Premiul Nobel pentru chimie pe 2007

The Royal Swedish Academy of Sciences has decided to award the Nobel Prize in Chemistry for 2007 to Gerhard Ertl, Fritz-Haber-Institut der Max-Planck-Gesellschaft, Berlin, Germany
"for his studies of chemical processes on solid surfaces".

Nobelul pentru fizica pe 2007

......Albert Fert (Franta, 1938)..............Peter Grünberg (Germania, 1939)















Premiul se da pentru nanotehnologie. E vorba de tehnologia bazata pe efectul GMR (Giant Magnetoresistive), descoperit in mod independent de catre cei doi in 1988. Miniaturizarea drastica a harddisk-urilor in ultimii ani se bazeaza tocmai pe aceasta noua tehnologie de stocare a informatiei. Din cite pot sa-mi dau seama, premiul de anul acesta nu are vreun ecou in fizica teoretica.

despre somn si vise

Se vorbeste deja de citiva ani despre importanta somnului, in special a viselor in procesele memoriei. Pentru cei curiosi: merita vazute promo-urile pbs (in cazul celui de pe site-ul pbs, apasati butonul de 'Captions' pentru subtitrare).



Ma preocupa problema pentru ca, se stie, cu virsta memoria scade, dar si pentru ca fenomenul acesta al consolidarii memoriei si al analizei e legat de vise; vise carora "paranormalii" dar si psihanalistii le dau cu totul alte semnificatii. Sa ne aducem aminte: inclusiv marele Eliade era pe o pista gresita cind facea apologia somnului nocturn de trei ore. Deh, vechea cultura, despre care am afirmat ca nu-si putea depasi propria ideologie nu insemna in primul rind cunoastere.

evolutionism

Merita semnalat un fapt remarcabil: poti fi crestin si totusi sa admiti ca valid evolutionismul. Daca il mai si predai, te poti numi om de stiinta.
Konrad Lorenz a luat lectii de evolutionism de la un calugar benedictin, Philip Heberdey.
Bravii nostri crestin-ortodocsi care isi fac un titlu de glorie din adoptarea creationismului, sustinind mindri chiar ca ei nu se trag din maimute ar trebui sa ia aminte. ;-)

In centrul galaxiei noastre exista...

... o GAURA NEAGRA.

"Avem, de asemenea, unele dovezi ca in centrul galaxiei noastre exista o gaura neagra mult mai mare, cu o masa de circa o suta de mii de ori mai mare decit aceea a soarelui."
-- Stephen Hawking (1987)

Intr-adevar, observatiile si masuratorile facute in ultimii ani arata ca singura explicatie pentru ceea ce se intimpla in centrul galaxiei noastre este ca acolo se afla o gaura neagra imensa, avind de cca 3 mln de ori masa soarelui.
Imaginati-va, stele de dimensiuni uriase orbiteaza ca niste biete planete in jurul unui obiect imens care se afla in centrul galaxiei noastre si care nu poate fi altceva decit o gaura neagra.
Mai mult, s-ar parea ca in centrul fiecarei galaxii exista cite o gaura neagra uriasa.

Pentru detalii, se poate urmari documentarul Monster of the Milky Way de la PBS (sint nevoit sa dau link-ul direct: din pacate, variantele de pe youtube nu sint sigure; cele de saptamina -- vezi postarile referitoare la miniseria The Elegant Univers -- au fost eliminate din serverele youtube chiar de catre administratorii site-ului din motive legate de drepturile de utilizare/difuzare). Script-ul MMW se gaseste aici.




Andrea Ghez este unul dintre liderii cercetarilor privind centrul galaxiei: merita sa cititi biografia ei (click pe imagine).

revenire la model

Rezultatele cercetarilor de teoria cuantica a cimpului trebuie sa duca la ecuatii neliniare. Doar acestea pot descrie interactia dintre particule, crearea si anihilarea acestora: ecuatiile liniare pot descrie o particula sau mai multe, pachetele de unde corespunzatoare se compun, dar nu interactioneaza, asa cum se intimpla in realitate. Desigur, pina la o asemenea teorie e inca o cale lunga. Eu mi-as dori sa stiu macar cu ceva mai mult despre o particula: de pilda motivul pentru care aceasta isi pastreaza structura si daca se poate vorbi de ea ca despre o manifestare neliniara a spatiului gol -- i.e. vid, despre care se afirma adesea ca "raspunde" neliniar. Einstein spune la un moment dat:

"Totusi, ecuatiile lui Maxwell nu permiteau derivarea acelui echilibru al electricitatii ce constituie o particula. Numai alte ecuatii, ecuatiile neliniare ale cimpului puteau eventual sa realizeze asa ceva. Nu exista nici o metoda pentru gasirea unor asemenea ecuatii ale cimpului care sa nu fie expusa alunecarii intr-un arbitrar aventuros."

Asadar, chiar doar pentru descrierea fidela a unei singure particule sint necesare ecuatii neliniare -- multi cauta direct ecuatiile de cimp care sa descrie interactia dintre particule fara a avea ecuatiile neliniare corespunzatoare acestora.
Intrebarea care survine imediat este: in ce sens poate fi o particula manifestarea neliniara a spatiului gol?

Ramine de vazut daca modelul pe care-l studiez poate genera in mod neliniar un puls care sa fie analizabil fourier: in orice caz, nu stiu inca daca aici se poate vorbi chiar de o echivalenta, drumul fiind cu sens unic. Am mai intii o descriere neliniara, iar aceasta duce la una liniara; nu invers. Si chiar daca ar fi vorba de o echivalenta, nu cred ca este de acelasi tip cu aceea care identifica de pilda doua numere cu suma lor. Ar fi insa interesant de aflat daca exista si alte ecuatii neliniare care sa aiba acelasi rezultat.
Ceea ce stiu cu siguranta inca de pe acum este ca, desi componentele pulsului ipotetic "asculta" de regula superpozitiei ca la pulsul fourier clasic, spre deosebire de componentele unui puls fourier clasic acestea interactioneaza neliniar.

It seems hard to look at God's cards. But I cannot for a moment believe that he plays dice and makes use of 'telepathic' means as the current quantum theory alleges He does. Einstein

Bohr to Einstein: "Einstein, stop telling God what to do!"

tot despre dialog si despre lipsa acestuia

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil? -
(vezi articolul Alinei Purcaru din Cotidianul, 22 sept. 2007 -- prima parte usor modificata a textului de mai jos a fost postata in forum, sub articolul din Cotidianul)

Daca aceasta e problema pusa in ultima carte a lui Patapievici, Despre idei & blocaje atunci e una foarte buna. Ma intreb insa cu ce folos isi pune Patapievici aceasta problema, si fac asta nu doar fiindca nu am citit cartea care (abia) urmeaza sa apara...

Sa zicem ca Patapievici a scris o carte in care chiar asta cauta: cauza pentru care mediul nostru intelectual este unul debil. Ce altceva mai putem face noi, aici, pe un forum amarit decit sa ne spunem parerea, macar ca unii dintre noi o fac cu agramatisme descurajante pentru spiritul educat, tentat uneori sa (mai) citeasca postarile forumului articolului care ii este dedicat? Imi imaginez nu doar ca Patapievici n-are timp de citit forumuri, dar ca n-are nici un chef sa se aplece peste comentariile acestea schioape, multe tradind incultura, rea-vointa, daca nu chiar prostie.
Si poate ca multi scriu aici chiar cu gindul acesta: ca Patapievici, Plesu, Liiceanu le vor citi ineptiile si ca, impresionati, ii vor cauta cu disperare pe autorii "geniali" pentru a le oferi sansa iesirii din anonimat. Multi altii insa vor sa lamureasca niste chestiuni importante pentru ei si ii inteleg, chiar daca locul nu e cel mai potrivit. Ii inteleg insa si pe cei frustrati care trec direct la invectiva: Patapievici nu poate fi abordat direct intr-un forum asa cum poate fi abordat, de pilda, Sever Voinescu. Si tocmai aceasta-i diferenta. Sa observam ca nici Dilema Veche, nici Revista 22 nu au forumurile pe care poate le-ar merita: dar nu cumva cauza este tocmai aceasta? Oamenii acestia, de buna credinta fiind, credinciosi culturii clasice care i-a format pot fi totusi incapabili sa mai inteleaga noua cultura. Insa chiar admitind neintelegerea, tot ramine inexplicabila lipsa de dialog. Fiindca despre asta e vorba.
Dragostea pentru dialog ne-au insuflat-o filozofii antici si ar trebui sa fim patrunsi de convingerea ca nu ne putem intelege intre noi, si cu atit mai putin pe noi insine altfel decit dialogind: acesti oameni care fac adesea trimitere la filozofi si la marea cultura clasica dau mai degraba impresia ca monologheaza. Si nu cred ca asta e doar o pura impresie personala si nici ca asta se intimpla fiindca ei ar fi pasamite niste obeliscuri ale intelepciunii desprinse de mundan.
A publica nu inseamna a dialoga. Iar a fi o vedeta culturala si a accepta acest rol ca pe o confirmare a propriei valori -- asa cum face Plesu explicind criticile adresate lui Patapievici prin invidia ce decurge din succesul sau -- inseamna chiar contrariul: ca nu doresti in mod onest dialogul.
Fiindca sa doresti dialogul inseamna intii de toate sa ai idei, si nu orice fel de idei, ci idei foarte bune. Apoi, daca esti onest cu tine, trebuie sa vrei, chiar daca nu-ti place, sa dai de pamint cu ele, sa vezi adica daca rezista la criticile cele mai dure. Or asta nu se poate intimpla decit pe doua cai. Ori iti expui ideile in piata publica asteptind criticile directe si incercind imbunatatiri care sa le intareasca, ori ti le critici singur in mod sistematic cizelindu-le pina la perfectiune, si, cind sint gata si esti sigur de ele, le expui cu demonstratie cu tot, punindu-i pe ceilalti in fata faptului implinit. Evident, ultima varianta ar fi cea mai indicata, in orice caz, multi aspira la ea, insa nu se aplica decit stiintei. Cum insa nu se ocupa de stiinta, celor despre care discutam aici nu le ramine decit prima cale: dialogul cu ceilalti pina la epuizare. Cum se comporta ei? Pai, ei scriu, noi citim. Ei emit, noi receptam. Sa fi devenit intre timp dialogul cu totul altceva incit nu-l mai inteleg decit elitele? Ma indoiesc.

