Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Friday, December 28, 2012

Filosofia in prim-plan

Nu poti juca, si cu atit mai putin cistiga un joc ale carui reguli nu le pricepi.
Citeva propozitii de inceput
Cred ca epoca marilor culturi e la apus.
ADN-ul unei culturi moderne e alcatuit din trei componente esentiale: religie, filosofie, stiinta.
In modernitate, intr-o vreme in care stiinta se impacase cumva cu acceptarea existentei lui Dumnezeu, filosofia -- si nu stiinta -- e aceea care, in incercarea de eliminare a religiei, a impus in lume, prin experimente sociale de amploare, ideologia. Religia ar fi trebuit modernizata, nu eliminata. Caci religia nu poate fi eliminata fara a afecta grav viata spirituala, cultura unei comunitati. Incit, in pofida a ceea ce cred marii filozofi in viata, desi omul obisnuit nu poate formula coerent preocuparile sale filozofice, el gindeste filosofia ca pe o mare dezamagire: si are toata indreptatirea sa o gindeasca asa. Filosofia, prin dezvoltarea sa sincrona cu afirmarea marilor culturi a pus in evidenta puterea bruta a ideilor; asa cum spuneam, a facut-o prin recursul la experimentul social major -- vezi marxismul.

In pofida populatiei sale numeroase, Romania a fost si este una dintre culturile mici ale Europei. Si, desi cultura e vazuta adesea de catre intelectualii nostri ca una din putinele sanse de afirmare a Romaniei in lume, inclin sa cred ca sintem in continuare prost asezati in mediul cultural european -- confirmari ca asa stau lucrurile primim din aproape toate domeniile in care activam. De fapt, reusitele culturale ocazionale ale Romaniei nu fac decit sa puna in evidenta faptul ca traim intr-un timp oportun pentru culturile mici, nu neaparat nationale. Insa multi dintre intelectualii romani identifica in mod eronat motivele retardarii vietii noastre spirituale, invocind adesea cauze istorice cu radacini in comunism si care se refera la dezvoltarea excesiva a domeniilor stiintei, mai precis la dezvoltarea ingineriei. Ar fi hilar daca n-ar fi trist. Si asta nu doar fiindca stiinta inseamna cu mult mai mult decit inginerie, dar fiindca ingineria romaneasca a fost mai mereu slab dezvoltata in raport cu ingineria din statele cu democratie puternica si stabila. Mai este insa ceva: cind o dezvoltare e mai accelerata decit altele, daca e benefica, atunci e absurd sa incerci sa o incetinesti doar fiindca alte dezvoltari sint mai lente. Cum ar fi aratat, de pilda, lumea de astazi, daca, dupa aparitia primelor calculatoare, Congresul Statelor Unite ar fi impus incetinirea dezvoltarii domeniului, sub motiv ca, sub presiunea culturii pop-rock in plina dezvoltare, umanismul american clasic este in declin?

Motivul esential al declinului marilor culturi de tip national este, cred, unul evident pentru oricine e preocupat in mod onest de cautarea si rostirea adevarului: e vorba de retardarea marilor religii. Filosofia a identificat in mod corect religia ca sursa a ideologiei, insa a procedat complet eronat in incercarea de a o elimina: filosofia a ajuns, astfel, sa fie ea insasi o sursa de ideologie, privita cu neincredere de publicul informat. Publicul cultivat stia cumva ca religia nu poate fi complet eronata, dar si ca marxismul a venit in lume mai degraba printr-un demers filozofic ratat, mai precis, prin inhibarea dialogului, a dezbaterii autentice. Ideile marxiste au fost impuse lumii nu prin forta argumentului, a ideilor, ci prin forta bruta a revolutiilor. In realitate, inca din antichitate exista aceasta tensiune intre filosofie si religie. As zice ca prima mare revolutie sociala este una care se produce foarte lent, de-a lungul citorva secole: e vorba de revolutia crestinismului. In termeni simpli, proiectul revolutiei crestine era chiar acela de a inlocui iubirea pentru intelepciune, cu iubirea pentru Tatal ceresc.

