Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Wednesday, August 18, 2010

Einstein vs apostolul Pavel

1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atita credinta incit sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sint.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de minie, nu gindeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. Cit despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfirsi;
9. Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim.
10. Dar cind va veni ceea ce e desavirsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta.
11. Cind eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar cind m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului.
12. Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, "fata catre fata"; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu.
13. Si acum ramin acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Frumos text. Probabil unul dintre cele mai frumoase din toata Biblia.

Ce ziceti, pentru d-voastra frumusetea unui text este suficienta pentru ca textul respectiv sa fie si convingator? Daca da, atunci de ce poezia nu poate fi folosita drept stiinta? Totusi, poezia in sine inseamna si cunoastere. Dar de ce poezia nu poate vindeca boli? Totusi, poezia alina sufletul. Credeti ca stiinta submineaza religia? Daca da, cum intelegeti demersul celor care se sprijina pe religios pentru a face stiinta, adica pentru a cunoaste?
Dar sa incep cu intrebarile la subiect. Sa fie oare toate de crezut sau de rabdat? Se bucura oare dragostea de adevar? S-ar putea crede ca astea-s intrebarile importante si ca aici se afla si argumentul. Mie-mi pare insa ca argumentul lui "fata catre fata" este argumentul tare de aici, argumentul tare si suficient, asta desi multora acesta le inspira mai degraba teama decit iubire. "Fata catre fata" inseamna totusi ca vei ajunge fata in fata nu cu un strain, ci cu parintele iubitor -- care dintre ei? (si mai sint stramosii).
"Fata catre fata" este, s-ar putea spune, esenta idealului umanitatii si, de vreme ce cunoasterea moderna nu se sprijina pe fundamentul acesta, se prea poate ca aceasta cunoastere sa fie cel putin una prost orientata. Stiu ca unii atei sint iritati de asimilarea lui Dumnezeu cu fratele mai mare, cu parintele sau cu partea buna a omului din noi -- sau cu un urmas din viitorul indepartat. Ap. Pavel sustine ca atunci cind era copil, vorbea si judeca tot ca un copil, dar ca de cind s-a facut barbat, s-a lepadat de cele ale copilului. Totusi, nu cumva chiar aceasta imagine a lui "fata catre fata" este tocmai imaginea unui copil cu gindul la parintele care-l urmareste cu privirea? Si nu cumva maturul insusi e urmarit de imaginea impunatoare a parintelui? (in trecut Dumnezeu era gelos) Mai putem vorbi in acest caz de o libertate autentica si asumata? Sint oare acestea gindurile unui om cu adevarat liber?
Pe de alta parte, in viata de toate zilele parintele ajunge adesea la batrinete sa se poarte din nou ca un copil. In ce masura ne mai foloseste atunci analogia raportului parinte-copil sau imaginea comunicarii plenare a lui "fata catre fata" daca ne referim la Dumnezeu? Stiu, pasajul asta a fost analizat de multe generatii: se reia analiza. Situatia e cu atit mai delicata cu cit astazi este evident ca educatia unui copil ar avea enorm de suferit daca nu s-ar face chiar prin demersul lui "fata catre fata".

Dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, se bucura de adevar: vorbim despre dragoste ca despre o fiinta si parca dragostea era un sentiment de afectiune. Este dragostea o fiinta sau avem de-a face cu o metafora? Iar daca admit ca dragostea are autonomie, e oare cea "mai mare", adica e centrala devenirii? De ce e nevoie de dragostea gindita ca fiinta? Nu cumva pentru a o relationa cu toate celelalte tot (printr-un demers) "fata catre fata"?
"Stiinta se va sfirsi" e o proorocire a apostolului, dar tot el ne spune ca proorocii se vor desfiinta.

Poetul este de fapt un om cu suflet de copil -- indraznesc sa cred ca si apostolul --, fiindca poezia tine intim de ingenuitate. Poetul, ca si copilul, cunoaste lumea in amanunt, dar la nivel subiectiv, adica afectiv. Desi merg impreuna si au autonomie, stiinta si poezia/arta sint demersuri distincte. Daca insa poetul nu se rezuma la poezie si face afirmatii despre stiinta, atunci avem conflict de idei, deci si polemica.