Dintotdeauna mi-a placut Patapievici -- probabil ca voi cumpara si ultima lui carte: dar tocmai de aceea l-am criticat si il critic. Nu pot accepta ca un om cu background-ul sau nu e in stare sa priceapa ca, desi cultura clasica ramine importanta, ea a fost depasita de noua cultura a cunoasterii, de noua ideologie.
Motivul pentru care vechea cultura a trecut in plan secund imi pare a fi si el destul de vizibil: ierarhia valorilor nu putea fi stabilita cu claritate si de aceea, relatia maestru-discipol nu era doar una privilegiata, ci una obligatorie. Erai bun fiindca erai discipolul cutarui filozof (cunoscut); afirmarea cuiva prin modelul clasic se baza (astfel) mai mult pe continuarea ideilor maestrului si destul de putin pe meritele proprii si chiar mai putin pe inovatie.

Ei bine, astazi esti bun doar daca faci ceva cu-adevarat remarcabil, ceva ce poate fi acceptat fara prea multe comentarii, discutii, lamentari. Or, asta se mai intimpla doar in domeniile in care adevarul conteaza, mai precis in domeniile stiintei. Asa incit, de aici vine si problema noastra. Nefiind profitabila, putini, din ce in ce mai putini romani mai vor sa faca stiinta: cu toate acestea, aproape toti romanii vor sa se afirme, si, prin forta lucrurilor, trebuie sa faca orice altceva in afara de stiinta. Astfel ca, paradoxal, chiar si in cazul celor cu temperamente revolutionare, modelul de afirmare ramine cel clasic, al culturii ce nu poate depasi ideologicul: daca vrei sa te afirmi trebuie sa ii critici pe cei deja cunoscuti, sau sa devii pur si simplu discipolul unuia dintre ei. Cum spuneam insa, din pacate, afirmarea cuiva prin modelul clasic se bazeaza destul de putin pe meritele proprii: de aici si lipsa vigorii intelectualitatii formate clasic. Nu sustin aici originalitatea cu orice pret, dar trebuie acceptat odata pentru totdeauna ca dogma nu mai are cautare. In domeniul ideilor, originalitatea are rolul variabilitatii genetice din teoria evolutionista: nu duce neaparat la perfectionarea, dar asigura cel putin supravietuirea unor doctrine care s-ar putea dovedi in cele din urma veridice.

Einstein si-a conceput varianta speciala a teoriei relativitatii cind avea 26 de ani. A ajuns cunoscut datorita teoriei sale remarcabile si nu datorita faptului ca era discipolul cuiva. In momentul publicarii teoriei el era un ilustru necunoscut: ii citise insa deja pe Hume si pe Mach care erau epistemologi de prima mina.

Sfatul meu adresat celor mai tineri este acesta:
Nu calcati pe urmele filozofilor nostri, mai ales ca n-am avut si nu avem nici un bun epistemolog printre ei. Si tineti minte, nu exista o filosofie sanatoasa fara ancora epistemologica. Daca vreti sa va impuneti in noua lume, apucati-va de ceea ce poate fi masurat, cuantificat: pentru asta orice domeniu al stiintei este bun.
Stiinta este intr-adevar dificila, in orice caz, cum mult mai dificila decit calea credintei. Dar credeti-ma, face bine neamului acestuia de smecheri si artisti de vocatie. Incit, chiar daca sinteti talentati si gata sa imbratisati un domeniu artistic, mai ginditi-va o data. Fiindca in Romania de astazi reteaua informal-culturala reprezinta inca aproape totul.

Mai cred ceva: sistemul nu mai poate fi reformat. Si cred ca inclusiv aceia ca Patapievici vor sari din mers la momentul potrivit din barca veche daca vor vrea sa se salveze spiritual: si inclusiv Patapievici va avea multe de reparat pentru a putea fi acceptat in noua lume.

Nu sint eu cel chemat sa-i spuna lui Patapievici ce ar fi trebuit sa faca. Dar da, Patapievici ar fi putut fi primul nostru epistemolog iar el a ales sa scrie si sa se preocupe de cultura clasica si de evul mediu, sustinind chiar idiotenia aceea prin care afirma explicit cum ca "stiinta poate fi construita pornind de la teologie". Nu are poate importanta ca asta se intimpla intr-un moment in care din tara plecau pe rind toti cei care ar mai fi putut face inca cercetare, ma refer la cercetatorii tineri din stiintele exacte si nu numai. Poate ca nu are importanta nici ca acestia aproape ca nu mai exista, si probabil ca lui Patapievici i se va trece usor cu vederea proasta orientare ideologica: el nu ar fi putut stopa aceasta scurgere de inteligenta, cel mult s-ar fi putut consola ca a incercat sa o faca. Dar cum oare sa fi incercat asta? Incurajindu-i public prin propriul exemplu (chiar si) pe cercetatori sa se intoarca la biserica? Am mari indoieli in aceasta privinta, desi multi dintre cei tineri sint atenti la ce afirma oameni ca Plesu, Liiceanu, Patapievici. Sigur ca nu era treaba lui sa se ocupe de viitorul cercetarii romanesti. Probabil insa ca nu era treaba lui nici intoarcerea poporului la credinta, si nici daca in scoli sint sau nu icoane. Credinta este o treaba care tine de viata spirituala particulara a fiecaruia dintre noi: abia atunci cind o afirmam in mod public si apasat devenim ideologi.
Indraznesc sa afirm ca fenomenul Becali este astazi posibil tocmai fiindca oamenii cu vizibilitatea lui Patapievici au incurajat explicit curentul-torent de re-crestinare a romanilor. Demersul nu era necesar: in general, poporul se intoarce la credintele lui indiferent de ce fac elitele sau guvernantii. Este evident pentru oricine ca Patapievici a ales calea usoara -- aceea de a fi in mod explicit de partea majoritatii, dintr-un oportunism de neinteles in cazul unuia ca el --, pentru aceasta insa nimeni nu primeste recunoastere sau laude.

In fine, mi-as dori sa nu fiu inteles gresit: admit desigur ca un crestin practicant poate fi un cercetator de prima mina, accept dialogul ca mijloc de lamurire a lucrurilor nelamurite. Nu pot consimti insa la incercarea de revenire la dogme prin demersul curat ideologic de fundare a stiintei pe religie. De-a lungul timpului au incercat asta multe alte spirite luminate, chiar (d)in sinul familiei crestine (a religiei). In timp, toate au renuntat sau esuat: lucrul nu e posibil fiindca, spre deosebire de stiinta, religia este, cum spuneam, o ideologie ne-perfectibila. Am acceptat, si stiinta este o ideologie, insa ceea ce o deosebeste de religie se dovedeste a fi esential: stiinta este perfectibila.

Mai mult, o teorie este considerata stiintifica doar daca este falsificabila (Popper). Ideologia numita crestinism nu este falsificabila: se sprijina pe afirmatii neverificabile (v. afirmatiile privind invierea, provenienta tablelor de legi). Deci crestinismul nu este nici macar o teorie, cu atit mai putin ar putea sa fie originea sau fundamentul stiintei moderne.

Exista, desigur, si diferente aparent importante care nu fac decit sa distraga atentia de la ceea ce conteaza cu-adevarat. Una dintre acestea ar fi ca stiinta nu face afirmatii importante despre om: daca nu are argumente pe masura -- fiindca se respecta si fiindca are la baza contractul de onestitate --, intr-adevar, stiinta nu face asta, nici macar psihologia nu-si permite luxul acesta. Religia face, in schimb, destule afirmatii neacoperite despre om, si adesea transforma aceasta lipsa intr-o calitate: fiindca, nu-i asa?, doar ea ii poate consola pe cei nefericiti, si pe cei saraci cu duhul. O alta afirmatie neacoperita ar fi aceasta: ca stiinta nu doar ca nu poate argumenta/sustine morala, dar chiar o submineaza. Eu sustin doar ca, daca despre religie, filosofie sau metafizica nu si-ar mai "da cu parerea" decit cei care au o opera, atunci lucrurile s-ar mai aseza la locul lor: exista o suma intreaga de ideologi care atrag atentia asupra unor non-probleme. Astfel, daca Patapievici ar avea in spate o epistemologie originala sau macar dezvoltarea consistenta a uneia existente, atunci as citi si eu cu alti ochi comentariile sale pe teme religioase.

