Uneori ma gindesc serios la faptul ca, in realitate, dovezile ca in vest putem vorbi de democratie sint mai degraba acolo unde oamenii nu prea cauta sau in ceea ce ei de obicei nu valorizeaza. Lasind la o parte indeplinirea criteriilor ce definesc in mod obisnuit o democratie, libertatea presei, pluripartidism, respectarea drepturilor omului -- dreptul la proprietate garantat prin constitutie, dreptul la libera circulatie, libertatea credintei (i.e. religiilor), etc --, piata libera, separarea puterilor in stat, faptul ca un stat e democratic decurge mult mai facil din verificarea respectarii "dreptului la ineptie", adica a faptului ca oamenii normali au dreptul de a emite si sustine enormitati.
Simt asta ori de cite ori citesc ineptii legate de stiinta ca acelea ale lui Paul Feyerabend. Sa spui, de pilda, despre singurul sistem autentic ordonat al umanitatii ca e, in esenta, anarhic, e cel putin straniu. Insa chiar termenul "anarhic" are un alt domeniu de intrebuintare, in mod traditional, acesta referindu-se la societatile umane si sistemele lor de guvernare.
Sa admiti insa ca oamenii cauta in mod dezordonat ordinea e cu totul altceva, nu mai putin natural insa: nu poti cauta in mod sistematic ordinea, caci atunci s-ar presupune ca esti situat deja intr-o stare ordonata.
Sa spui despre stiinta ca a devenit o ideologie represiva e o gogomanie chiar mai mare: stiinta are multe neajunsuri, dar in nici un caz nu poate fi redusa la schema unei ideologii represive. In primul rind ca represiunea tine intim de resortul fricii: in afara de elevii profesorilor prosti, nimeni altcineva nu se teme de stiinta. Ce-i drept, multi dintre acesti elevi ajung pina la urma sa urasca stiinta, si chiar invata sa-si camufleze ura dar si incapacitatea de a asimila stiinta sub forma temerilor de tot soiul: teama privind raspindirea naturala a fenomenului de secularizare dar si fata de ateism, chiar teama fata de scepticismul care insoteste orice demers stiintific sanatos. In al doilea rind, stiinta e singura ideologie care s-a dovedit a fi prefectibila: in realitate, doar la limita si pe termen foarte scurt am putea vorbi despre un sistem sau o teorie stiintifica ca despre o ideologie, tocmai fiindca stiinta contine in insasi structura sa resorturile depasirii stadiului ideologic.
Ce-i drept, nu poti pretinde prea multe de la cineva care nu a avut absolut nici o contributie in domeniul stiintelor: a sustine insa ca stiinta e obsedata de propria mitologie inseamna a renunta inclusiv la onestitate, iar asta descalifica pe oricine emite astfel de pareri despre stiinta, inclusiv pe Paul Feyerabend.
In sfirsit, nu e deloc intimplator ca la noi, intelectualii ortodocsi prizeaza cu nesat ideile ciuciubate ale lui Feyerabend.