continuarea studiului

Am mai spus-o, dar altfel: in ultimul timp revin putin jenat la chestiunea atractorilor tocmai fiindca la un moment dat renuntasem cu naduf la ea, asa cum renunti la o idee nu atit proasta, cit slaba. Sint insa un oportunist fara scrupule :-) , in sensul descris de Einstein. Asa incit, demersul continua.

Am lucrat si astazi, chiar daca nu foarte mult, insa in zilele urmatoare, daca nu apar schimbari importante de agenda, voi fi, cred, in stare sa construiesc pulsul pe care-l vinez de citva timp. Treaba e destul de incurcata, fiindca in evolutia sistemului meu neliniar apar cel putin doua treceri de la un tip de comportare la altul. Stiu, suna criptic, insa detaliile ramin pe altadata. La descrierea sumara a evolutiilor din zilele urmatoare nu voi renunta.

M-am lamurit inca o data: modelul cu atractor e un soi de veriga lipsa, iar in matematica, atunci cind se intimpla asta, inseamna ca esti pe drumul cel bun. Asta-i si da forta ideii pe care am considerat-o acum sapte ani slaba, desi i-am dedicat atunci mai multe luni de lucru concentrat. Mai mult insa, pare a fi o prelungire naturala a ideii de puls acceptata in mecanica cuantica devenita deja clasica. Totusi, daca pulsul nu e analizabil fourier, iar asta nu pot verifica decit dupa ce l-am construit, atunci sint in incurcatura. Chiar verificarea in cauza ar putea deveni o problema datorita unor detalii legate de precizie, pulsul fiind, din cite pot sa-mi dau eu seama acum, unul foarte ingust. Din punct de vedere fizic, aceasta-i o calitate iesita din comun, matematic insa, poate fi un impediment major, calculele numerice fiind ingreunate.
Nu mai speculez, ramine de vazut ce forma va avea pulsul.

inapoi la Einstein

Einstein imi e din nou bun sfetnic, asa cum mi-a fost in toti acesti ultimi ani. El spune:

Pe cind eram inca un tinar destul de precoce am trait intens sentimentul zadarniciei sperantelor si straduintelor care ii gonesc in viata, fara ragaz, pe cei mai multi dintre oameni. Am inteles curind si cruzimea acestei goane, care in acei ani era acoperita cu mai multa grija decit acum, de vorbe mari si de ipocrizie.

El aminteste de limitarile drastice ale unei existente "strict personale", "dominata de dorinte, sperante si sentimente primitive" si sugereaza ca:

... exista aceasta lume mare, care este independenta de noi oamenii si sta in fata noastra ca o mare si vesnica enigma, macar in parte accesibila vederii si gindirii noastre. Contemplarea ei are efectul unei eliberari si curind mi-am dat seama ca multi dintre oamenii pe care am invatat sa-i respect si sa-i admir si-au gasit libertatea si siguranta interioara daruindu-se pe de-a-ntregul cercetarii ei. Cuprinderea prin gindire a acestei lumi extrapersonale, intre limitele posibilitatilor ce ne stau la indemina, mi-a parut, pe jumatate constient, pe jumatate inconstient, drept cel mai inalt tel al vietii. Oamenii cu aceeasi atitudine, din prezent si din trecut, ca si judecatile la care au ajuns ei, au fost pentru mine bucurii ce nu se pot pierde.

Cind lucrurile se complica...

Well, some mathematics problems look simple, and you try them for a year or so, and then you try them for a hundred years, and it turns out that they're extremely hard to solve. There's no reason why these problems shouldn't be easy, and yet they turn out to be extremely intricate. The Last Theorem is the most beautiful example of this. Andrew Wiles

Uneori ma gindesc, revenind la complexitatea stiintei moderne, mai ales la cercetarile de virf din domeniul fizicii teoretice, ca lipseste ceva fundamental daca lucrurile s-au complicat asa. Ca orice om preocupat de matematici, am invatat de timpuriu ca, de multe ori, atunci cind o rezolvare se complica mai mult decit ar fi cazul, ceva nu e in regula. Pe de alta parte, nu se stie prea bine ce inseamna ca o demonstratie se complica mai mult decit ar fi cazul. Fiindca atunci cind e vorba de conjecturi problematice care persista, nimeni nu poate sti cit ar fi cazul sa fie de complicata demonstratia, si, pina la urma, ceea ce conteaza cel mai mult este sa se stie daca o afirmatie este adevarata, si asta indiferent de lungimea demonstratiei. Mai mult, rezolvarea complicata a unei probleme poate fi corecta -- vezi, de pilda, ultima teorema a lui Fermat si demonstratia finalizata, ce-i drept, cu peripetii (in 1995), data pe citeva sute de pagini de Andrew Wiles: mai intotdeauna apar si alte rezolvari mai simple si mai ingenioase, dar care beneficiaza de rezultate sau descoperiri ulterioare. Ce-i drept, in cazul Wiles, problema nu se pune deloc asa: pentru a obtine demonstratia, el a trebuit sa inoveze masiv, nu atit sa dezvolte noi ramuri in matematicile moderne, cit sa lege domenii care pareau complet diferite, si asta, sprijinindu-se pe rezultatele multor matematicieni de virf.

Poti crea insa multa matematica de virf fara vreo legatura cu fizica, si, din cite imi pot da seama, in fizica, ceea ce am afirmat legat de complexitate se sustine in mod sistematic: atunci cind lucrurile se complica, nu doar ca ceva nu e in regula, dar putem vorbi de o oportunitate: in orice caz, de un bun prilej de a inova, de a gasi noi instrumente matematice, tocmai pentru ca lipseste ceva fundamental. Cam asta e ideea.

Do not worry too much about your difficulties in mathematics, I can assure you that mine are still greater. Albert Einstein

Si fiindca am amintit de Andrew Wiles, nu ma pot abtine sa preiau iarasi citeva link-uri de la youtube: am vazut chiar zilele trecute ca exista riscul ca fisierele video la care se face o referinta sa fie sterse la un moment dat. Dar in cazul asta merita sa imi asum riscul.