L-am intrebat in singura data cind l-am intilnit despre o carte legata de imaginarul stiintei, carte promisa la un moment dat publicului iar el mi-a replicat atunci scuzindu-se, ca putina lume de la noi mai citeste astazi stiinta. Iata un mod complet depasit de a privi cultura: in alte parti insa a devenit retoric sa te mai intrebi daca Einstein si-ar mai fi facut descoperirile daca inaintea lui n-ar fi existat un Hume sau un Mach.

Nota despre evolutionism. Acesta este astazi atit de evident si de bine argumentat pentru orice spirit stiintific autentic incit il poate ajuta aproape ca un turnesol sa faca diferenta intre cei dedicati stiintei si ideologi. Ei bine, dupa tot "dialogul" in care am fost in toti anii din urma cu oamenii acestia speciali, eu nu stiu nici astazi daca Patapievici este creationist sau evolutionist.

interviu cu Brian

Iata aici un interviu mai vechi cu Brian Greene. Il postez fiindca este destul de interesant dar si pentru ca pica bine dupa mini-seria prezentata aceste zile pe blog.

reasezare

Revin la un ritm de postare ceva mai lent. Nu de alta, dar am nevoie de timp. Voi incerca sa postez zilnic, insa doar daca am ceva de spus. Inca ma incoltesc vreo citeva idei legate de studiile referitoare la contextul geometric al aparitiei constantei lui Planck. Activitatile de felul asta sint extrem de cronofage, sint insa printre putinele care ma atrag. Sint zile intregi cind numai asta fac: gindesc, gindesc si iar gindesc la diversele modele matematice. Cautarile acestea sint in mare masura sterile, de aceea si aduc intru citva cu acelea ale cautatorilor de aur.
Einstein avertiza odata:

"Pentru cel ce se straduieste sa realizeze o opera stiintifica sansele de a ajunge la un rezultat de valoare sint foarte slabe, chiar daca este foarte inzestrat..." (A. Einstein, Correspondance, p.77)

Am si un sentiment de insatisfactie datorat inexistentei unor site-uri romanesti de stiinta consistente. Toate cele pe care le-am vazut pina acum sint amatoricesti si simpla lor parcurgere te umple de melancolie.
In rest, unde intorci capul, cancan, politica, afaceri dubioase, ziare cvasi-tabloidizate, personalitati in deriva, monoloage, lipsa dezbaterii autentice de orice fel, multa religie si fotbal, paseism cu fason cultural si foarte foarte putina stiinta sau chiar deloc. Si cind ma gindesc ca sint destui carora le place atmosfera asta, chiar ca devin melancolic.

Nu exista remediu decit in afara, la cei care sint interesati cu-adevarat de universul acesta mare: ma numar si eu printre cei care cred ca nu putem afla mare lucru despre noi daca nu stim cu mult mai multe despre legile naturii.
De aceea merita poate sa rememoram povestea dramatica a descoperirii facute de unul dintre cei mai mari savanti, Stephen Hawking. Am mai spus-o, unii dintre noi ne folosim de toata libertatea pentru a gasi adevarul: altii se folosesc de adevar pentru a se elibera.

Cel care a luat in serios inca de la inceput problema paradoxului informatiei (pierderea informatiei intr-o gaura neagra sustinuta chiar de catre Hawking) este Leonard Susskind, unul dintre parintii teoriei superstring-urilor, si unul dintre cei mai interesanti ginditori ai momentului. El a dezvoltat practic o idee remarcabila a lui Gerardus 't Hooft, aplicabila fenomenelor cuantice, aceea a principiului holografic, potrivit caruia informatia corespunzatoare fenomenelor care au loc intr-un volum se regaseste pe o suprafata care delimiteaza acel volum -- in cazul nostru, e vorba de orizontul evenimentelor gaurii negre. Se stie, gaurile negre au devenit deosebit de interesante din punct de vedere teoretic tocmai datorita caracterului lor special: fiind foarte masive, sint studiate cu ajutorul teoriei generalizate a relativitatii, dar, in acelasi timp, fiindca spatial sint foarte restrinse (mici), nu pot fi evitate efectele/manifestarile cuantice, si deci nici aplicarea mecanicii cuantice. Cum toate teoriile de unificare se lovesc de aceasta limita clasic-cuantic (teoria lui Einstein fiind una considerata clasica), gaurile negre au fost studiate asiduu tocmai pentru a se clarifica raporturile in care se afla teoriile clasice si cele cuantice. Juan Maldacena este cel care i-a furnizat argumentele matematice riguroase lui Leonard Susskind, argumente care aratau ca informatia nu se pierde, cum sustinea Hawking.

Partea I


Partea a II-a


Partea a III-a


Partea a IV-a


Partea a V-a

temperatura: 23-22 grade
fereastra puls: 155-
timp in fereastra: 38’50"
timp intermediar: 34'00"
timp total: 56’22"
puls maxim: 164
distanta: 12.7 km
ora start: 18:20
itu: 60

Am inceput mai dificil: ultimele doua alergari au fost bune, asa incit, inima era deja putin supra-antrenata -- este evident, timpul in fereastra este unul destul de mic. A raspuns insa bine. Chiar in situatiile acestea este util controlul fin al pulsului. Daca nu as fi dezvoltat aceasta tehnica, astazi m-as fi chinuit de-a binelea.

Beyond Belief

Am revazut zilele trecute inregistrarile de la simpozionul anual Beyond Belief - Science, Religion, Reason and Survival organizat de The Science Network: simpozionul a avut loc in noiembrie anul trecut.

Desi se afirma adesea ca stiinta si religia se adreseaza unor registre diferite ale spiritualitatii si ca nu sint in conflict direct, in deschiderea simpozionului Steven Weinberg trece in revista patru motive de conflict/ostilitate intre stiinta si religie:
1. stiinta ii retrage omului rolul central in univers;
2. stiinta face explicatiile religioase ne-necesare;
3. religia, mai cu seama cea islamica nu admite ideea existentei legilor naturii fiindca in felul acesta zeii devin incatusati;
4. metodele diferite de apropiere de adevar: in religie exista autoritatea si profetii, in stiinta nu exista decit eroi.

In fine, religia dezavueaza pretentiile stiintei cosmologice moderne dupa care existentul este produsul sansei si necesitatii impunind ideea ca scopul/teleologia si proiectul divin sint inevitabile.




Cei care nu stiu inca nimic despre Richard Dawkins pot luat direct contact cu ideile acestuia intr-un expozeu ocazionat de prezentarea cartii sale The God Delusion la un colegiu din Lynchburg, Virginia, unde a si raspuns intrebarilor din sala.
Inregistrarea e destul de lunga, avind aproape doua ore.



Cei grabiti pot sari la urmatoarea inregistrare care poate fi lamuritoare: dureaza doar doua minute.

Russell's teapot - We are all teapot atheists


Astazi mi-am dat seama ca Dawkins a evitat un amanunt important atunci cind a afirmat acuzator cum ca religia transforma in virtute credinta fara dovezi ("belief without evidence"). In esenta, afirmatia sta in picioare: insa desi prin analogia lui Bertrand Russell, Dawkins, referindu-se la existenta lui Dumnezeu ca la ceva nefalsificabil -- in termenii lui Popper o teorie ne-falsificabila nu intra in categoria teoriilor stiintifice -- elimina problema din sfera stiintei, ramine totusi, cum spuneam, ceva important.
In fizica este obisnuita acceptarea unei teorii daca nu este contrazisa de fapte. In realitate, noi nu am dovedit veridicitatea nici unei teorii stiintifice fiindca veridicitatea nici nu poate fi dovedita. Experimentele nu dovedesc teoriile ci le sustin, cel mult: e-adevarat, daca un singur experiment contrazice o teorie, atunci o si invalideaza irevocabil. Am facut aceasta observatie tocmai pentru a scoate in evidenta ca religia si stiinta sint doua ideologii si ca intre ele sint si multe asemanari. Religia este insa considerata perfecta, asadar ne-perfectibila, stiinta este perfectibila prin mecanismul acesta al teoretizarii urmate indeaproape de confirmarea/infirmarea experimentala sistematica.

Revenind la simpozion, merita urmarit punctul de vedere exprimat de Richard Dawkins, mai ales ca i s-a cerut o reactie la descrierea data religiei de Steven Weinberg in termeni oarecum afectivi care a imaginat-o ca pe o matusa batrina si cam nebuna:

“She tells lies, and she stirs up all sorts of mischief and she’s getting on, and she may not have that much life left in her, but she was beautiful once. When she’s gone, we may miss her”.

Dawkins vorbeste dupa Joan Roughgarden care incearca de asemenea o indulcire a termenilor in care este descrisa religia, cautind in textele biblice tot soiul de imagini alegorice care sa faca trimitere la stiinta moderna: Dawkins reactioneaza prompt si la aceasta pozitie, iar Francisco Ayala isi arata dezamagirea fata de imaginea caricaturala data stiintei de Joan Roughgarden dar arata ca e iluzoriu sa ne imaginam ca oamenii vor putea renunta dintr-odata la sensul pe care il da religia vietii celor mai multi dintre ei. Discutia finala este de asemenea interesanta.