"In parte cunoastem": asa este, dar bune parti din cele cunoscute deja sint absolute si legate direct de transcendent. Nu afirm ca ni s-a cerut asta, dar este oare intelept sa lasam acum deoparte intreaga cunoastere partiala pentru promisiunea ca "va veni ceea ce e desavirsit" si fiindca "ceea ce este in parte se va desfiinta"? Si-apoi de ce ramin doar cele trei: credinta, nadejdea si dragostea? Era cu-adevarat impacat apostolul cu limitarile sale sau era doar frustrat de lipsurile stiintei (sale sau a oamenilor din vremea sa)? Nu e mai natural sa intregim treptat si mai departe cunoasterea partiala? De ce ar trebui atunci sa subliniem dramatismul situatiei in care "va veni ceea ce este desavirsit", daca trecerea de la "ceea ce este in parte" la "ceea ce e desavirsit" e totusi una fireasca, graduala, treptata?

Einstein spune: "Principala sursa a conflictelor actuale dintre sfera religioasa si cea a stiintei rezida in acest concept al unui Dumnezeu personal".
Insa si la Einstein frumosul pare a fi esential. Iata:
"Lucrul cel mai frumos pe care il putem trai este tainicul. Este simtamintul ce sta la leaganul adevaratei arte si stiinte. Cine nu il cunoaste, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune asa, mort, iar ochii sai sint inchisi. Trairea tainicului, chiar daca amestecata cu frica, a produs religia. Cunoasterea existentei a ceva de nepatruns pentru noi, a manifestarilor celei mai adinci ratiuni si a celei mai luminoase frumuseti, ce sint accesibile ratiunii noastre numai in formele lor cele mai primitive, aceasta cunoastere si acest simtamint constituie adevarata religiozitate. In acest sens, si numai in acest sens, ma numar printre oamenii profund religiosi.
Nu imi pot inchipui un Dumnezeu care rasplateste sau pedepseste obiectul creatiei sale, care are in genere o vointa de felul celei pe care o cunoastem noi. Nu pot sa gindesc, de asemenea, un individ ce supravietuieste mortii trupului sau. Sa nutreasca inimile slabe, din frica sau din egoism ridicol asemenea idei! Mie imi ajunge misterul eternitatii vietii, constiinta si presimtirea alcatuirii minunate a existentului, ca si straduinta umila spre cuprinderea unei parti cit de mici a acelei ratiuni ce se manifesta in natura."

Evident, nu voi transa eu aici in chestiunea acestui conflict intre Dumnezeul apostolului Pavel care este unul antropomorfic, personal, si cel al lui Einstein, (unul) mai degraba panteist. Desi pare complet, argumentul lui "fata catre fata" devine insuficient pentru cel ce cauta, pentru cel care descopera idei si relatii noi. Noul nu-l afli de la cineva, adica printr-un demers de tip "fata catre fata", fiindca nimeni dintre apropiati nu-l stie inca -- iar nou nu inseamna nici ceva nemaivazut, ci tine mai degraba de felul in care privesti chiar lucrurile si relatiile cele mai comune (v. Schrödinger): trebuie sa-l cauti si sa-l recunosti, fara sa fi fost invatat anterior de catre (alt)cineva. Einstein a descoperit lucruri esentiale despre natura si legile sale doar mergind dincolo de argumentul lui "fata catre fata".
In sfirsit, este interesant de observat ca, desi prin citit omul modern poate cunoaste experientele altora fara a-i cunoaste nemijlocit -- i.e. "fata catre fata" --, educatia inca apeleaza in mod natural la modelul clasic al transmiterii cunostintelor prin demersul lui "fata catre fata", in vreme ce descoperirea (de cunostinte noi) se face de o cu totul alta maniera.
Poate ca "fata catre fata" inseamna azi altceva. Dar atunci si Dumnezeu ar trebui sa insemne altceva.

(Text postat sub articolul Un gind despre iubire la Pascal al lui Andrei Plesu)

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home