Fermat's Last Theorem - 1/5


Fermat's Last Theorem - 2/5


Fermat's Last Theorem - 3/5


Fermat's Last Theorem - 4/5


Fermat's Last Theorem - 5/5

tot despre dialog si despre lipsa acestuia

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil? -
(vezi articolul Alinei Purcaru din Cotidianul, 22 sept. 2007 -- prima parte usor modificata a textului de mai jos a fost postata in forum, sub articolul din Cotidianul)

Daca aceasta e problema pusa in ultima carte a lui Patapievici, Despre idei & blocaje atunci e una foarte buna. Ma intreb insa cu ce folos isi pune Patapievici aceasta problema, si fac asta nu doar fiindca nu am citit cartea care (abia) urmeaza sa apara...

Sa zicem ca Patapievici a scris o carte in care chiar asta cauta: cauza pentru care mediul nostru intelectual este unul debil. Ce altceva mai putem face noi, aici, pe un forum amarit decit sa ne spunem parerea, macar ca unii dintre noi o fac cu agramatisme descurajante pentru spiritul educat, tentat uneori sa (mai) citeasca postarile forumului articolului care ii este dedicat? Imi imaginez nu doar ca Patapievici n-are timp de citit forumuri, dar ca n-are nici un chef sa se aplece peste comentariile acestea schioape, multe tradind incultura, rea-vointa, daca nu chiar prostie.
Si poate ca multi scriu aici chiar cu gindul acesta: ca Patapievici, Plesu, Liiceanu le vor citi ineptiile si ca, impresionati, ii vor cauta cu disperare pe autorii "geniali" pentru a le oferi sansa iesirii din anonimat. Multi altii insa vor sa lamureasca niste chestiuni importante pentru ei si ii inteleg, chiar daca locul nu e cel mai potrivit. Ii inteleg insa si pe cei frustrati care trec direct la invectiva: Patapievici nu poate fi abordat direct intr-un forum asa cum poate fi abordat, de pilda, Sever Voinescu. Si tocmai aceasta-i diferenta. Sa observam ca nici Dilema Veche, nici Revista 22 nu au forumurile pe care poate le-ar merita: dar nu cumva cauza este tocmai aceasta? Oamenii acestia, de buna credinta fiind, credinciosi culturii clasice care i-a format pot fi totusi incapabili sa mai inteleaga noua cultura. Insa chiar admitind neintelegerea, tot ramine inexplicabila lipsa de dialog. Fiindca despre asta e vorba.
Dragostea pentru dialog ne-au insuflat-o filozofii antici si ar trebui sa fim patrunsi de convingerea ca nu ne putem intelege intre noi, si cu atit mai putin pe noi insine altfel decit dialogind: acesti oameni care fac adesea trimitere la filozofi si la marea cultura clasica dau mai degraba impresia ca monologheaza. Si nu cred ca asta e doar o pura impresie personala si nici ca asta se intimpla fiindca ei ar fi pasamite niste obeliscuri ale intelepciunii desprinse de mundan.
A publica nu inseamna a dialoga. Iar a fi o vedeta culturala si a accepta acest rol ca pe o confirmare a propriei valori -- asa cum face Plesu explicind criticile adresate lui Patapievici prin invidia ce decurge din succesul sau -- inseamna chiar contrariul: ca nu doresti in mod onest dialogul.
Fiindca sa doresti dialogul inseamna intii de toate sa ai idei, si nu orice fel de idei, ci idei foarte bune. Apoi, daca esti onest cu tine, trebuie sa vrei, chiar daca nu-ti place, sa dai de pamint cu ele, sa vezi adica daca rezista la criticile cele mai dure. Or asta nu se poate intimpla decit pe doua cai. Ori iti expui ideile in piata publica asteptind criticile directe si incercind imbunatatiri care sa le intareasca, ori ti le critici singur in mod sistematic cizelindu-le pina la perfectiune, si, cind sint gata si esti sigur de ele, le expui cu demonstratie cu tot, punindu-i pe ceilalti in fata faptului implinit. Evident, ultima varianta ar fi cea mai indicata, in orice caz, multi aspira la ea, insa nu se aplica decit stiintei. Cum insa nu se ocupa de stiinta, celor despre care discutam aici nu le ramine decit prima cale: dialogul cu ceilalti pina la epuizare. Cum se comporta ei? Pai, ei scriu, noi citim. Ei emit, noi receptam. Sa fi devenit intre timp dialogul cu totul altceva incit nu-l mai inteleg decit elitele? Ma indoiesc.

Dintotdeauna mi-a placut Patapievici -- probabil ca voi cumpara si ultima lui carte: dar tocmai de aceea l-am criticat si il critic. Nu pot accepta ca un om cu background-ul sau nu e in stare sa priceapa ca, desi cultura clasica ramine importanta, ea a fost depasita de noua cultura a cunoasterii, de noua ideologie.
Motivul pentru care vechea cultura a trecut in plan secund imi pare a fi si el destul de vizibil: ierarhia valorilor nu putea fi stabilita cu claritate si de aceea, relatia maestru-discipol nu era doar una privilegiata, ci una obligatorie. Erai bun fiindca erai discipolul cutarui filozof (cunoscut); afirmarea cuiva prin modelul clasic se baza (astfel) mai mult pe continuarea ideilor maestrului si destul de putin pe meritele proprii si chiar mai putin pe inovatie.

Ei bine, astazi esti bun doar daca faci ceva cu-adevarat remarcabil, ceva ce poate fi acceptat fara prea multe comentarii, discutii, lamentari. Or, asta se mai intimpla doar in domeniile in care adevarul conteaza, mai precis in domeniile stiintei. Asa incit, de aici vine si problema noastra. Nefiind profitabila, putini, din ce in ce mai putini romani mai vor sa faca stiinta: cu toate acestea, aproape toti romanii vor sa se afirme, si, prin forta lucrurilor, trebuie sa faca orice altceva in afara de stiinta. Astfel ca, paradoxal, chiar si in cazul celor cu temperamente revolutionare, modelul de afirmare ramine cel clasic, al culturii ce nu poate depasi ideologicul: daca vrei sa te afirmi trebuie sa ii critici pe cei deja cunoscuti, sau sa devii pur si simplu discipolul unuia dintre ei. Cum spuneam insa, din pacate, afirmarea cuiva prin modelul clasic se bazeaza destul de putin pe meritele proprii: de aici si lipsa vigorii intelectualitatii formate clasic. Nu sustin aici originalitatea cu orice pret, dar trebuie acceptat odata pentru totdeauna ca dogma nu mai are cautare. In domeniul ideilor, originalitatea are rolul variabilitatii genetice din teoria evolutionista: nu duce neaparat la perfectionarea, dar asigura cel putin supravietuirea unor doctrine care s-ar putea dovedi in cele din urma veridice.