Una dintre prezentarile cele mai incitante a apartinut astrofizicianului Neil deGrasse Tyson. Dupa o scurta istorie a modului in care o seama de ginditori au imaginat universul din vechime si pina in timpurile recente, in finalul materialului care s-a dorit o critica a curentului ID (intelligent design - proiect inteligent) se prezinta un sir de fotografii cu avortoni malformati oribil (unul dintre ei avind inima in afara corpului). Tyson afirma concluziv: "The Univers is not here for us". Sam Harris, un critic foarte fin si sagace al fenomenului religios merita urmarit si el.



Carolyn Porco spune:
“It seemed to me, if there were any answers to be found at all, they were going to be found in the facts, and understanding the greater theater in which human life has unfolded. And I was right about that. Being a scientist, and staring immensity and eternity in the face every day is about as meaningful I think, and grand and awe-inspiring as it gets. We, especially we astronomers, confront the big questions of wonder every day and the answers to these questions in the aggregate have produced, and this is absolutely with no hype,…the greatest story every told. And there isn’t a religion, I think, that can offer anything better. And as Jules Verne said, reality provides us with facts so romantic that imagination itself could add nothing to them.”

Ce mai inseamna oare dialogul?

Ce-ati zice daca as sustine acum ca, in mod paradoxal, in aceasta epoca a forumurilor dialogul este pe cale de extinctie?
Sa ma explic. Sint la noi oameni care fac adesea trimitere la filozofi, filosofii, carti, daca nu chiar la biblioteci. Nu v-ati intrebat insa niciodata cu ce anume au ramas acei oameni cu pretentii de filozof dupa lecturile indelungate daca, acum cind ar putea dialoga aproape cu oricine de pe planeta asta ei aleg sa ocoleasca cele mai dinamice si mai ascutite discutii? Ma refer la cele de pe forumuri...
Ca filozof, esti bun nu daca scrii carti, nici macar daca-i convingi pe ceilalti sa-ti imbratiseze convingerile, ci daca ii poti convinge pe semenii tai sa-si puna probleme / sa filozofeze / sa gindeasca o data in plus la chestiunile arzatoare ale fiintei.
Agora de acum nu mai este situata in locul geometric din centrul cetatii (cel fizic) iar televiziunile n-au nici o legatura cu centrul spiritual al unei natii, poate doar cu centrul de atentie sau interese.
Daca va incredeti in propriile instincte si va imaginati ca mai sus faceam trimitere la oameni precum Plesu, Liiceanu, Patapievici, trebuie sa va dau satisfactie: chiar la ei ma refeream.

Astazi am revenit la Cotidianul cu citeva postari, acolo unde mi s-a parut ca se dezbate din nou chestiunea religioasa. Am esuat din nou: nu sint suficient de bun pentru a-i lamuri pe oameni sa-si puna probleme. Nu e o surpriza, stiam ca nu sint bun de filozof: ma ingrijoreaza insa lipsa lor de receptivitate la indemnul de a gindi independent. Din nou imi vin in minte Platon si alegoria pesterii.

Articolul unde am postat: PreaFericit e Daniel.
Iata postarile de interes (luati ca atare postarile care nu-mi apartin):

18 | rozadream

@Omuletzu-(
Educatia religioasa il face pe om mai sus decat animalele. Educatia stiiintifica il duce la pierzanie....
Asa ca lasa-ne cu lozincile marxiste

19 | R.A.Muresan

Poate ca stiinta singura nu duce chiar unde trebuie.
Stiu insa citiva atei mai inteligenti si mai plini de spirit decit multi crestini de-aici de pe forum care identifica in cel mai pur stil ideologic stiinta cu marxismul, si asta numai pentru ca marxismul s-a folosit de stiinta, asa cum ucigasul se foloseste de o unealta oarecare pentru a ucide. Ma astept ca un crestin cultivat sa foloseasca mai degraba stiinta pentru a combate comunismul, nu sa desfiinteze direct stiinta. Fiindca daca exista ceva cu care se poate lupta impotriva oricarei ideologii, apoi acel ceva e stiinta.
Rostul stiintei este mai ales acela de a se contrazice pe sine pentru a-si gasi permanent erorile si a evolua, fiind o ideologie perfectibila: religia in schimb, nu e perfectibila, fiind considerata perfecta, si de aceea lupta mai degraba cu necredinciosii, sau ma rog, cu pacatele lor... Concluzia? E la dispozitia fiecaruia.

In momentul in care spui ca o religie oarecare -- sa zicem aceea in care te-ai nascut -- a gasit adevarul, si asta fara a avea nici cel mai subtire argument, s-a terminat cu rationalitatea: esti in plina dogma, in plina ideologie. Poate fi ideologia suprema... dar poate sa nu fie...

Unii pariaza tot ce au pe acest loz, desi sustin pe de alta parte ca a paria nu tine de lucrarea dumnezeiasca: paradoxul este insa pe gustul crestinilor de pretutindeni, e hrana lor spirituala cea mai consistenta...

Da, stiinta este puternic coroziva, de aceea nu convine credinciosilor: stiinta are o actiune coroziva oriunde se manifesta ideologiile, cele religioase fiind cele mai afectate, indiferent de religie sau confesiune.

Daca nu aveti timp sa cititi dezvoltarile mai mult sau mai putin ideologice de la referinta numita Supravietuire in loc de inviere, urmariti macar documentarul prezentat acolo.

21 | s-asteaa

Inteligenta si plentitudinea spirituala a unui individ daca nu sunt indreptate unde trebuie nu aduc nici un rezultat, sunt seminte cazute pe piatra. Cu ce te ajuta ele spre Mantuire daca il renegi pe Dumnezeu fara a-L primi vreodata?! In Fericiri sunt laudati cei saraci cu duhul ca a acelora este Imparatia Cerurilor. Oare nu au ei mai mult decat are orice polemist?!? Oricum iti permiti pt Mantuirea ta sa crezi ca nu ai tras lozul corect, sa crezi ca totul se termina aici?!?

25 | R.A.Muresan

Ca sa ma ajute ceva la mintuire, ar trebui sa cred in ea. Or, din cite imi pot da eu seama, ideea de mintuire a fost inventata de oameni.
Legile naturii pe de alta parte, nu au fost inventate de oameni, de-altfel oamenii nici nu le pot schimba, ci doar descoperi si cunoaste: legile exista dincolo si independent de existenta oamenilor.

Nu imi dau prea bine seama ce anume vor primi oamenii saraci cu duhul; constat insa ca in lumea asta li se promit indecent de multe.

Totul se termina aici? Ei bine, un om onest raspunde la aceasta intrebare, dar si la multe altele asemanatoare cu un raspicat NU STIU.

obs: din nebagare de seama poate, in text apare scris "plentitudinea", iar corect este, in mod evident, "plenitudinea".

32 | adlight

sunt de acord cu dvs R A Muresan, pana la un punct; acela in care Blaise Pascal ne propune celebrul sau pariu: daca Dumnezeu exista si eu cred in El am castigat totul; daca Dumnezeu nu exista si eu cred in El nu pierd nimic; daca insa El exista si eu nu cred in El am pierdut totul, adica mantuirea; la un prim nivel de preocupare duhovniceasca, pariul lui Pascal ar trebui sa ne dea de gandit; in aceasta idee mantuirea nu mai e inventata de oameni, ci devine scopul vietii.

39 | R.A.Muresan

@ adlight

Religia, din pacate, e mult mai mult decit a crede ca exista Dumnezeu: presupune mult mai multe.
Daca majoritatea oamenilor ar fi in acest stadiu, in care si-ar pune cu seriozitate problema legata de existenta divinului am fi intr-o situatie cu mult mai buna.
Nu sintem in aceasta situatie.
Cred ca nu e filozof acela care-ti sugereaza o solutie intr-o chestiune data, ci acela care te provoaca sa problematizezi, adica sa gindesti: pot admite ca multi dintre noi nu se pot abtine de la a sugera mereu raspunsuri, mai ales in asemenea chestiuni delicate. Asta nu doar ca explica de ce sint asa de putini filozofi autentici, dar ne arata si faptul ca oamenii se tem sa problematizeze, adica sa gindeasca.
Acesta e stadiul in care ne-a adus religia.

Pe de alta parte, un om inteligent este suficient de tolerant; nu atit la dezordine, cit la incertitudine.

Ce ar trebui sa-l multumeasca pe un om: faptul ca semenii lui ajung foarte repede sa fie de acord cu el, pentru ca asta i-ar "confirma" in mod facil ca e pe drumul cel bun, sau faptul ca semenii lui sint interesati in mod autentic de adevar si fac demersurile necesare pentru a-l afla?

Simt nevoia sa detaliez. De ce sustin ca am fi intr-o situatie mai buna daca am fi la stadiul in care multi oameni si-ar pune in mod onest problema existentei lui Dumnezeu? Ei bine, nu dintr-o pornire sadica de a vedea omenirea inapoi in istorie, asa cum probabil ar putea argumenta unii. Motivul este unul dezarmant de simplu: la inceputul acceptarii unei ideologii religioase, oamenii sint pur si simplu mai putin indoctrinati, si mult mai receptivi la argumente. Mai mult, chiar cei in plina febra mistica isi pot reveni pentru a-si regindi, cu propriile puteri, adevaratele motivatii.
Referitor la Pascal, trebuie s-o spun, el sugereaza destul de transparent raspunsul si de aceea, cugetarea lui nu este una autentic filozofica, ci mai degraba una mistica.

