Despre timp si urcusul catre izvoare

Desi combat mare parte din ideile crestine, nu sint fericit cu aceasta situatie. E drept, nici n-as avea curajul sa fac asta daca n-as simti un sprijin in afirmatiile fara echivoc ale lui Einstein.
Sa fie nostalgiile rele in sine? Marturia alegoriei pesterii ma incurajeaza de asemenea sa cred ca nu: exista o nostalgie care are ca subiect/obiect lumea platonica a ideilor, a adevarului, a preexistentului.

Cine oare nu e fermecat de linistea unei manastiri izolate? Si nu va este ciuda ca in modernitate am pierdut acest sentiment al firescului asezat? Sesizati desigur ca am devenit intre timp propriii nostri dusmani tocmai fiindca dorim sa ajungem propriii nostri stapini -- ne laudam cu asta: singura problema ramasa este aceea ca nu stim inca cine sintem.

Oamenii vechi pareau sa aiba tot timpul din lume iar noi am pierdut inclusiv acest sentiment sanatos al proprietatii timpului: scenariile montate in pestera se succed cu asemenea repeziciune incit nici scamatorii insisi nu mai prididesc cu avalansa de umbre. Ni se spune ca nu mai este timp, ca timpul e avere (sau ma rog, bani), nu invers: am fost deposedati pe negindite de timp.

Preexistentul, adevarul sint atemporale, doar umbrele lor fiind temporale. Scamatorii de serviciu insa ne-au adus in situatia de a crede ca temporalitatea este un atribut esential al ideilor. Invers, ni se pare ca sintem asimilati in mod utopic cu simplele idei atunci cind ni se refuza timpul, adica existenta. Umbrelor li se furnizeaza incontinuu timp, oamenilor nu. Ce sa insemne toate astea? Umbre nu sintem, caci spuneam ca umbrelor li se da timp: nu sintem insa nici idei, nu parem a fi atemporali.

Sintem spectatorii in lanturi nazuind sa devina scamatori. Asadar, nu incercam sa iesim, ci ne dorim postura de scamator care dispune de timp si care ii amageste pe ceilalti pentru a le hrani imaginarul cu umbrele timpului.
De ce am fost deposedati de timp? Pai deficitul de timp este cel care ne tine locului -- numai un om care are timp isi poate cauta iesirea --, iar prin timpul concentrat in miinile scamatorilor sint animate umbrele, i.e. concretul, superficialitatea.
Nu doar guvernantii, dar buna parte din elite deturneaza/risipesc timpul: fiindca il investesc in spectacolul de animatie. Astazi nici nu mai este necesar ca oamenii sa fie tinuti in lanturi, fiindca cei mai multi dintre ei au pierdut gustul ideilor, singuri refuzindu-si libertatea de a iesi la lumina. Aceasta fiindca le ajunge si se bucura de "libertatea" de a privi.

E o asociere comuna in textele filosofice aceea a umbrelor cu superficialitatea. Fara a face o exceptie, textul de fata aduce insa o completare punind o intrebare. Nu cumva printre umbrele respective regasim si prejudecatile, revelatiile si credintele de tot felul?

Religiile forteaza, postuleaza existenta unor fiinte transcendente si nici macar nu se rezuma doar la asta: in mod paradoxal, prin apelul ilicit si abuziv la imaginar (invierea, sfintii, ingerii) acestea nu devin mai mult decit (tot) niste simple umbre, reflexe ale transcendentului elementar. Mai este greu de inteles atunci de ce promotorii credintelor sint vazuti, la limita, ca niste simpli scamatori?
Stiintele si ratiunea pe de alta parte, nu se rezuma doar la transcendentul lumii platonice a ideilor, adevarului, preexistentului dar, fiind abia la inceput, acestea constituie obiectul demersului lor de moment, tropismul in cautarea luminii urmarind drumul catre iesire. La iesire nu poti ajunge doar cu gindul, ci pasind pur si simplu, avansind lent, depasind dificultatile de adaptare, adica din aproape in aproape.

Credinciosii mi-ar putea intoarce argumentul sustinind ca teoremele sint umbre, si nu credintele: istoria ne arata insa ca timpul este un factor hotaritor cind vorbim de religii, acestea nascindu-se, evoluind si disparind ca orice lucru trecator de pe lumea asta, criteriul de selectie raminind supravietuirea. Nu acelasi lucru este valabil in cazul teoremelor, acestea fiind adevarate in veacul veacului daca se respecta intocmai conditiile impuse in ipoteze. Pe de alta parte, transcendentul obiectelor matematice cu greu ar putea fi negat: conceptul de dreapta exista doar dincolo de simpla perceptie, in realitate neexistind drepte, ci doar umbre ale conceptului respectiv, sa le spunem aproximari. Pentru a ajunge la teoreme, criteriul de selectie care trebuie aplicat afirmatiilor este adevarul: numai daca producem o demonstratie valida a unei afirmatii putem fi siguri ca aceea este o teorema.