Einstein si-a conceput varianta speciala a teoriei relativitatii cind avea 26 de ani. A ajuns cunoscut datorita teoriei sale remarcabile si nu datorita faptului ca era discipolul cuiva. In momentul publicarii teoriei el era un ilustru necunoscut: ii citise insa deja pe Hume si pe Mach care erau epistemologi de prima mina.

Sfatul meu adresat celor mai tineri este acesta:
Nu calcati pe urmele filozofilor nostri, mai ales ca n-am avut si nu avem nici un bun epistemolog printre ei. Si tineti minte, nu exista o filosofie sanatoasa fara ancora epistemologica. Daca vreti sa va impuneti in noua lume, apucati-va de ceea ce poate fi masurat, cuantificat: pentru asta orice domeniu al stiintei este bun.
Stiinta este intr-adevar dificila, in orice caz, cum mult mai dificila decit calea credintei. Dar credeti-ma, face bine neamului acestuia de smecheri si artisti de vocatie. Incit, chiar daca sinteti talentati si gata sa imbratisati un domeniu artistic, mai ginditi-va o data. Fiindca in Romania de astazi reteaua informal-culturala reprezinta inca aproape totul.

Mai cred ceva: sistemul nu mai poate fi reformat. Si cred ca inclusiv aceia ca Patapievici vor sari din mers la momentul potrivit din barca veche daca vor vrea sa se salveze spiritual: si inclusiv Patapievici va avea multe de reparat pentru a putea fi acceptat in noua lume.

Nu sint eu cel chemat sa-i spuna lui Patapievici ce ar fi trebuit sa faca. Dar da, Patapievici ar fi putut fi primul nostru epistemolog iar el a ales sa scrie si sa se preocupe de cultura clasica si de evul mediu, sustinind chiar idiotenia aceea prin care afirma explicit cum ca "stiinta poate fi construita pornind de la teologie". Nu are poate importanta ca asta se intimpla intr-un moment in care din tara plecau pe rind toti cei care ar mai fi putut face inca cercetare, ma refer la cercetatorii tineri din stiintele exacte si nu numai. Poate ca nu are importanta nici ca acestia aproape ca nu mai exista, si probabil ca lui Patapievici i se va trece usor cu vederea proasta orientare ideologica: el nu ar fi putut stopa aceasta scurgere de inteligenta, cel mult s-ar fi putut consola ca a incercat sa o faca. Dar cum oare sa fi incercat asta? Incurajindu-i public prin propriul exemplu (chiar si) pe cercetatori sa se intoarca la biserica? Am mari indoieli in aceasta privinta, desi multi dintre cei tineri sint atenti la ce afirma oameni ca Plesu, Liiceanu, Patapievici. Sigur ca nu era treaba lui sa se ocupe de viitorul cercetarii romanesti. Probabil insa ca nu era treaba lui nici intoarcerea poporului la credinta, si nici daca in scoli sint sau nu icoane. Credinta este o treaba care tine de viata spirituala particulara a fiecaruia dintre noi: abia atunci cind o afirmam in mod public si apasat devenim ideologi.
Indraznesc sa afirm ca fenomenul Becali este astazi posibil tocmai fiindca oamenii cu vizibilitatea lui Patapievici au incurajat explicit curentul-torent de re-crestinare a romanilor. Demersul nu era necesar: in general, poporul se intoarce la credintele lui indiferent de ce fac elitele sau guvernantii. Este evident pentru oricine ca Patapievici a ales calea usoara -- aceea de a fi in mod explicit de partea majoritatii, dintr-un oportunism de neinteles in cazul unuia ca el --, pentru aceasta insa nimeni nu primeste recunoastere sau laude.

In fine, mi-as dori sa nu fiu inteles gresit: admit desigur ca un crestin practicant poate fi un cercetator de prima mina, accept dialogul ca mijloc de lamurire a lucrurilor nelamurite. Nu pot consimti insa la incercarea de revenire la dogme prin demersul curat ideologic de fundare a stiintei pe religie. De-a lungul timpului au incercat asta multe alte spirite luminate, chiar (d)in sinul familiei crestine (a religiei). In timp, toate au renuntat sau esuat: lucrul nu e posibil fiindca, spre deosebire de stiinta, religia este, cum spuneam, o ideologie ne-perfectibila. Am acceptat, si stiinta este o ideologie, insa ceea ce o deosebeste de religie se dovedeste a fi esential: stiinta este perfectibila.

Mai mult, o teorie este considerata stiintifica doar daca este falsificabila (Popper). Ideologia numita crestinism nu este falsificabila: se sprijina pe afirmatii neverificabile (v. afirmatiile privind invierea, provenienta tablelor de legi). Deci crestinismul nu este nici macar o teorie, cu atit mai putin ar putea sa fie originea sau fundamentul stiintei moderne.

