Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Monday, December 05, 2011

Cercetatorii

Sint oare ei foarte inteligenti? Desi pare simplu, e totusi greu de raspuns. Se spune ca unii dintre cei geniali ar avea IQ sub medie, dar asta e mai degraba o informatie de presa decit ceva ce reflecta realitatea. E interesant cum industria asta a testelor IQ a deplasat importanta dinspre idee sau problema, spre solutie. Si e interesant de observat ca oamenii care au IQ foarte mare nu sint decit arareori cercetatori, desi ar fi natural totusi ca ei sa aiba realizari deosebite in domeniul ideilor. Asta tine, cred, de ceva subtil: se pare ca nu-i suficient sa fii un bun rezolvitor, fiindca problemele gata facute sint prin forta lucrurilor limitate, oarecum standardizate si, in mod cu totul evident, nu te invata sa pui alte probleme, ci doar sa rezolvi repede ceea ce primesti.
In realitate, ideea nu e sa raspunzi la intrebari fabricate de altii ci sa fii in stare ca, intr-un context dat, sa gasesti intrebarile corecte. Fiindca in cele mai multe dintre situatii, savantii trebuie sa invete sa puna intrebari: caci natura nu pune intrebari. De fapt, mai toata stiinta tine aproape de o arta de a gasi formularea corecta a problemelor. Si adevarul e, cred, acela ca cei mai de succes cercetatori au avut si au un adevarat talent de a se minuna, de a pune intrebari, asta desi pot fi rezolvitori mai degraba mediocri: ei stiu insa ca odata ce au intrebarea corecta, treaba a devenit substantial mai simpla si mai clara, dar si ca in continuare, activitatea cea mai laborioasa ramine tot formularea intrebarilor bune. Aproape ca nu mai conteaza ca elaborarea raspunsurilor lor poate lua foarte mult timp.
Dintr-o alta perspectiva, cunoasterea este sa potrivesti ideile asa cum potrivesti piesele unui puzzle: dar si in acest caz, constructia se face in jurul unor mari probleme, in jurul unor intrebari foarte bune. Insa atitudinea constructivista are ceva ingineresc in ea: inginerul nu se ocupa cu fundamentele, ci cel mult de fundatii. El nu poate asambla ceva daca nu are piesele componente: cineva trebuie asadar nu atit sa faca piesele componente, cit sa le vada. Cercetatorul este cel ce se antreneaza sa vada piesele componente ale naturii, caramizile, adica ideile fundamentale.

Marii rezolvitori ar disparea daca n-ar exista cei care pun intrebari sau care inventeaza probleme: marii descoperitori sint insa cei care stiu sa puna probleme.

In putin timp poti sa rezolvi multe si marunte, sau in timp indelungat, poti rezolva o mare problema -- in termeni de fizica, numarul de probleme e complementar cu durata de rezolvare. E stiut insa ca marea problema nu vine niciodata singura, ci insotita de un alai de alte probleme, unele mai insemnate decit altele. Pe de alta parte, a servi o mare problema tine de credinta: nu o poti urmari mare parte din viata daca nu crezi cu-adevarat in importanta ei. Caci doar credinta te face sa ramii determinat (hotarit) in lipsa rezultatelor pe termen lung si sa accepti mai usor faptul inacceptabil si strigator la cer ca e posibil sa nu fii tu cel care va da rezolvarea.