De la greci cunoastem un alt cerc virtuos (in postarea de ieri aminteam de unul): nu poti dialoga fara sa te lamuresti de necesitatea demersului, dupa cum nu te poti lamuri fara sa dialoghezi. Un bun filozof modern exceleaza probabil la dialogul cu sine, sa fie oare suficient?

Un cerc virtuos

Bunul si vechiul meu prieten R. stie: atunci cind nu mai am idei, atunci cind simt ca sint in criza, atunci sint cel mai nefericit. Desi nu vinez fericirea, nu-mi place nici mie nefericirea. Si marturisesc faptul ca daca, eliberat cioranian de constringerile culturale am admis suicidul ca alternativa, am facut-o in astfel de momente, in care nu mai aveam deloc idei. Momentele astea sint rare, dar cumplite. Suficient de straniu, in unele dintre momentele astea mi-au venit si idei remarcabile, stimulate chiar de criza, idei foarte bune care m-au scos practic din blocaj. Imi dau seama ca s-ar putea sa-mi lipseasca intelegerea fenomenului in sine: nici nu-i de mirare, vorbesc aici, pina la urma, despre cunoastere.

Zilnic ramin cu sentimentul ca ar mai fi fost multe de spus/scris/gindit/facut.
As fi tentat sa nu scriu daca nu am o idee, desi, de multe ori ideile revin doar daca lucrezi, adica daca le cauti. Creativitatea tine, ca sa zic asa, de un cerc virtuos: ideile iti vin doar daca lucrezi, iar de lucrat, nu poti lucra decit daca ai idei.

despre un anume fel de "oportunism"...

Einstein:

"Omul are o puternica nazuinta spre cunoasterea asigurata. Tocmai de aceea a parut zdrobitor mesajul limpede al lui Hume ca materialul brut furnizat de simturi, singura sursa a cunostintelor noastre, ne poate duce prin obisnuinta la credinta si asteptare, nu insa la cunoasterea unor relatii legice, si cu atit mai putin la intelegerea lor. Atunci a aparut pe scena Kant, cu o idee care, desi este cu siguranta de nesustinut in forma pe care i-a dat-o el, a insemnat un pas spre rezolvarea dilemei lui Hume: tot ce este de origine empirica in cunoastere nu este niciodata cert."

"Relatia reciproca dintre teoria cunoasterii si stiinta este de un fel demn de remarcat. Ele depind una de alta. Teoria cunoasterii fara legatura cu stiinta devine o schema goala. Stiinta fara teoria cunoasterii, in masura in care asa ceva poate fi in general gindit, este primitiva si confuza. Odata ce teoreticianul cunoasterii, care cauta un sistem clar, a ajuns la un asemenea sistem, el este inclinat sa interpreteze continutul de idei al stiintei in sensul sistemului lui si sa respinga tot ce nu se potriveste cu acesta (aluzie la Newton, care nu a acceptat teoria ondulatorie a luminii -- n.m.). Pe de alta parte, omul de stiinta nu isi poate permite sa impinga atit de departe nazuinta lui spre sistematizare epistemologica. El accepta cu recunostinta analiza epistemologica a conceptelor; dar conditiile exterioare care ii sint fixate de faptele experientei nu-i permit sa se lase limitat prea mult in constructia lumii lui conceptuale de aderenta la un sistem epistemologic. El va trebui sa apara, asadar, teoreticianului sistematic al cunoasterii ca un anume fel de oportunist lipsit de scrupule: el apare ca realist in masura in care incearca sa descrie o lume independenta de actele perceptiei; ca idealist in masura in care priveste conceptele si teoriile ca inventii pure ale spiritului uman (nederivabile logic din ceea ce este dat empiric); ca pozitivist in masura in care el considera conceptele si teoriile lui ca fiind intemeiate numai in masura in care ele ofera o reprezentare logica a relatiilor dintre trairile senzoriale."

(Cum vad eu lumea, Humanitas, Bucuresti, 1992)

Intr-un fel, de cind incepi sa gindesti cu adevarat independent actionezi in virtutea intereselor tale privind cunoasterea. Mai intii ca nu poti aborda orice subiect: pur si simplu nimeni nu e pregatit pentru asa ceva. Asadar, trebuie sa fii realist si sa nu te avinti in zonele complet inaccesibile: pentru asta iti trebuie si mult fler. Apoi, subiectul de interes trebuie sa fie totusi unul suficient de motivant pentru a merita efortul.
Am afirmat ca idealul ar fi iesirea din orice ideologie de vreme ce ideologiile sint formele pre-teoretice ale cunoasterii. Adesea oamenii tind sa puna pretuirea credintei sau a traditiei mai presus de pretuirea pentru adevar, iar atunci se vorbeste in mod nedrept despre oportunismul celor care se reorienteaza.




Einstein explicind celebra sa formula E=mc^2.

A tribute to Einstein...

Einstein mi s-a parut intotdeauna a fi un om cald dar si serios, sensibil dar si ferm, tolerant dar si critic sever. Lectura gindurilor lui a fost pentru mine intotdeauna un sprijin si o incurajare pe drumul dificil spre adevar.

Insir mai jos doar citeva fragmente remarcabile din textele acestui om remarcabil:

"Un Dumnezeu ce rasplateste este pentru el de negindit fie si deoarece omul care actioneaza potrivit legitatii exterioare si interioare ar fi tot atit de putin raspunzator din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ca si un obiect lipsit de viata de miscarile pe care le face. S-a reprosat de aceea stiintei ca submineaza morala, dar desigur in mod nedrept. Comportarea morala a omului poate fi intemeiata eficient pe mila, educatie si solidaritate sociala si nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni daca ei ar trebui sa fie tinuti in friu prin frica de pedeapsa si speranta in rasplata dupa moarte."

"Numai cel ce poate cintari sfortarile uriase si inainte de toate daruirea, fara de care nu poate lua nastere creatia stiintifica deschizatoare de noi drumuri, va putea aprecia puterea simtamintului, singurul din care poate sa creasca o munca detasata de viata practica nemijlocita. Ce credinta profunda in ratiunea alcatuirii lumii si ce aspiratie spre intelegerea chiar si numai a unui reflex neinsemnat al ratiunii ce se dezvaluie in aceasta lume trebuie sa fi fost vii in Kepler si Newton pentru ca ei sa poata descifra mecanismul mecanicii ceresti in munca solitara a multor ani? Cel ce cunoaste cercetarea stiintifica in principal numai din consecintele ei practice ajunge usor la o conceptie cu totul nepotrivita despre starea de spirit a barbatilor care, inconjurati de contemporani sceptici, au aratat calea celor ce gindesc la fel, presarati prin tarile Pamintului si de-a lungul secolelor. Numai cel ce si-a consacrat viata unor teluri asemanatoare poate sa aiba o reprezentare vie despre ceeea ce i-a insufletit pe acesti oameni si le-a dat puterea sa ramina credinciosi telului, in ciuda nenumaratelor esecuri. Religiozitatea cosmica este cea care da asemenea forte. Un contemporan a spus, nu fara dreptate, ca in epoca noastra orientata in general practic, singurii oameni adinc religiosi sint cei mai seriosi dintre cercetatori."

"Inca in Cartea Sfinta a poporului evreu poate fi observata evolutia de la religia fricii la religia morala, evolutie care se continua in Noul Testament. Religiile tuturor popoarelor civilizate, cu deosebire cele ale popoarelor din Orient, sint in principal religii morale. Evolutia de la religia fricii la religia moralei reprezinta un progres important in viata popoarelor. Trebuie sa ne ferim insa de prejudecata ca religiile primitivilor ar fi religii ale fricii pure, iar cele ale popoarelor civilizate religii morale pure. Toate sint mai degraba tipuri mixte, in asa fel insa ca pe treptele mai inalte ale vietii sociale domina religia moralei.
Tuturor acestor tipuri le este comun caracterul antropomorfic al ideii divinitatii. Deasupra acestei trepte a trairii religioase obisnuiesc sa se ridice in mod esential doar indivizi deosebit de bogati sau comunitati deosebit de nobile. Toti cunosc insa si o a treia treapta a trairii religioase, chiar daca doar rar intr-un contur clar; o voi numi religiozitate cosmica. Aceasta poate fi dezvaluita doar (cu) greu celui ce nu are nimic comun cu ea, mai cu seama ca ei nu ii corespunde un concept de Dumnezeu asemanator omului. Individul simte desertaciunea dorintelor si telurilor omenesti, sublimul si ordinea minunata ce se dezvaluie in natura si lumea gindirii. El resimte existenta individuala ca un fel de inchisoare si vrea sa traiasca tot ceea ce fiinteaza ca pe ceva unitar si cu sens. Inceputuri ale religiozitatii cosmice se gasesc deja pe o treapta de dezvoltare mai timpurie, bunaoara in unii psalmi ai lui David, ca si la unii profeti. Mult mai puternica este componenta religiozitatii cosmice in budism, cum ne-au invatat indeosebi minunatele scrieri ale lui Schopenhauer."