Exista, desigur, si diferente aparent importante care nu fac decit sa distraga atentia de la ceea ce conteaza cu-adevarat. Una dintre acestea ar fi ca stiinta nu face afirmatii importante despre om: daca nu are argumente pe masura -- fiindca se respecta si fiindca are la baza contractul de onestitate --, intr-adevar, stiinta nu face asta, nici macar psihologia nu-si permite luxul acesta. Religia face, in schimb, destule afirmatii neacoperite despre om, si adesea transforma aceasta lipsa intr-o calitate: fiindca, nu-i asa?, doar ea ii poate consola pe cei nefericiti, si pe cei saraci cu duhul. O alta afirmatie neacoperita ar fi aceasta: ca stiinta nu doar ca nu poate argumenta/sustine morala, dar chiar o submineaza. Eu sustin doar ca, daca despre religie, filosofie sau metafizica nu si-ar mai "da cu parerea" decit cei care au o opera, atunci lucrurile s-ar mai aseza la locul lor: exista o suma intreaga de ideologi care atrag atentia asupra unor non-probleme. Astfel, daca Patapievici ar avea in spate o epistemologie originala sau macar dezvoltarea consistenta a uneia existente, atunci as citi si eu cu alti ochi comentariile sale pe teme religioase.

L-am intrebat in singura data cind l-am intilnit despre o carte legata de imaginarul stiintei, carte promisa la un moment dat publicului iar el mi-a replicat atunci scuzindu-se, ca putina lume de la noi mai citeste astazi stiinta. Iata un mod complet depasit de a privi cultura: in alte parti insa a devenit retoric sa te mai intrebi daca Einstein si-ar mai fi facut descoperirile daca inaintea lui n-ar fi existat un Hume sau un Mach.

Nota despre evolutionism. Acesta este astazi atit de evident si de bine argumentat pentru orice spirit stiintific autentic incit il poate ajuta aproape ca un turnesol sa faca diferenta intre cei dedicati stiintei si ideologi. Ei bine, dupa tot "dialogul" in care am fost in toti anii din urma cu oamenii acestia speciali, eu nu stiu nici astazi daca Patapievici este creationist sau evolutionist.

I. Einstein's Dream

Probabil ca multi au vazut documentarul the Elegant Univers prezentat de, si facut dupa cartea lui Brian Greene. Merita revazut chiar daca nu credeti in povestea asta cu string-urile (teoria string-urilor).
Referintele istorice sint uneori destul de slabe si la nivel anecdotic (vezi Newton si marul). Exista insa si multe observatii interesante pe care le face de regula un cercetator autentic -- v. mai ales cele referitoare la unificare.
Serialele pot fi urmarite pe site-ul pbs, inconvenientul fiind acela ca sint prea scurte.
Astazi prezint serialele primei ore, miine le voi prezenta pe cele din ora a doua, iar poimiine pe cele din ora a treia. Poate unii doresc urmarirea textului simultan cu derularea documentarului: transcriptul poate fi gasit aici.

Einstein's Dream 1


Einstein's Dream 2


Einstein's Dream 3


Einstein's Dream 4


Einstein's Dream 5

reasezare

Revin la un ritm de postare ceva mai lent. Nu de alta, dar am nevoie de timp. Voi incerca sa postez zilnic, insa doar daca am ceva de spus. Inca ma incoltesc vreo citeva idei legate de studiile referitoare la contextul geometric al aparitiei constantei lui Planck. Activitatile de felul asta sint extrem de cronofage, sint insa printre putinele care ma atrag. Sint zile intregi cind numai asta fac: gindesc, gindesc si iar gindesc la diversele modele matematice. Cautarile acestea sint in mare masura sterile, de aceea si aduc intru citva cu acelea ale cautatorilor de aur.
Einstein avertiza odata:

"Pentru cel ce se straduieste sa realizeze o opera stiintifica sansele de a ajunge la un rezultat de valoare sint foarte slabe, chiar daca este foarte inzestrat..." (A. Einstein, Correspondance, p.77)

Am si un sentiment de insatisfactie datorat inexistentei unor site-uri romanesti de stiinta consistente. Toate cele pe care le-am vazut pina acum sint amatoricesti si simpla lor parcurgere te umple de melancolie.
In rest, unde intorci capul, cancan, politica, afaceri dubioase, ziare cvasi-tabloidizate, personalitati in deriva, monoloage, lipsa dezbaterii autentice de orice fel, multa religie si fotbal, paseism cu fason cultural si foarte foarte putina stiinta sau chiar deloc. Si cind ma gindesc ca sint destui carora le place atmosfera asta, chiar ca devin melancolic.

Nu exista remediu decit in afara, la cei care sint interesati cu-adevarat de universul acesta mare: ma numar si eu printre cei care cred ca nu putem afla mare lucru despre noi daca nu stim cu mult mai multe despre legile naturii.
De aceea merita poate sa rememoram povestea dramatica a descoperirii facute de unul dintre cei mai mari savanti, Stephen Hawking. Am mai spus-o, unii dintre noi ne folosim de toata libertatea pentru a gasi adevarul: altii se folosesc de adevar pentru a se elibera.

Cel care a luat in serios inca de la inceput problema paradoxului informatiei (pierderea informatiei intr-o gaura neagra sustinuta chiar de catre Hawking) este Leonard Susskind, unul dintre parintii teoriei superstring-urilor, si unul dintre cei mai interesanti ginditori ai momentului. El a dezvoltat practic o idee remarcabila a lui Gerardus 't Hooft, aplicabila fenomenelor cuantice, aceea a principiului holografic, potrivit caruia informatia corespunzatoare fenomenelor care au loc intr-un volum se regaseste pe o suprafata care delimiteaza acel volum -- in cazul nostru, e vorba de orizontul evenimentelor gaurii negre. Se stie, gaurile negre au devenit deosebit de interesante din punct de vedere teoretic tocmai datorita caracterului lor special: fiind foarte masive, sint studiate cu ajutorul teoriei generalizate a relativitatii, dar, in acelasi timp, fiindca spatial sint foarte restrinse (mici), nu pot fi evitate efectele/manifestarile cuantice, si deci nici aplicarea mecanicii cuantice. Cum toate teoriile de unificare se lovesc de aceasta limita clasic-cuantic (teoria lui Einstein fiind una considerata clasica), gaurile negre au fost studiate asiduu tocmai pentru a se clarifica raporturile in care se afla teoriile clasice si cele cuantice. Juan Maldacena este cel care i-a furnizat argumentele matematice riguroase lui Leonard Susskind, argumente care aratau ca informatia nu se pierde, cum sustinea Hawking.

Partea I


Partea a II-a


Partea a III-a


Partea a IV-a


Partea a V-a

despre un anume fel de "oportunism"...

