-adevarat dupa ce ai trecut de jumatatea vietii...

Imi pare rau sa aflu ca Lemarchal a murit asa de tinar, si e intotdeauna trist cind se intimpla asta. Dar iarta-ma, nu-mi pot schimba parerea despre muzica pe care o cinta el, o muzica pentru adolescenti.

Oamenii au tendinta de a se lasa impresionati de povestea personajului uitind adesea ca ar trebui sa fie cu mult mai atenti la ce anume a infaptuit el, la ce a lasat celorlalti.

Unii spun ca spiritul liric se consuma la tinerete. Nu cred nici asta. Ce-i drept, un poet tinar se afirma cu mult mai usor. Pe de alta parte, inca nu-mi dau seama daca lirismul trebuie asociat direct cu melancolia, desi as fi tentat sa fac asta.
Tristetea adinca, tristetea metafizica nu apare de la primele dezamagiri ale vietii: fiindca acestea sint, prin forta lucrurilor legate direct de experienta in preajma unor persoane care se poarta urit cu tine. Bun, pot admite ca poti fi suparat(a) cind se intimpla asta, ca poti vedea norii si ploaia ca pe ceva trist, dar trebuie sa fii de acord cu mine ca un tinar sanatos isi gindeste viata ca si cind ar fi nemuritor. Vei spune: dar dintotdeauna a fost asa. Da, insa celor de astazi le este interpretata in mod eronat ca virtute maturizarea mult intirziata, si asta in conditiile in care au totul, sau aproape totul la dispozitie, mai putin nemurirea.
Unii dintre ei se imbolnavesc grav, si atunci se maturizeaza mai repede, dar eu tot cred ca sint departe de tristetea metafizica.

Nici despre Kurt Cobain de la Nirvana, care a murit si el tinar, la numai 27 de ani, si a carui muzica spune mai multe in privinta tristetii decit muzica lui Lemarchal, n-as putea spune ca a cunoscut tristetea metafizica, fiindca pentru a o cunoaste ar fi trebuit sa fi fost deja asezat, incit marea din sufletul lui sa se fi linistit.

Daca marea ta sufleteasca este inca involburata se cheama ca esti inca in plina tragedie, chiar in pericol de a naufragia, iar fiindca nu accepti asta si fiindca nici prin cap nu-ti trece sa salvezi ce se mai poate salva -- stai inclestat pe punte si strigi la zeii care-ti sint impotriva in loc sa treci la cirma --, asadar, incercind cu disperare sa ramii la virsta lui "totul sau nimic" iti scazi sensibil sansele de a mai apuca virsta la care sa simti starea de tristete.

Starea de tristete este ca un vin vechi si bun, nu ca unul tinar si tulbure. Incit, nu in mod gratuit, sau dintr-o invidie indreptata irational impotriva spiritului tinar si nelinistit pretind ca asta nu se poate intimpla decit dupa o anumita virsta.
Chiar daca tinarul respectiv se maturizeaza de timpuriu si scrie poezie, maturarea lui e una artificiala, stimulata cu altfel de fermenti.
Dupa cum vezi, desi pare cinic, faptul ca cineva moare tinar nu poate constitui un argument pentru a atrage atentia asupra sa. Fiindca altfel s-ar ajunge la concursuri gen "cine face galagie mai mare si moare mai tinar"...
Jim Morisson (The Doors) a murit de asemena tinar, la 28 de ani, dar el chiar ne-a lasat ceva muzica, si chiar si niste poezii.
Apropo, cine mai citeste astazi poezie? Mai stie cineva de Holderlin?

P.S. Muzica lui Kurt e chiar buna, asa dezlinata cum apare: doar pare. Cind vorbeam de melancolie si tristete aminteam printre altele de perceptia descompunerii fiintei, eu-lui... E drept, ea apare in mod pregnant si la schizofrenici. Dar daca muzica e buna, ma intereseaza mai putin ce boala avea omul care a scris-o, fiindca, nu-i asa?, nimeni nu-i perfect.

Voi face chiar astazi citeva postari muzicale exemplificatoare.

07 October, 2007 20:07

 
Blogger rune said...

E incredibil cum l-ai analizat cu singe rece pe Gregory Lemarchal dar n-ai zis nimic de vocea Lisei Gerarld.
Nu l-am prezentat nici pe departe ca fiind comparabil cu Pink Floyd, Dire Straits, pe care ii ascult si eu ...Ai putea adauga listei Jean Michel Jahre, Mike Oldfield si de ce nu orchestrele mari ale lumii interpretind piese celebre de muzica clasica.

08 October, 2007 00:38

 
Blogger rune said...

erata : Lisa Gerrard

08 October, 2007 00:40

 
Blogger R.A.Muresan said...

Mi-a placut si-mi place inca Mike Oldfield. Dar e alt gen, iar astazi m-am concentrat pe filonul rock. In plus, nu pot posta chiar atit de multa muzica fiindca atunci as schimba destinatia blog-ului, si nu-mi doresc asta.
Cum spuneam, nimeni nu-i perfect: n-am ascultat pina astazi Lisa Gerrard. Iar astazi am ascultat direct 'Sacrifice': imi pare destul de stranie muzica, poate fiindca n-am mai ascultat genul asta. Nu e genul de "muzica cu evenimente". Mai incerc...

08 October, 2007 00:59

 

Post a Comment

<< Home