"O a doua masura a organizarii religioase sint sentimentele sociale. Tatal si mama, conducatorii unor comunitati omenesti mai mari sint muritori si supusi greselii. Nostalgia conducerii, iubirii si sprijinului da impulsul alcatuirii conceptului social, respectiv moral al lui Dumnezeu. Este Dumnezeul providentei care ocroteste, hotaraste, rasplateste si pedepseste. Este Dumnezeul care, potrivit orizontului omului, iubeste si protejeaza viata semintiei, a omenirii, viata in genere, consolatorul celor nefericiti si cu aspiratii neimplinite, cel ce ocroteste sufletele celor morti. Acesta este Dumnezeul social sau moral."

"Tot ce este facut si nascocit de oameni serveste satisfacerii nevoilor pe care le resimt si alinarii durerilor. Sa nu uitam niciodata acest lucru daca vrem sa intelegem miscarile spirituale si dezvoltarea acestora. Caci simtirea si nostalgia sint impulsul aspiratiilor si realizarilor omenesti, oricit de inaltatoare ni s-ar infatisa acestea din urma. Care sint, asadar, simtamintele si nevoile care i-au condus pe oameni spre gindirea religioasa si spre credinta in sensul cel mai larg? Daca reflectam asupra acestui lucru, ne dam seama de indata ca linga leaganul gindirii si trairii religioase stau cele mai diferite simtaminte. La primitivi este mai intii frica cea care da nastere la reprezentari religioase. Frica de foame, animale salbatice, boala, moarte. Deoarece pe aceasta treapta a existentei intelegerea relatiilor cauzale este de obicei redusa, spiritul omenesc nascoceste fiinte mai mult sau ma putin asemanatoare de a caror vointa si actiune depind trairile temute. Se incearca sa se inriureasca in mod favorabil starea de spirit a acelor fiinte, infaptuindu-se acte si aducindu-se jertfe care, potrivit credintei transmise proprii unei semintii sau alteia, sint in masura sa le imblinzeasca si sa le faca binevoitoare fata de oameni. Vorbesc in acest sens de religia fricii (Furcht-Religion). Aceasta nu este produsa, dar este totusi in mod esential consolidata prin formarea unei caste aparte a preotilor care se da drept mijlocitoare intre fiintele temute si popor si isi intemeiaza in acest fel o pozitie predominanta. Adesea conducatorul sau stapinitorul care se sprijina pe alti factori, sau clasa privilegiata unesc, pentru a fi mai siguri, stapinirea lor lumeasca cu cele mai inalte functii sacerdotale, sau ia nastere o comuniune de interese intre cei ce stapinesc din punct de vedere politic si casta preotilor."

"Lucrul cel mai frumos pe care il putem trai este tainicul. Este simtamintul ce sta la leaganul adevaratei arte si stiinte. Cine nu il cunoaste, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune asa, mort, iar ochii sai sint inchisi. Trairea tainicului, chiar daca amestecata cu frica, a produs religia. Cunoasterea existentei a ceva de nepatruns pentru noi, a manifestarilor celei mai adinci ratiuni si a celei mai luminoase frumuseti, ce sint accesibile ratiunii noastre numai in formele lor cele mai primitive, aceasta cunoastere si acest simtamint constituie adevarata religiozitate. In acest sens, si numai in acest sens, ma numar printre oamenii profund religiosi.
Nu imi pot inchipui un Dumnezeu care rasplateste sau pedepseste obiectul creatiei sale, care are in genere o vointa de felul celei pe care o cunoastem noi. Nu pot sa gindesc, de asemenea, un individ ce supravietuieste mortii trupului sau. Sa nutreasca inimile slabe, din frica sau din egoism ridicol asemenea idei! Mie imi ajunge misterul eternitatii vietii, constiinta si presimtirea alcatuirii minunate a existentului, ca si straduinta umila spre cuprinderea unei parti cit de mici a acelei ratiuni ce se manifesta in natura."

"Nu cred in libertatea omului in sens filozofic. Fiecare actioneaza nu numai sub constringeri exterioare, ci si potrivit necesitatii launtrice. Sentinta lui Schopenhauer: "Un om poate sa faca, ce-i drept, ce vrea, dar nu sa voiasca ceea ce vrea" m-a patruns inca din tinerete si mi-a fost intotdeauna o alinare la privelistea asprimii vietii, un ajutor in indurarea acesteia si un izvor nesecat de toleranta. Constiinta acestui fapt slabeste in mod placut simtul raspunderii ce poate usor sa aiba o actiune paralizanta si face sa nu ne luam pe noi si pe ceilalti prea in serios; ea conduce la o conceptie despre viata ce face loc si umorului.
Mi s-a parut intotdeauna lipsit de sens, dintr-un punct de vedere obiectiv, sa ne intrebam asupra semnificatiei si telului propriei existente, ca si a existentei fiintelor in general. Si totusi, fiecare om are anumite idealuri care ii orienteaza straduinta si judecata. In acest sens placerea si fericirea nu mi-au aparut niciodata ca scopuri in sine (numesc aceasta baza etica idealul turmei de porci). Idealurile mele, care m-au calauzit si mi-au dat curajul de a infrunta greutatile vietii, au fost binele, frumosul si adevarul."

"Trebuie oare sa ne ingrijoreze faptul ca traim intr-o epoca de primejdie si lipsuri? Cred ca nu. Omul, ca orice alt animal, este prin natura sa indolent. Daca nimic nu-l imboldeste, nu se va omori cu cugetarea si el se va comporta dupa tiparele obisnuintei, ca un automat. Eu nu mai sint tinar si deci pot sa spun ca in copilarie si tinerete am traversat o asemenea etapa, cind tinarul se gindeste numai la banalitatile existentei personale, vorbeste la fel ca semenii lui si se comporta asemeni lor. Cu greu iti poti da seama ce se ascunde in spatele unei asemenea masti conventionale. Caci datorita obisnuintei si vorbirii, adevarata lui personalitate este, ai zice, invelita in vata.
Cit de diferita este situatia de acum! Fulgerele vremurilor noastre furtunoase ne descopera fapturile umane si lucrurile in nuditatea lor. Fiecare natiune si fiecare individ uman isi dezvaluie clar scopurile, puterile si slabiciunile, precum si pasiunile. Rutina nu mai e de nici un folos acum cind conditiile se schimba vertiginos; conventiile sint lepadate din mers, ca niste invelitori uzate.
Apasati de privatiuni, oamenii incep sa se gindeasca la esecul practicii economice si la necesitatea unor aranjamente politice cu caracter supranational. Numai pericolele si rasturnarile pot sili natiunile sa se dezvolte mai departe. Fie ca seismele actuale sa duca la o lume mai buna.
Dincolo si mai presus de aceasta apreciere a epocii noastre mai avem inca o datorie -- de a ne ingriji de ceea ce este etern si mai inalt in tot ce avem, de acel ceva care da sens vietii si pe care vrem sa-l transmitem copiilor nostri mai pur si mai bogat decit l-am preluat de la inaintasi."

"Trebuie sa ne ferim deci a predica tinerilor ca scop al vietii succesul in sensul curent al termenului. Fiindca un om de succes este cel care primeste mult de la semenii sai, de obicei incomparabil mai mult decit echivalentul serviciilor facute de el lor. Valoarea unui om trebuie vazuta insa in ceea ce da, si nu in ceea ce e capabil sa primeasca."

"Multi au invocat teoria darwinista a luptei pentru existenta si selectia legata de ea ca indreptatire pentru incurajarea spiritului de competitie. Unii au incercat de asemenea pe aceasta cale sa dovedeasca in mod pseudostiintific necesitatea competitiei economice destructive intre indivizi. Aceasta idee este insa gresita, deoarece omul isi datoreaza forta sa in lupta pentru existenta faptului ca este un animal care traieste in societate. Lupta dintre membrii unei comunitati este la fel de putin esentiala pentru supravietuire ca si lupta dintre furnicile individuale ce traiesc in acelasi furnicar."

"Expresia (Begreiflichkeit), asa cum o folosim aici, trebuie luata in acceptiunea ei cea mai modesta. Ea inseamna: realizarea unei ordini intre experientele senzoriale, prin crearea de concepte generale si de relatii intre aceste concepte, ca si prin relatii stabilite intr-un fel oarecare intre concepte si experientele senzoriale. In sensul acesta este inteligibila lumea experientelor noastre senzoriale, iar faptul ca e inteligibila este un miracol".

"...eu consider posibilitatea de a intelege lumea ca un miracol sau ca un mister etern. Ei bine, a priori ne putem astepta la o lume haotica care nu poate fi surprinsa in nici un fel de gindire. Am putea sa ne asteptam ca lumea sa fie supusa legii numai in masura in care intervenim noi, cu inteligenta noastra ordonatoare..."

"Orice om e liber sa aleaga in ce sens sa-si orienteze straduintele; de asemenea, orice om se poate mingiia cu vorba lui Lessing ca mai de pret este cautarea adevarului decit stapinirea lui."

"In amurgul vietii sale (la 17 iulie 1952), Einstein ii scria celui mai apropiat prieten al sau, lui M. Besso:
"Cei care au inventat credinta unei vieti individuale dupa moarte trebuie sa fi fost niste oameni de nimic" (A. Einstein, M.Besso, Correspondance 1903-1955, Hermann, Paris, 1979, p.277). Acestea nu sint cuvintele unui tinar neconformist, ci ale unui om in virsta de 73 de ani!"