Einstein:

"Omul are o puternica nazuinta spre cunoasterea asigurata. Tocmai de aceea a parut zdrobitor mesajul limpede al lui Hume ca materialul brut furnizat de simturi, singura sursa a cunostintelor noastre, ne poate duce prin obisnuinta la credinta si asteptare, nu insa la cunoasterea unor relatii legice, si cu atit mai putin la intelegerea lor. Atunci a aparut pe scena Kant, cu o idee care, desi este cu siguranta de nesustinut in forma pe care i-a dat-o el, a insemnat un pas spre rezolvarea dilemei lui Hume: tot ce este de origine empirica in cunoastere nu este niciodata cert."

"Relatia reciproca dintre teoria cunoasterii si stiinta este de un fel demn de remarcat. Ele depind una de alta. Teoria cunoasterii fara legatura cu stiinta devine o schema goala. Stiinta fara teoria cunoasterii, in masura in care asa ceva poate fi in general gindit, este primitiva si confuza. Odata ce teoreticianul cunoasterii, care cauta un sistem clar, a ajuns la un asemenea sistem, el este inclinat sa interpreteze continutul de idei al stiintei in sensul sistemului lui si sa respinga tot ce nu se potriveste cu acesta (aluzie la Newton, care nu a acceptat teoria ondulatorie a luminii -- n.m.). Pe de alta parte, omul de stiinta nu isi poate permite sa impinga atit de departe nazuinta lui spre sistematizare epistemologica. El accepta cu recunostinta analiza epistemologica a conceptelor; dar conditiile exterioare care ii sint fixate de faptele experientei nu-i permit sa se lase limitat prea mult in constructia lumii lui conceptuale de aderenta la un sistem epistemologic. El va trebui sa apara, asadar, teoreticianului sistematic al cunoasterii ca un anume fel de oportunist lipsit de scrupule: el apare ca realist in masura in care incearca sa descrie o lume independenta de actele perceptiei; ca idealist in masura in care priveste conceptele si teoriile ca inventii pure ale spiritului uman (nederivabile logic din ceea ce este dat empiric); ca pozitivist in masura in care el considera conceptele si teoriile lui ca fiind intemeiate numai in masura in care ele ofera o reprezentare logica a relatiilor dintre trairile senzoriale."

(Cum vad eu lumea, Humanitas, Bucuresti, 1992)

Intr-un fel, de cind incepi sa gindesti cu adevarat independent actionezi in virtutea intereselor tale privind cunoasterea. Mai intii ca nu poti aborda orice subiect: pur si simplu nimeni nu e pregatit pentru asa ceva. Asadar, trebuie sa fii realist si sa nu te avinti in zonele complet inaccesibile: pentru asta iti trebuie si mult fler. Apoi, subiectul de interes trebuie sa fie totusi unul suficient de motivant pentru a merita efortul.
Am afirmat ca idealul ar fi iesirea din orice ideologie de vreme ce ideologiile sint formele pre-teoretice ale cunoasterii. Adesea oamenii tind sa puna pretuirea credintei sau a traditiei mai presus de pretuirea pentru adevar, iar atunci se vorbeste in mod nedrept despre oportunismul celor care se reorienteaza.




Einstein explicind celebra sa formula E=mc^2.

A tribute to Einstein...

Einstein mi s-a parut intotdeauna a fi un om cald dar si serios, sensibil dar si ferm, tolerant dar si critic sever. Lectura gindurilor lui a fost pentru mine intotdeauna un sprijin si o incurajare pe drumul dificil spre adevar.

Insir mai jos doar citeva fragmente remarcabile din textele acestui om remarcabil:

"Un Dumnezeu ce rasplateste este pentru el de negindit fie si deoarece omul care actioneaza potrivit legitatii exterioare si interioare ar fi tot atit de putin raspunzator din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ca si un obiect lipsit de viata de miscarile pe care le face. S-a reprosat de aceea stiintei ca submineaza morala, dar desigur in mod nedrept. Comportarea morala a omului poate fi intemeiata eficient pe mila, educatie si solidaritate sociala si nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni daca ei ar trebui sa fie tinuti in friu prin frica de pedeapsa si speranta in rasplata dupa moarte."

"Numai cel ce poate cintari sfortarile uriase si inainte de toate daruirea, fara de care nu poate lua nastere creatia stiintifica deschizatoare de noi drumuri, va putea aprecia puterea simtamintului, singurul din care poate sa creasca o munca detasata de viata practica nemijlocita. Ce credinta profunda in ratiunea alcatuirii lumii si ce aspiratie spre intelegerea chiar si numai a unui reflex neinsemnat al ratiunii ce se dezvaluie in aceasta lume trebuie sa fi fost vii in Kepler si Newton pentru ca ei sa poata descifra mecanismul mecanicii ceresti in munca solitara a multor ani? Cel ce cunoaste cercetarea stiintifica in principal numai din consecintele ei practice ajunge usor la o conceptie cu totul nepotrivita despre starea de spirit a barbatilor care, inconjurati de contemporani sceptici, au aratat calea celor ce gindesc la fel, presarati prin tarile Pamintului si de-a lungul secolelor. Numai cel ce si-a consacrat viata unor teluri asemanatoare poate sa aiba o reprezentare vie despre ceeea ce i-a insufletit pe acesti oameni si le-a dat puterea sa ramina credinciosi telului, in ciuda nenumaratelor esecuri. Religiozitatea cosmica este cea care da asemenea forte. Un contemporan a spus, nu fara dreptate, ca in epoca noastra orientata in general practic, singurii oameni adinc religiosi sint cei mai seriosi dintre cercetatori."