Astazi stim ca dilema fondatoare a oricarei culturi vii este aceea referitoare la existenta lui Dumnezeu: aceasta dilema nu poate fi eliminata nici macar prin recursul la stiinta de virf. In fapt, noi intuim deja ca imposibilitatea eliminarii acestei dileme ar trebui sa constituie chiar axioma oricarui sistem de gindire cu-adevarat modern. Mai mult, stiinta moderna, desi se constituie in domeniul cel mai putin ideologic, fiind chiar recunoscuta pentru faptul ca demonteaza cel mai eficient ideologii uzeaza si ea de ideologie, mai ales in domeniile sale de frontiera, unde speculatia este la ea acasa: adica chiar acolo unde are loc, de obicei, intilnirea sa cu religia si cu filosofia.
S-ar spune ca ideologia este o conditie a dezvoltarii in proximitatea frontierelor cunoasterii: inca nu stim prea bine cum se manipuleaza corect ideologiile, inca nu le intelegem. Sintem insa nevoiti astazi sa admitem ca orice fel de revolutie, conflict sau razboi are in spate un conflict ideologic, mai precis, un conflict de idei care a scapat de sub control. Conflictele ideologice scapa adesea dialogului asezat, studiului sistematic. Pe de alta parte, conflictele ideologice sint extrem de volatile si pot conduce si alimenta explozii sociale de amploare. Incit, e de admis ca se poate vorbi aici de un cerc vicios autentic: orice manifestare sociala de tipul revolutiei are in spate un conflict ideologic care o alimenteaza, iar revolutia in sine alimenteaza respectivul conflict ideologic. Tehnic, vorbim de o manifestare de tip bucla de reactie (engl. feedback loop). Si desi pare ca am ajuns pe un tarim sociologic, e de observat ca feedback-ul este un tip de manifestare conjugata cauza-efect larg raspindit: de la domeniul ideilor, pina la cel al organismelor vii, chiar al ecosistemlor. Ce intereseaza insa aici tine de felul in care are loc un asemenea fenomen de bucla: vorbim de oscilatie sau de amplificare? Avem adica de-a face cu stabilitate sau cu o amplificare a instabilitatii?
Ipoteza mea este ca, chiar prin manifestarea acestui fenomen de bucla, toate revolutiile ajung sa amplifice paroxistic instabilitati sociale sau culturale initial minore sau medii, care altfel s-ar atenua. De exemplu, in loc sa atenueze diferentele sociale intre natiuni sau pe cele din interiorul lor, comunismul le-a amplificat, ducind in final la crizele de proportii de la caderea Cortinei de fier care continua intr-un fel sau altul pina astazi.
As zice ca orice fel de revolutie este condusa de un soi de fascinatie a puterii, din pacate, a puterii haosului: stiinta da seama astazi despre faptul remarcabil ca, adesea, reguli dintre cele mai simple pot duce la manifestari extrem de complicate, chiar haotice -- vezi sistemele dinamice cu sensibilitate la conditiile initiale. Noi stim insa foarte bine ca stiinta nu inseamna haos: nu inseamna nici macar studierea sistematica a haosului.