N-avem o parere prea buna despre oamenii ce urmaresc o mare problema daca ei nu o si rezolva, desi stim prea bine ca marile probleme se rezolva foarte greu. E-adevarat, "oamenii marilor probleme" sint un soi de extremisti ai gindirii: ori trateaza simplist, ori complica enorm, ori ignora complet problemele simple. In varianta caricaturala, omul marilor probleme isi face un obicei din a ocoli in mod savant responsabilitati. Peste toate, omul marilor probleme imprumuta ceva din psihologia jucatorilor de noroc: el gindeste ca daca rezolva marea problema, atunci toate celelalte probleme ale sale vor fi de asemenea rezolvate, iar daca nu o rezolva, atunci viata lui nu mai are sens (legea lui tot sau nimic).
Insa, desi eu sustin ca mai bine este sa cauti dezordonat ordinea decit sa incerci o abordare ordonata a haosului si intimplarii, mai cred ca stiinta nu tine totusi in mod fundamental de noroc. De aceea, un cercetator trebuie sa-si faca adesea calcule: problema vizata sa nu fie prea dificila pentru mijloacele sale sau ale timpului sau, dar sa fie totusi una importanta, adica de interes major; sa nu-i considere idioti pe inaintasii sai, dar sa caute permanent sa inteleaga ceea ce ei n-au putut intelege datorita mijloacelor modeste ale vremii lor; sa admita de la bun inceput ca nu porneste de la zero -- deci nici nu va putea obtine totul --, insa contributia sa sa fie totusi un intreg, adica un tot cu un sens al sau. In fine, desi el poate avea la un moment dat in vedere un premiu, obiectivul sau pe termen lung n-ar trebuie sa fie premiul, ci tot cunoasterea. Progresul nu e ceva de la sine inteles: caci se intimpla adesea ca mijloacele unei epoci sa fie inaintea marilor probleme, si, fiindca nimeni nu ridica acele mari probleme, avansul sa nu aiba loc, ci poate dimpotriva, sa faca loc unui regres tocmai datorita multitudinii de posibilitati/sanse si putinatatii realizarilor.
Exista ginditori care cred cu tarie in umilitate si fac apologia ortodoxa a lucrului zilnic, a bucuriei marunte pentru fiecare pas: ei bine, imaginati-va ca intilniti intr-o zi un om care se bucura de fiecare pas; va veti gindi, fireste, ca nu e in toate mintile. Acei ginditori de extractie comunizanta afirma chiar mai mult, anume ca "descoperirea este numai un produs secundar al cercetarii": ei vorbesc ca despre o prejudecata despre ideea ca "savantii sint ghidati in cariera lor de dorinta de a face o descoperire" (vezi A.Migdal). Problema cu orientarea asta este aceea ca ratacirea drumului are loc mai ales datorita concentrarii pe "micii pasi", pe lipsa privirii de ansamblu, adica a raportarii la reperele departate: desi adevarurile deja stabilite pot servi drept repere, ele sint cel mai adesea repere apropiate. Cautarea marii descoperiri e de fapt cautarea unui reper indepartat, si de aceea n-ar trebui desconsiderata. In plus, ea are o mare valoare motivanta pentru oricine, nu doar pentru cei la inceput de cariera stiintifica. Intelegerea in sine e departe de a fi un fenomen gradual tipic, asa cum sugereaza unii pedagogi: intelegerea trebuie asimilata cu descoperirea si este mai degraba un salt; cel mai adesea ea opereaza o unificare de idei sau concepte. A desconsidera nevoia de cautare a marii descoperiri la un om de stiinta e totuna cu a desconsidera nevoia alpinistului de a ajunge in virf. Iar nevoia de a ajunge in virf nu e atit de irationala pe cit ar putea parea: caci doar ajuns in virf ai o imagine de ansamblu, abia atunci intelegi. Crezul meu este ca doar aspiratiile realiste dar inalte pun cu-adevarat in valoare calitatile unei personalitati. E-adevarat ca, in general, odata procopsit cu un ideal inalt, e important sa rezisti tentatiei de a folosi orice mijloace pentru a-l atinge: insa aici nu avem a ne teme caci stiinta autentica nu lasa subterfugii amatorilor, asa cum lasa in mod generos politica.
Poate fi penibil pentru un mare om de stiinta sa ajunga in fata unui tinerel de pina in 30 de ani si fara prea mare experienta care sa-l invete lucruri relativ simple, lucruri pe care s-ar zice ca le-ar fi putut descoperi si singur, dupa cum poate fi penibil sa ajungi batrin lucrind toata viata doar la idei de premiul Nobel si nerealizind ceva. Si totusi, totul tine mai degraba de dozaj, adica de calcul: fiindca unii oameni isi imagineaza in mod eronat ca unele idei, nu doar simple, dar simpliste, au putut scapa celor de dinainte, si isi pierd vremea facind doar eforturi usoare si medii, adica de incercare, pornind mereu de la zero, dupa cum altii cred ca totul e cu mult mai complicat, si, in ideea ca nu are rost sa mai incerce la fundamentele inerent simple stabilite de altii mai destepti, isi irosesc puterile incercind sa continue ceea ce intre timp s-a complicat enorm si cu greu mai poate fi continuat. Cu toate astea, daca tot ceea ce risca oamenii astia este penibilul, eu zic ca tot merita sa faca stiinta. Unii isi investesc tineretea in studii avansate si nu realizeaza mai mult decit o cariera universitara onesta, altii scurteaza prea mult traseul educational, atit de mult incit ajung sa elimine inclusiv demersul individual, mizind pe inspiratie. Totusi, traseul educational foarte lung si complicat te apropie mai degraba de gindirea altora decit de principiile naturii, in vreme ce traseul scurt este de obicei traseul ignorantului, al celui care nu pretuieste deloc ideile. De fapt insa, nici adeptul primei cai, nici adeptul celei de-a doua nu apreciaza in mod autentic efortul de cautare. Primul nu cauta fiindca nici nu prea mai are timp, al doilea pentru ca nu crede cu-adevarat ca e necesar: primul nu risca mai nimic, se bazeaza doar pe efortul de asimilare, al doilea risca aproape totul, fiindca se bazeaza aproape exclusiv pe sansa, nefacind decit prea putin efort.

Un lucru e clar insa: nu poti rezolva o mare problema ocupindu-te toata viata de probleme mici. In mod paradoxal, desi viata in general e intim legata de sansa -- evolutionismul pare ca incununeaza gindirea de tipul asta --, dintre toate preocuparile omenesti, stiinta este aceea care are cel mai putin de-a face norocul, adica cu politica lui "investeste orice si cit de mult, pentru a obtine totul": stiinta necesita mari investitii de timp si resurse, dar acestea sint cele mai economice posibil.

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home