"Inca in Cartea Sfinta a poporului evreu poate fi observata evolutia de la religia fricii la religia morala, evolutie care se continua in Noul Testament. Religiile tuturor popoarelor civilizate, cu deosebire cele ale popoarelor din Orient, sint in principal religii morale. Evolutia de la religia fricii la religia moralei reprezinta un progres important in viata popoarelor. Trebuie sa ne ferim insa de prejudecata ca religiile primitivilor ar fi religii ale fricii pure, iar cele ale popoarelor civilizate religii morale pure. Toate sint mai degraba tipuri mixte, in asa fel insa ca pe treptele mai inalte ale vietii sociale domina religia moralei.
Tuturor acestor tipuri le este comun caracterul antropomorfic al ideii divinitatii. Deasupra acestei trepte a trairii religioase obisnuiesc sa se ridice in mod esential doar indivizi deosebit de bogati sau comunitati deosebit de nobile. Toti cunosc insa si o a treia treapta a trairii religioase, chiar daca doar rar intr-un contur clar; o voi numi religiozitate cosmica. Aceasta poate fi dezvaluita doar (cu) greu celui ce nu are nimic comun cu ea, mai cu seama ca ei nu ii corespunde un concept de Dumnezeu asemanator omului. Individul simte desertaciunea dorintelor si telurilor omenesti, sublimul si ordinea minunata ce se dezvaluie in natura si lumea gindirii. El resimte existenta individuala ca un fel de inchisoare si vrea sa traiasca tot ceea ce fiinteaza ca pe ceva unitar si cu sens. Inceputuri ale religiozitatii cosmice se gasesc deja pe o treapta de dezvoltare mai timpurie, bunaoara in unii psalmi ai lui David, ca si la unii profeti. Mult mai puternica este componenta religiozitatii cosmice in budism, cum ne-au invatat indeosebi minunatele scrieri ale lui Schopenhauer."

"O a doua masura a organizarii religioase sint sentimentele sociale. Tatal si mama, conducatorii unor comunitati omenesti mai mari sint muritori si supusi greselii. Nostalgia conducerii, iubirii si sprijinului da impulsul alcatuirii conceptului social, respectiv moral al lui Dumnezeu. Este Dumnezeul providentei care ocroteste, hotaraste, rasplateste si pedepseste. Este Dumnezeul care, potrivit orizontului omului, iubeste si protejeaza viata semintiei, a omenirii, viata in genere, consolatorul celor nefericiti si cu aspiratii neimplinite, cel ce ocroteste sufletele celor morti. Acesta este Dumnezeul social sau moral."

"Tot ce este facut si nascocit de oameni serveste satisfacerii nevoilor pe care le resimt si alinarii durerilor. Sa nu uitam niciodata acest lucru daca vrem sa intelegem miscarile spirituale si dezvoltarea acestora. Caci simtirea si nostalgia sint impulsul aspiratiilor si realizarilor omenesti, oricit de inaltatoare ni s-ar infatisa acestea din urma. Care sint, asadar, simtamintele si nevoile care i-au condus pe oameni spre gindirea religioasa si spre credinta in sensul cel mai larg? Daca reflectam asupra acestui lucru, ne dam seama de indata ca linga leaganul gindirii si trairii religioase stau cele mai diferite simtaminte. La primitivi este mai intii frica cea care da nastere la reprezentari religioase. Frica de foame, animale salbatice, boala, moarte. Deoarece pe aceasta treapta a existentei intelegerea relatiilor cauzale este de obicei redusa, spiritul omenesc nascoceste fiinte mai mult sau ma putin asemanatoare de a caror vointa si actiune depind trairile temute. Se incearca sa se inriureasca in mod favorabil starea de spirit a acelor fiinte, infaptuindu-se acte si aducindu-se jertfe care, potrivit credintei transmise proprii unei semintii sau alteia, sint in masura sa le imblinzeasca si sa le faca binevoitoare fata de oameni. Vorbesc in acest sens de religia fricii (Furcht-Religion). Aceasta nu este produsa, dar este totusi in mod esential consolidata prin formarea unei caste aparte a preotilor care se da drept mijlocitoare intre fiintele temute si popor si isi intemeiaza in acest fel o pozitie predominanta. Adesea conducatorul sau stapinitorul care se sprijina pe alti factori, sau clasa privilegiata unesc, pentru a fi mai siguri, stapinirea lor lumeasca cu cele mai inalte functii sacerdotale, sau ia nastere o comuniune de interese intre cei ce stapinesc din punct de vedere politic si casta preotilor."

"Lucrul cel mai frumos pe care il putem trai este tainicul. Este simtamintul ce sta la leaganul adevaratei arte si stiinte. Cine nu il cunoaste, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune asa, mort, iar ochii sai sint inchisi. Trairea tainicului, chiar daca amestecata cu frica, a produs religia. Cunoasterea existentei a ceva de nepatruns pentru noi, a manifestarilor celei mai adinci ratiuni si a celei mai luminoase frumuseti, ce sint accesibile ratiunii noastre numai in formele lor cele mai primitive, aceasta cunoastere si acest simtamint constituie adevarata religiozitate. In acest sens, si numai in acest sens, ma numar printre oamenii profund religiosi.
Nu imi pot inchipui un Dumnezeu care rasplateste sau pedepseste obiectul creatiei sale, care are in genere o vointa de felul celei pe care o cunoastem noi. Nu pot sa gindesc, de asemenea, un individ ce supravietuieste mortii trupului sau. Sa nutreasca inimile slabe, din frica sau din egoism ridicol asemenea idei! Mie imi ajunge misterul eternitatii vietii, constiinta si presimtirea alcatuirii minunate a existentului, ca si straduinta umila spre cuprinderea unei parti cit de mici a acelei ratiuni ce se manifesta in natura."

"Nu cred in libertatea omului in sens filozofic. Fiecare actioneaza nu numai sub constringeri exterioare, ci si potrivit necesitatii launtrice. Sentinta lui Schopenhauer: "Un om poate sa faca, ce-i drept, ce vrea, dar nu sa voiasca ceea ce vrea" m-a patruns inca din tinerete si mi-a fost intotdeauna o alinare la privelistea asprimii vietii, un ajutor in indurarea acesteia si un izvor nesecat de toleranta. Constiinta acestui fapt slabeste in mod placut simtul raspunderii ce poate usor sa aiba o actiune paralizanta si face sa nu ne luam pe noi si pe ceilalti prea in serios; ea conduce la o conceptie despre viata ce face loc si umorului.
Mi s-a parut intotdeauna lipsit de sens, dintr-un punct de vedere obiectiv, sa ne intrebam asupra semnificatiei si telului propriei existente, ca si a existentei fiintelor in general. Si totusi, fiecare om are anumite idealuri care ii orienteaza straduinta si judecata. In acest sens placerea si fericirea nu mi-au aparut niciodata ca scopuri in sine (numesc aceasta baza etica idealul turmei de porci). Idealurile mele, care m-au calauzit si mi-au dat curajul de a infrunta greutatile vietii, au fost binele, frumosul si adevarul."