(De ce, asa cum sint teoremele echivalente daca luam in considerare criteriul adevarului, revelatiile nu pot fi echivalente, potrivit aceluiasi criteriu? Revelatiile unui calugar virtuos din zilele noastre nu sint acceptate a fi echivalente cu ale lui Iisus si nici macar cu ale lui Pavel.)

Visez la o vreme in care oamenii isi vor fi regasit si recuperat tot timpul din lume, si in care ei vor pasi incet si masurat, intr-o calma tensiune dar intr-o liniste semnificativa pe drumul catre iesire. Poate ca in acea vreme pacea din templele de astazi se va regasi mai ales in sufletele oamenilor.

Inc-o utopie? Nu. Fiindca lucrurile pot incepe sa se intimple inca de acum. Nu-i mai credeti pe aceia care fac apologia lipsei de timp: fiti contemporani cu Palton, cu Euclid... Nu va grabiti. Vi se ofera calatorii in locuri nemaivazute: refuzati-le. Nu exista calatorii mai intaritoare decit cele ale mintii in lumea ideilor, in cautarea adevarului. Asa cum sustinea Schrödinger, ideea nu e aceea de a vedea ceea ce inca n-a vazut nimeni, ci aceea de a gindi asa cum nu a gindit inca nimeni despre ceva ce vede toata lumea.

Ordine vs Haos, Cunoastere vs Credinta

Controversa privind studiul ordinii sau al haosului/probabilitatilor in stiinta devine mai lamurita, as zice, daca privim ceea ce se petrece in fizica moderna din perspectiva sugerata de un fapt remarcabil: mecanica cuantica a cistigat la loto potul cel mare pe la inceputul secolului al XX-lea si, ca orice incepator in ale jocurilor de noroc, ar vrea in continuare sa cistige; ei bine, tot de la loto stim, nu poti cistiga in fiecare zi; de fapt cistigi o data in viata si chiar ceva mai rar.

Un om serios este insa acela care, fara a ignora fenomenul, nu devine totusi dependent de jocul de noroc, oricare ar fi acesta. E drept, pe de alta parte, ca darwinismul se sprijina pe ideea de diversitate si de sansa, iar darwinsmul este o teorie stiintifica in toata regula, daca nu chiar una dintre cele mai fericite descoperiri din toate timpurile; dar aici succesul survine din faptul elementar ca criteriul este supravietuirea si nu adevarul.
Mai mult, la nivel celular, miscarea browniana este aceea care face, se pare, viata posibila. Si, ca o incununare, principiul al doilea al termodinamicii reteaza in mod rational optimismul nejustificat afirmind ca fenomenele naturale tind catre starea de dezordine maxima, i.e. ordine minima. Exista oare exceptii?

Ceea ce nu ne spune nici darwinismul si nici o alta teorie -- nici macar cele furnizate de antropologie sau psihologie --, este cum anume devine posibila cunoasterea. Acceptam, in mod evident, ca pe ceva ce decurge din experienta posibilitatea cunoasterii sistematice a legilor lumii. Ei bine, cum anume ajunge mintea sa descopere regularitatile lumii si sa priceapa astfel ce se intimpla in lume si cu ea insasi?

Intr-un fel, desi sintem constienti de existenta sa, corpul nostru este un soi de transcendent pentru noi de vreme ce nu-l putem influenta in mecanismele sale fundamentale si mare parte din ceea ce se intimpla cu el ne este complet strain. In mod normal, nu putem influenta fin nici macar cele mai cunoscute manifestari ale sale. Aici poate fi luat drept exemplu incercarea de a influenta pulsul prin simpla vointa: direct, lucrul pare imposibil, putem insa alerga, si atunci pulsul creste ca efect al cresterii efortului, dar corpul hotareste singur care puls e mai potrivit unui anume ritm de miscare.