Ajungem astfel la politica. Una dintre axiomele fondatoare ale oricarei societati moderne ar trebui sa fie aceasta: desi are rol de conducere, politica este domeniul cel mai nereformat al oricarei societati. In fapt, marile erori istorice sint expresia directa a neacceptarii acestei axiome: filosofia a dat, astfel, o exprimare politica unor idei radicale legate de guvernare, cu mult inainte ca stiinta sa clarifice macar la nivel experimental manifestarea fenomenelor de tip feedback. Or, se stie, locul experimentului este in stiinta, nu in politica: politica nu are un caracter experimental, nu poti face experimente pe societati de oameni, iar experimentele pe grupuri mici trebuie atent controlate. Va puteti astazi mira de orbirea inaintasilor, noi vedem insa in viata de zi cu zi cit de inapoiata si lipsita de transparenta este politica, nu doar la noi, dar in lume. In mod paradoxal insa, marile erori politice nu sint ale politicienilor, ci ale filozofilor sau ale fetelor bisericesti. Intr-adevar: in loc sa caute adevarul, religiosii au facut politica la nivel inalt, se bazeaza in continuare pe dogme de nesustinut azi si vorbesc incontinent si cu prea putina credibilitate despre iubire; in loc sa admita ca radacinile adinci ale filosofiei sint in epistemologie si aproape rupti de stiinta, filozofii au dezvoltat imprudent domenii ideologice foarte agresive cu aplicabilitate imediata in politica. Indiferent daca vorbim de societati seculare sau nu, trebuie admis ca ideea de autoritate politica isi are sorgintea in credinta existentei unui Dumnezeu personal, adica in neacceptarea dilemei fondatoare mentionate anterior. In cazul celor religiosi, se impune pur si simplu ca Dumnezeu personal exista, ca exista de asemenea unsi ai lui Dumnezeu. In cazul filozofilor, se impune ca ratiunea de moment, adica politica poate totul: de aici, impunerea utopiilor ca modele sociale de urmat, de aici ideea infailibilitatii omului politic. Religia si filosofia ne dau doua modele diferite de umanism, ambele discutabile.
S-ar zice ca stiinta iese mai bine din aceasta analiza: sa nu uitam insa ca stiinta este relativ recenta, la fel sint prestigiul sau autoritatea ei. Lucrul extraordinar legat de stiinta este insa acela ca inclusiv in aceste vremuri, stiinta ramine modesta in aspiratii: se fereste inca si astazi sa ne dea un model de umanism. Iar asta nu se datoreaza faptului ca stiinta nu si-a propus asa ceva. Dar stiinta este in pozitia favorabila in care cauta inca un model de umanism. Mai mult, orice om de stiinta autentic stie in sinea sa ca nu va izbuti fara religie sau fara filosofie. Fiindca omul de stiinta autentic este in primul rind onest. In 1986, pe cind inca era presedinte al IUTAM, matematicianul James Lighthill gasea ca sint necesare scuze:
"Trebuie sa ma opresc aici pentru a vorbi in numele marii comunitati a celor care se ocupa cu mecanica. Sintem cit se poate de constienti azi de faptul ca entuziasmul nutrit de inaintasii nostri in fata splendidei izbinzi a mecanicii newtoniene i-a impins spre niste generalizari, in privinta predictibilitatii [...], despre care azi stim ca sint false. Vrem sa prezentam scuzele intregii noastre comunitati pentru a fi indus in eroare publicul cultivat, prin raspindirea, in legatura cu caracterul determinist al sistemelor ce satisfac legile newtoniene ale miscarii, a unor idei care, dupa 1960, s-au dovedit incorecte" / I. Prigogine, I. Stengers -- Intre eternitate si timp, pag.101, Humanitas, 1997.
Nu stiu sa existe ceva similar in religie sau filosofie. Si s-ar parea ca sintem inca departe de un asemenea moment. As spune insa ca in 1986, datorita acestui act cu totul remarcabil, stiinta a pus o piatra de temelie: stiinta nu cauta un model NOU de umanism, ci incearca, de fapt, sa le impace pe cele gasite de religie si filosofie. Caci conflictul dintre religie si filosofie este unul ideologic, bazat pe dogme ireconciliabile.
Desi s-ar putea crede ca religia si filosofia sint pe pozitii cumva similare sau simetrice, mi se pare evident ca filosofia este mult mai aproape de un asemenea moment de luciditate si onestitate. Cred chiar ca filozofii romani ar avea nu doar motivele dar si toate datele sa se apropie cu incredere de el. Dupa catastrofa comunista, in lume, dar mai ales la noi, filozofii ar trebui sa regindeasca drastic relatia lor cu ideologiile si cu politica. Politica n-ar trebui sa mai fie vreodata cimp de experimente ideologice pentru filozofi sau pentru ideile lor. Mai mult, s-ar cuveni, cred, ca, pentru multa vreme de acum incolo, filozofii romani sa-si foloseasca forta argumentativa pentru a grabi reformarea religiei. Poate parea ciudata legatura asta, dar cu religii nereformate, politicile ramin nereformate. Iar daca vorbim de religie, liderii in materie din Romania sint pe picior de egalitate cu cei politici: la fel de refractari la orice fel de reforma sau analiza. In Romania, religia si politica sint, in realitate, grav retardate: nu trebuie sa fii filozof pentru a vedea ca ele au devenit frine in calea dezvoltarii Romaniei sau pentru a intelege ca ameliorarea lor s-ar putea face numai prin educatie. Nu poti insa avea educatie de calitate daca pretuiesti mai mult ideologia. Iar derapajele grave din mass media romaneasca dau seama de amploarea raspindirii fenomenului ideologic la noi. Scoala, politica, religia si presa audio-vizuala formeaza deja un asemenea cerc vicios cu resort ideologic. Incit, cei chemati sa clarifice lucrurile sint chiar cei care le-au si incurcat: filozofii. Mai ales ca, in mod traditional, filosofia este aceea care pune astfel de teme in dezbatere, cea care ne invata cum se pot formula corect probleme. Iar a formula probleme nu inseamna a cauta revolutii, ci a renunta doar la confortul imediat pentru un efort de gindire.
Societate, politica, religie, filosofie, stiinta: desi lumea e foarte complicata, ecuatia lumii moderne pare sa fie totusi una destul de simpla. Cred ca primele doua etape logice in incercarea de apropiere de un moment de clarificare ar fi acestea:
1. Analiza, intelegerea si demontarea mecanismelor ideologiei, cu aplicatie imediata la formalismul ideologiilor politice si religioase;
2. Prezentarea de scuze publicului cultivat dar si publicului larg.

Fiindca altfel, pe termen lung, marile provocari in fata carora se afla nu doar cei religiosi sint chiar acestea. Nu cumva este de preferat dilema fondatoare referitoare la existenta lui Dumnezeu in locul postularii existentei unui Dumnezeu personal? Iar daca raspunsul e afirmativ, care ar mai fi atunci rolul religiei in lume?

0 Comments:

Post a Comment

<< Home