(Cum vad eu lumea, Humanitas, Bucuresti 1992)


Atunci cind criticii lui Einstein, bazindu-se pe "argumente" culturale, adica de pe pozitii pur ideologice s-au coalizat impotriva sa scriind chiar un pamflet numit "100 de autori impotriva lui Einstein" tocmai in ideea ca teoria lui era prea stranie ca sa fie adevarata, Einstein a replicat simplu:
"Daca as fi gresit, unul ar fi fost suficient".

Supravietuire in loc de inviere...

Desi stiinta e perfectibila iar ideologiile nu sint in general perfectibile, in discutiile obisnuite e adesea de preferat sa admitem ca ambele pozitii sint ideologice, atit cea pro-crestina, cit si aceea modern-sceptica, nu neaparat atee. Ultima este comuna oamenilor de stiinta moderni, inclusiv, dar as spune mai ales fizicienilor. Sa privim: avem in fata fizica si crestinismul. Ele nu se contrazic direct si neaparat. Si desi unii ar putea sustine ca primii cercetatori moderni ai naturii au fost crestini -- nici nu s-ar insela prea mult --, mai trebuie amintit cu onestitate ca aceia erau totusi abia iesiti din grota crestina si inca isi obisnuiau ochii cu lumina. Istoria ne mai semnaleaza insa si citeva cazuri celebre de postari in contradictoriu din care stiinta a iesit in mod sistematic invingatoare. Crestinismul s-a repliat de fiecare data, asa cum o face de milenii, fiind o ideologie pura a supravietuirii.

Unii se revolta sau devin ironici astazi cind se afirma intrucitva reductionist ca evul mediu corespunde unei perioade de bezna de mai bine de un mileniu: ei bine, nu era bezna, era lumina focurilor de care aveau nevoie scamatorii pentru a pune in scena spectacolul umbrelor. In secolul al XI-lea europenii occidentali aproape ca uitasera geometria, de vreme ce nu mai stiau sa deosebeasca un unghi obtuz de unul ascutit.
Veti spune, bine, dar inclusiv Platon credea in zei: totusi, cred ca el era mai aproape de noi ca structura sufleteasca decit de crestini care, la mai bine de opt sute de ani dupa moartea sa i-au inchis academia. Exista si astazi zei travestiti in concepte laice: luati de pilda tehnologia, citi nu i se inchina?

Daca asa stau lucrurile, atunci vedem cu ochiul liber ca crestinismul este depasit. Pai ce preferati? O ideologie care repeta de milenii mesajul despre care zice si astazi ca-i nou, sau una care isi cauta in sine propria depasire? In afara de matematica, nu mai exista alte preocupari umane ne-ideologice. Fizica este insa prima ideologie cu adevarat vie, care se lupta cu sine pentru a se depasi, transforma. Crestinismul nu se lupta cu sine, ci cu lumea care nu prea mai ia in serios ceea ce afirma. Steven Weinberg spunea destul de clar, stiinta nu isi propune sa contrazica religia -- registrul sau de exprimare este deocamdata altul -- in orice caz, nu face religia imposibila, ci face (argumentatia in) lipsa acesteia posibila (printre altele, el mai sustine ca Darwin si Wallis au facut in privinta asta poate mai mult decit oricare fizician). Desi nu isi propune, stiinta este insa puternic coroziva in relatia sa cu credintele religioase: spunind asta Weinberg il amintea pe Abdus Salam caruia i-a fost foarte greu incercind sa impuna stiinta (fizica) moderna in universitatile tarilor din golf: daca tinerii musulmani acceptau relativ usor tehnologia -- aceasta are oriunde in mediile mai putin evoluate atributele unui zeu --, fizica le coroda sistematic credinta si asta ii ingrijora de-a dreptul.



Ca o observatie, completindu-l pe Einstein care sustinea ca ar fi trist daca oamenii ar avea nevoie de religie pentru a-si argumenta/fundamenta simtul moral, Weinberg pune in evidenta cu claritate subtirimea argumentelor crestinilor care sustin ca teroristii sinucigasi nu sint adevarati oameni religiosi. Acei crestini au un anume simt moral care ii ajuta sa deosebeasca ce anume este religios de ceea ce nu este, iar intrebarea care apare imediat ar fi:
Atunci la ce mai e buna religia?

S-ar parea ca orice ideologie are in ea germenele unei religii: daca se poate spune in mod obisnuit ca ideologia este un stadiu pre-teoretic de cunoastere, unul care trebuie depasit, degenerarea sa duce aproape intotdeauna, daca nu la religie, la autoritarism. Crestinismul trebuie considerat autoritar, tocmai pentru ca ne impiedica sa ne contrazicem sistematic si cu folos cunostintele, sa ne depasim adica stadiul ideologic. In definitiv, dreptul la emancipare fata de crestinism reprezinta mult mai putin decit cred unii crestini: se refera la dreptul de a te contrazice pe tine insuti. Va vine sa credeti ca, in realitate, pentru asta lupta adesea un modern?

Speculatie
Uneori ideologiile pot fi parate eficient cu ajutorul muzicii: aceasta nu poate fi combatuta direct si sistematic de catre ideologii, mediul acestora fiind cuvintul, usor de ideologizat. Observati, aproape toti crestinii militanti sint mai degraba apropiati cultural cuvintului decit muzicii, mai degraba apropiati cartilor scrise de oameni decit cartii mari a naturii a carei intelegeri necesita/cere mult efort analitic si multa matematica.
Intuitia imi spune ca la inceput a fost muzica, fiind expresia continuului care sta la fundamentele matematicii (analizei matematice). Nu pun problema neaparat in termenii cuvint vs muzica: Kepler era un mistic, si totusi, era fermecat de muzica sferelor. Bach parea un cuminte slujitor laic al bisericii, dar muzica lui depasea cu mult ceea ce ar fi putut spune el despre Dumnezeu.

Multi trec si astazi peste rock cu seninatatea celui care nu pricepe nimic din ceea ce i se intimpla. Exista si astazi o multime de oameni lipsiti de talent care fac muzica pornind de la versuri/text, adica de la cuvint. Rock-ul a fost prima miscare sociala care a avut si puternice accente de dreapta (nu doar de stinga). Paradoxal, desi a fost impus cu ajutorul tehnologiei, a combatut instalarea noului zeu al gadget-ului chiar cu ajutorul gadget-ului, intorcindu-l ironic impotriva-i.

Nu-mi dau inca seama de ce stau asa lucrurile, insa in societatile crestine latine dar si in acelea islamice femeia este mult mai autoritara privitor la credinta. In lumea moderna barbatul este un conservator moderat, chiar defensiv, femeia, unul ofensiv, adesea militant. Tinarul in formare e departe de genul neutru, este un conservator agresiv: daca nu are argumente alternative, atunci se intoarce la formele (cele mai) primitive de exprimare. Paradoxal, dar asa se nasc revolutiile si miscarile de contestare a establishmentului, aceste miscari sociale care ultragiaza bunul simt si autoritatea de drept. In zilele fara revolutii, toate mamele crestine din lume urmaresc cu sufletul la gura sarbatorile crestine care se constituie in telenovela lor preferata, telenovela crestina, adica povestea tragica a unei mame prea-curate si a fiului Iisus care era si nu era al ei, poveste lasata de cel mai bun scenarist al tuturor timpurilor, Pavel.

Ce-or fi spus mamele crestine -- probabil insa ca printre ele erau deja multe protestante --, cind l-au auzit pentru prima data pe Bon Scott strigind bucuros I'm on the highway to hell (pentru text vezi aici)? Trebuie sa fi fost o grea lovitura pentru puritanii crestini de pretutindeni.
Ei bine, fizica, desi coroziva, a dat nastere atit mecanicii undelor cit si celei a cuantelor, dar a facut posibila si muzica moderna.

Poate cu tinerii de astazi sa-i mai reuseasca crestinismului inca o data supravietuirea -- desi cred ca am intrat deja in domeniul reincarnarilor: vor veni insa alti tineri, tot altii, fiindca sint cohorte ale viitorului care abia asteapta, nu atit sa-i contrazica pe altii, cit sa se contrazica. Fiindca in cunoastere, aceasta este calea. Iar criteriu este, cum spuneam, adevarul.

Cit despre specialistii in supravietuire, crestinii care ne vorbesc despre inviere, sa-i lasam cu-ale lor simbolistici incurcate si puneri in scena: ei ar folosi adevarul pentru a fi liberi, in vreme ce noi ne folosim de toata libertatea (aceea) pe care o avem pentru a cauta si a gasi adevarul.