"Trebuie oare sa ne ingrijoreze faptul ca traim intr-o epoca de primejdie si lipsuri? Cred ca nu. Omul, ca orice alt animal, este prin natura sa indolent. Daca nimic nu-l imboldeste, nu se va omori cu cugetarea si el se va comporta dupa tiparele obisnuintei, ca un automat. Eu nu mai sint tinar si deci pot sa spun ca in copilarie si tinerete am traversat o asemenea etapa, cind tinarul se gindeste numai la banalitatile existentei personale, vorbeste la fel ca semenii lui si se comporta asemeni lor. Cu greu iti poti da seama ce se ascunde in spatele unei asemenea masti conventionale. Caci datorita obisnuintei si vorbirii, adevarata lui personalitate este, ai zice, invelita in vata.
Cit de diferita este situatia de acum! Fulgerele vremurilor noastre furtunoase ne descopera fapturile umane si lucrurile in nuditatea lor. Fiecare natiune si fiecare individ uman isi dezvaluie clar scopurile, puterile si slabiciunile, precum si pasiunile. Rutina nu mai e de nici un folos acum cind conditiile se schimba vertiginos; conventiile sint lepadate din mers, ca niste invelitori uzate.
Apasati de privatiuni, oamenii incep sa se gindeasca la esecul practicii economice si la necesitatea unor aranjamente politice cu caracter supranational. Numai pericolele si rasturnarile pot sili natiunile sa se dezvolte mai departe. Fie ca seismele actuale sa duca la o lume mai buna.
Dincolo si mai presus de aceasta apreciere a epocii noastre mai avem inca o datorie -- de a ne ingriji de ceea ce este etern si mai inalt in tot ce avem, de acel ceva care da sens vietii si pe care vrem sa-l transmitem copiilor nostri mai pur si mai bogat decit l-am preluat de la inaintasi."

"Trebuie sa ne ferim deci a predica tinerilor ca scop al vietii succesul in sensul curent al termenului. Fiindca un om de succes este cel care primeste mult de la semenii sai, de obicei incomparabil mai mult decit echivalentul serviciilor facute de el lor. Valoarea unui om trebuie vazuta insa in ceea ce da, si nu in ceea ce e capabil sa primeasca."

"Multi au invocat teoria darwinista a luptei pentru existenta si selectia legata de ea ca indreptatire pentru incurajarea spiritului de competitie. Unii au incercat de asemenea pe aceasta cale sa dovedeasca in mod pseudostiintific necesitatea competitiei economice destructive intre indivizi. Aceasta idee este insa gresita, deoarece omul isi datoreaza forta sa in lupta pentru existenta faptului ca este un animal care traieste in societate. Lupta dintre membrii unei comunitati este la fel de putin esentiala pentru supravietuire ca si lupta dintre furnicile individuale ce traiesc in acelasi furnicar."

"Expresia (Begreiflichkeit), asa cum o folosim aici, trebuie luata in acceptiunea ei cea mai modesta. Ea inseamna: realizarea unei ordini intre experientele senzoriale, prin crearea de concepte generale si de relatii intre aceste concepte, ca si prin relatii stabilite intr-un fel oarecare intre concepte si experientele senzoriale. In sensul acesta este inteligibila lumea experientelor noastre senzoriale, iar faptul ca e inteligibila este un miracol".

"...eu consider posibilitatea de a intelege lumea ca un miracol sau ca un mister etern. Ei bine, a priori ne putem astepta la o lume haotica care nu poate fi surprinsa in nici un fel de gindire. Am putea sa ne asteptam ca lumea sa fie supusa legii numai in masura in care intervenim noi, cu inteligenta noastra ordonatoare..."

"Orice om e liber sa aleaga in ce sens sa-si orienteze straduintele; de asemenea, orice om se poate mingiia cu vorba lui Lessing ca mai de pret este cautarea adevarului decit stapinirea lui."

"In amurgul vietii sale (la 17 iulie 1952), Einstein ii scria celui mai apropiat prieten al sau, lui M. Besso:
"Cei care au inventat credinta unei vieti individuale dupa moarte trebuie sa fi fost niste oameni de nimic" (A. Einstein, M.Besso, Correspondance 1903-1955, Hermann, Paris, 1979, p.277). Acestea nu sint cuvintele unui tinar neconformist, ci ale unui om in virsta de 73 de ani!"

(Cum vad eu lumea, Humanitas, Bucuresti 1992)


Atunci cind criticii lui Einstein, bazindu-se pe "argumente" culturale, adica de pe pozitii pur ideologice s-au coalizat impotriva sa scriind chiar un pamflet numit "100 de autori impotriva lui Einstein" tocmai in ideea ca teoria lui era prea stranie ca sa fie adevarata, Einstein a replicat simplu:
"Daca as fi gresit, unul ar fi fost suficient".

Supravietuire in loc de inviere...

Desi stiinta e perfectibila iar ideologiile nu sint in general perfectibile, in discutiile obisnuite e adesea de preferat sa admitem ca ambele pozitii sint ideologice, atit cea pro-crestina, cit si aceea modern-sceptica, nu neaparat atee. Ultima este comuna oamenilor de stiinta moderni, inclusiv, dar as spune mai ales fizicienilor. Sa privim: avem in fata fizica si crestinismul. Ele nu se contrazic direct si neaparat. Si desi unii ar putea sustine ca primii cercetatori moderni ai naturii au fost crestini -- nici nu s-ar insela prea mult --, mai trebuie amintit cu onestitate ca aceia erau totusi abia iesiti din grota crestina si inca isi obisnuiau ochii cu lumina. Istoria ne mai semnaleaza insa si citeva cazuri celebre de postari in contradictoriu din care stiinta a iesit in mod sistematic invingatoare. Crestinismul s-a repliat de fiecare data, asa cum o face de milenii, fiind o ideologie pura a supravietuirii.