Iisus imi apare ca si matematicienii aceia care pretindeau ca au rezolvat o anumita problema dar ca nu au avut timpul/spatiul sa o noteze: in felul acesta pot lua nastere legendele de vreme ce unii dintre urmasi (in cazul nostru, Pavel) pot ajunge sa pretinda ca maestrul ar fi putut sa schiteze demonstratia, si ca daca a facut-o, intre timp s-a pierdut. In ceea ce priveste unele demonstratii, apare cu evidenta faptul ca ele nu puteau fi gindite/facute fara cunostinte mult mai avansate de matematica: asa este si cu invierea. In matematica, demonstratia trebuie sa poata fi refacuta ori de cite ori este necesar, tot asa cum, in fizica, rezultatul unui experiment trebuie sa se verifice/repete in mod sistematic.

In viata de toate zilele, noi ne jucam de-a invierea, o mimam anual, desi ea nu are loc. Ce fel de teorie este aceasta, in care afirmatiile nu pot fi nicicum verificate dar consecintele ei sint mimate? Nu ar trebui oare sa invie macar discipolii, sau cei care urmeaza credinta (in aceasta stranie teorie)?

Cum ar fi daca matematica nu s-ar baza pe afirmatii care sa aiba demonstratii oricind si oriunde verificabile, ci pe afirmatii pur si simplu, si deci pe credinta ca maestrii au demonstrat anumite afirmatii? Pina la urma chiar matematica ar fi cea mai indreptatita sa se bazeze doar pe afirmatii de vreme ce ele nu fac rau nimanui si nici nu au implicatii sociale sau umane directe. Si totusi nu o face: desi obiectele studiului matematicienilor sint transcendente, matematicienii nu sar peste etape, ci merg din aproape in aproape cu gindirea.

Asa ar trebui facut si in ceea ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu: nu poti pretinde ca ai inviat de vreme ce nu ai depasit nici macar cele mai comune incercari omenesti. Vorbesti despre iubire dar habar nu ai ce inseamna sa fii nu doar trist, ci batrin si bolnav, disperat, vorbesti despre inviere si despre viata vesnica dar faci guturai ca toata lumea si vrei sa fii crezut inclusiv cind vorbesti despre vindecari miraculoase.
Fireste ca invierea este posibila, nu aceasta este hiba. Hiba este ca, din pacate nici aici criteriul nu este adevarul: criteriul e (tot) supravietuirea (cu orice pret), iar “logica” ar fi cam asa; daca timp de generatii a supravietuit ideea ca Iisus a inviat, atunci e musai ca invierea a avut loc, totul este sa se perpetueze pe mai departe credinta asa cum a fost mostenita.

Convingerea mea este ca o religie (moderna) nu ar trebui sa aiba drept fundament fapte, intimplari din trecut, fie acestea miraculoase ori nu, si nici revelatii. In ciuda aparentelor, ramin suficienti piloni de sprijin si destule caramizi pentru orice constructie de acest tip. Desigur, stiinta este unul dintre piloni: n-as fi sigur insa ca liantul sau caramizile ar putea fi constituite de ideologia aceasta a iubirii dezvoltate de crestini.

Argumentul este unul de acelasi grad utopic si de abstractizare ca acela al iubirii universale impuse de crestini. Daca exista in universul acesta colosal, undeva la o departare foarte mare si altfel de fiinte inteligente, foarte diferite de oameni, ar insemna sa practic o discriminare evidenta daca nu le-as iubi la fel si pe ele si m-as rezuma la iubirea fata de aproape (i.e. semeni, inclusiv dusmani): dar cum as putea oare iubi o fiinta pe care inca n-am vazut-o, n-am cunoscut-o, si pe care, probabil nu o voi vedea si nici nu o voi cunoaste nemediat vreodata?

Altfel: daca fiintele respective ar fi constituite din elemente de natura diferita (noi sintem alcatuiti preponderent din apa, sa zicem ca ele ar fi alcatuite din foc, adica plasma), cum as putea oare sa ma apropii de natura lor si sa inteleg ce traiesc ele fara a-mi pune totusi viata in pericol?

Alt argument. Se spune adesea despre modern ca e schizoid. Asta inseamna ca el nu mai poate fi luat ca un intreg: mai mult, nu e deloc evident ca omul vechi ar fi fost structurat altfel. Ei bine, asta inseamna nici mai mult nici mai putin ca in om traiesc mai multe fiinte. Ce reprezinta in acest caz iubirea daca ne gindim la acele fiinte: cine si cum ar trebui sa se ingrijeasca de ele ca sa nu apara abuzuri? Daca una dintre acele fiinte moare, va mai invia si ea? Dar daca unele dintre acele fiinte sint malefice, ce ar avea de facut omul care le traieste?

Probabil ca un crestin autentic ar considera genul acesta de probleme ca fiind simple bazaconii: ei bine, asa vad si eu iubirea universala!