In loc de concluzii
1. Comunismul ne-a aratat fata dezagreabila a filosofiei: ideologia degenerata intr-o forma deosebit de agresiva numita marxism-leninism a fost, este si va ramine o filosofie fara ancora epistemologica. Crestinismul este mult mai putin agresiv ca ideologie, dar tot nu are ancora epistemologica: de aici si imposibilitatea reformarii sale din temelii.
2. In Romania din pacate, miscarea rock a esuat, dar am putea recupera: Let there be rock
(textul aici). Citi mai stiu oare astazi ca "baietasul acela damblagiu" (e vorba de Angus Young, pe atunci identificat cu insasi imaginea AC/DC, scolarul in uniforma si cu ghiozdanul de git topaind de colo colo) care dadea din cap ca un apucat si zdranganea asa de bine la chitara este in primii 500 de oameni bogati ai Olandei?

pretextele:
Rugati-va pentru Mircea Dinescu de Cristian Patrasconiu
Cine ocupa centrul? de H.-R.Patapievici

texte ulterioare:
Dl Patapievici si ingrijorarile legate de Tatal nostru de Costi Rogozanu

Despre timp si urcusul catre izvoare

Desi combat mare parte din ideile crestine, nu sint fericit cu aceasta situatie. E drept, nici n-as avea curajul sa fac asta daca n-as simti un sprijin in afirmatiile fara echivoc ale lui Einstein.
Sa fie nostalgiile rele in sine? Marturia alegoriei pesterii ma incurajeaza de asemenea sa cred ca nu: exista o nostalgie care are ca subiect/obiect lumea platonica a ideilor, a adevarului, a preexistentului.

Cine oare nu e fermecat de linistea unei manastiri izolate? Si nu va este ciuda ca in modernitate am pierdut acest sentiment al firescului asezat? Sesizati desigur ca am devenit intre timp propriii nostri dusmani tocmai fiindca dorim sa ajungem propriii nostri stapini -- ne laudam cu asta: singura problema ramasa este aceea ca nu stim inca cine sintem.

Oamenii vechi pareau sa aiba tot timpul din lume iar noi am pierdut inclusiv acest sentiment sanatos al proprietatii timpului: scenariile montate in pestera se succed cu asemenea repeziciune incit nici scamatorii insisi nu mai prididesc cu avalansa de umbre. Ni se spune ca nu mai este timp, ca timpul e avere (sau ma rog, bani), nu invers: am fost deposedati pe negindite de timp.

Preexistentul, adevarul sint atemporale, doar umbrele lor fiind temporale. Scamatorii de serviciu insa ne-au adus in situatia de a crede ca temporalitatea este un atribut esential al ideilor. Invers, ni se pare ca sintem asimilati in mod utopic cu simplele idei atunci cind ni se refuza timpul, adica existenta. Umbrelor li se furnizeaza incontinuu timp, oamenilor nu. Ce sa insemne toate astea? Umbre nu sintem, caci spuneam ca umbrelor li se da timp: nu sintem insa nici idei, nu parem a fi atemporali.

Sintem spectatorii in lanturi nazuind sa devina scamatori. Asadar, nu incercam sa iesim, ci ne dorim postura de scamator care dispune de timp si care ii amageste pe ceilalti pentru a le hrani imaginarul cu umbrele timpului.
De ce am fost deposedati de timp? Pai deficitul de timp este cel care ne tine locului -- numai un om care are timp isi poate cauta iesirea --, iar prin timpul concentrat in miinile scamatorilor sint animate umbrele, i.e. concretul, superficialitatea.
Nu doar guvernantii, dar buna parte din elite deturneaza/risipesc timpul: fiindca il investesc in spectacolul de animatie. Astazi nici nu mai este necesar ca oamenii sa fie tinuti in lanturi, fiindca cei mai multi dintre ei au pierdut gustul ideilor, singuri refuzindu-si libertatea de a iesi la lumina. Aceasta fiindca le ajunge si se bucura de "libertatea" de a privi.

E o asociere comuna in textele filosofice aceea a umbrelor cu superficialitatea. Fara a face o exceptie, textul de fata aduce insa o completare punind o intrebare. Nu cumva printre umbrele respective regasim si prejudecatile, revelatiile si credintele de tot felul?

Religiile forteaza, postuleaza existenta unor fiinte transcendente si nici macar nu se rezuma doar la asta: in mod paradoxal, prin apelul ilicit si abuziv la imaginar (invierea, sfintii, ingerii) acestea nu devin mai mult decit (tot) niste simple umbre, reflexe ale transcendentului elementar. Mai este greu de inteles atunci de ce promotorii credintelor sint vazuti, la limita, ca niste simpli scamatori?
Stiintele si ratiunea pe de alta parte, nu se rezuma doar la transcendentul lumii platonice a ideilor, adevarului, preexistentului dar, fiind abia la inceput, acestea constituie obiectul demersului lor de moment, tropismul in cautarea luminii urmarind drumul catre iesire. La iesire nu poti ajunge doar cu gindul, ci pasind pur si simplu, avansind lent, depasind dificultatile de adaptare, adica din aproape in aproape.

Credinciosii mi-ar putea intoarce argumentul sustinind ca teoremele sint umbre, si nu credintele: istoria ne arata insa ca timpul este un factor hotaritor cind vorbim de religii, acestea nascindu-se, evoluind si disparind ca orice lucru trecator de pe lumea asta, criteriul de selectie raminind supravietuirea. Nu acelasi lucru este valabil in cazul teoremelor, acestea fiind adevarate in veacul veacului daca se respecta intocmai conditiile impuse in ipoteze. Pe de alta parte, transcendentul obiectelor matematice cu greu ar putea fi negat: conceptul de dreapta exista doar dincolo de simpla perceptie, in realitate neexistind drepte, ci doar umbre ale conceptului respectiv, sa le spunem aproximari. Pentru a ajunge la teoreme, criteriul de selectie care trebuie aplicat afirmatiilor este adevarul: numai daca producem o demonstratie valida a unei afirmatii putem fi siguri ca aceea este o teorema.

(De ce, asa cum sint teoremele echivalente daca luam in considerare criteriul adevarului, revelatiile nu pot fi echivalente, potrivit aceluiasi criteriu? Revelatiile unui calugar virtuos din zilele noastre nu sint acceptate a fi echivalente cu ale lui Iisus si nici macar cu ale lui Pavel.)

Visez la o vreme in care oamenii isi vor fi regasit si recuperat tot timpul din lume, si in care ei vor pasi incet si masurat, intr-o calma tensiune dar intr-o liniste semnificativa pe drumul catre iesire. Poate ca in acea vreme pacea din templele de astazi se va regasi mai ales in sufletele oamenilor.

Inc-o utopie? Nu. Fiindca lucrurile pot incepe sa se intimple inca de acum. Nu-i mai credeti pe aceia care fac apologia lipsei de timp: fiti contemporani cu Palton, cu Euclid... Nu va grabiti. Vi se ofera calatorii in locuri nemaivazute: refuzati-le. Nu exista calatorii mai intaritoare decit cele ale mintii in lumea ideilor, in cautarea adevarului. Asa cum sustinea Schrödinger, ideea nu e aceea de a vedea ceea ce inca n-a vazut nimeni, ci aceea de a gindi asa cum nu a gindit inca nimeni despre ceva ce vede toata lumea.

Complexitate vs dezordine

(alergare, 25 august 2007)
temperatura: 35-32 de grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 43’00’’
timp total: 58’00’’
puls maxim: 158
distanta: 12.7 km
itu: 79-80

Am un subiect care imi da tircoale de citeva zile, dar inca nu s-a acutizat, ca sa zic asa. Si de aceea nu voi insista acum prea mult asupra sa. E tipul de subiect care revine periodic, tocmai fiindca nu poate fi expediat prea usor, cerind noi idei si dezvoltari, adica timp.

Este vorba despre complexitatea stiintelor moderne, si ca exemplu pot fi luate matematicile si fizica teoretica.
Ei bine, nu vi se pare ciudat totusi ca acestea se complica in loc sa se simplifice? Se spune adesea ca unificarile simplifica tabloul conceptual al stiintei moderne. Totusi, pentru diletant, dar din pacate nu doar pentru el, nu este citusi de putin evident ca asa stau lucrurile.

Am ajuns in situatia paradoxala ca stiinta complica in loc sa simplifice: mai in gluma, mai in serios, intrebarea este; cum poti pretinde, de pilda, ca o formula sau un sistem de ecuatii explica un fenomen, daca fenomenul in sine pare mai usor de studiat decit formulele sau ecuatiile care-l descriu?

Exista, de asemenea, fapte care incurca si mai mult situatia.
Se stie, creierul este in timpul somnului in stari/atractori care pot fi modelate in spatii cu relativ putine dimensiuni, cinci sau sase. In stare de veghe insa, creierul pare ca evolueaza haotic, in orice caz, spatiile necesare pentru descrierea evolutiei sale au un numar infinit de dimensiuni. Totusi, omul poate cunoaste lumea in care se misca doar in stare de veghe. Cum se face atunci ca el observa regularitatile lumii fiind chiar el intr-o stare cvasi-haotica? Sa fie asta doar o aparenta, in realitate fiind vorba de o complexitate extrema a mintii sau exista vreun principiu inca necunoscut noua datorita constringerii caruia, un sistem nu poate pune in evidenta ordinea altuia decit dintr-o perspectiva/stare mai dezordonata (decit aceea a sistemului studiat)?

Henry Poincaré isn't the father of Chaos

... like some people said.
Science means indeed order. Therefore, it is a stupid thing to say that science studies chaos.

"Science is constructed from facts just as a house is constructed from stones, but an accumulation of facts is no more a science than a pile of stones is a house." Henry Poincaré - Science and Hypothesis (1902)