Unii se revolta sau devin ironici astazi cind se afirma intrucitva reductionist ca evul mediu corespunde unei perioade de bezna de mai bine de un mileniu: ei bine, nu era bezna, era lumina focurilor de care aveau nevoie scamatorii pentru a pune in scena spectacolul umbrelor. In secolul al XI-lea europenii occidentali aproape ca uitasera geometria, de vreme ce nu mai stiau sa deosebeasca un unghi obtuz de unul ascutit.
Veti spune, bine, dar inclusiv Platon credea in zei: totusi, cred ca el era mai aproape de noi ca structura sufleteasca decit de crestini care, la mai bine de opt sute de ani dupa moartea sa i-au inchis academia. Exista si astazi zei travestiti in concepte laice: luati de pilda tehnologia, citi nu i se inchina?

Daca asa stau lucrurile, atunci vedem cu ochiul liber ca crestinismul este depasit. Pai ce preferati? O ideologie care repeta de milenii mesajul despre care zice si astazi ca-i nou, sau una care isi cauta in sine propria depasire? In afara de matematica, nu mai exista alte preocupari umane ne-ideologice. Fizica este insa prima ideologie cu adevarat vie, care se lupta cu sine pentru a se depasi, transforma. Crestinismul nu se lupta cu sine, ci cu lumea care nu prea mai ia in serios ceea ce afirma. Steven Weinberg spunea destul de clar, stiinta nu isi propune sa contrazica religia -- registrul sau de exprimare este deocamdata altul -- in orice caz, nu face religia imposibila, ci face (argumentatia in) lipsa acesteia posibila (printre altele, el mai sustine ca Darwin si Wallis au facut in privinta asta poate mai mult decit oricare fizician). Desi nu isi propune, stiinta este insa puternic coroziva in relatia sa cu credintele religioase: spunind asta Weinberg il amintea pe Abdus Salam caruia i-a fost foarte greu incercind sa impuna stiinta (fizica) moderna in universitatile tarilor din golf: daca tinerii musulmani acceptau relativ usor tehnologia -- aceasta are oriunde in mediile mai putin evoluate atributele unui zeu --, fizica le coroda sistematic credinta si asta ii ingrijora de-a dreptul.



Ca o observatie, completindu-l pe Einstein care sustinea ca ar fi trist daca oamenii ar avea nevoie de religie pentru a-si argumenta/fundamenta simtul moral, Weinberg pune in evidenta cu claritate subtirimea argumentelor crestinilor care sustin ca teroristii sinucigasi nu sint adevarati oameni religiosi. Acei crestini au un anume simt moral care ii ajuta sa deosebeasca ce anume este religios de ceea ce nu este, iar intrebarea care apare imediat ar fi:
Atunci la ce mai e buna religia?

S-ar parea ca orice ideologie are in ea germenele unei religii: daca se poate spune in mod obisnuit ca ideologia este un stadiu pre-teoretic de cunoastere, unul care trebuie depasit, degenerarea sa duce aproape intotdeauna, daca nu la religie, la autoritarism. Crestinismul trebuie considerat autoritar, tocmai pentru ca ne impiedica sa ne contrazicem sistematic si cu folos cunostintele, sa ne depasim adica stadiul ideologic. In definitiv, dreptul la emancipare fata de crestinism reprezinta mult mai putin decit cred unii crestini: se refera la dreptul de a te contrazice pe tine insuti. Va vine sa credeti ca, in realitate, pentru asta lupta adesea un modern?

Speculatie
Uneori ideologiile pot fi parate eficient cu ajutorul muzicii: aceasta nu poate fi combatuta direct si sistematic de catre ideologii, mediul acestora fiind cuvintul, usor de ideologizat. Observati, aproape toti crestinii militanti sint mai degraba apropiati cultural cuvintului decit muzicii, mai degraba apropiati cartilor scrise de oameni decit cartii mari a naturii a carei intelegeri necesita/cere mult efort analitic si multa matematica.
Intuitia imi spune ca la inceput a fost muzica, fiind expresia continuului care sta la fundamentele matematicii (analizei matematice). Nu pun problema neaparat in termenii cuvint vs muzica: Kepler era un mistic, si totusi, era fermecat de muzica sferelor. Bach parea un cuminte slujitor laic al bisericii, dar muzica lui depasea cu mult ceea ce ar fi putut spune el despre Dumnezeu.

Multi trec si astazi peste rock cu seninatatea celui care nu pricepe nimic din ceea ce i se intimpla. Exista si astazi o multime de oameni lipsiti de talent care fac muzica pornind de la versuri/text, adica de la cuvint. Rock-ul a fost prima miscare sociala care a avut si puternice accente de dreapta (nu doar de stinga). Paradoxal, desi a fost impus cu ajutorul tehnologiei, a combatut instalarea noului zeu al gadget-ului chiar cu ajutorul gadget-ului, intorcindu-l ironic impotriva-i.

Nu-mi dau inca seama de ce stau asa lucrurile, insa in societatile crestine latine dar si in acelea islamice femeia este mult mai autoritara privitor la credinta. In lumea moderna barbatul este un conservator moderat, chiar defensiv, femeia, unul ofensiv, adesea militant. Tinarul in formare e departe de genul neutru, este un conservator agresiv: daca nu are argumente alternative, atunci se intoarce la formele (cele mai) primitive de exprimare. Paradoxal, dar asa se nasc revolutiile si miscarile de contestare a establishmentului, aceste miscari sociale care ultragiaza bunul simt si autoritatea de drept. In zilele fara revolutii, toate mamele crestine din lume urmaresc cu sufletul la gura sarbatorile crestine care se constituie in telenovela lor preferata, telenovela crestina, adica povestea tragica a unei mame prea-curate si a fiului Iisus care era si nu era al ei, poveste lasata de cel mai bun scenarist al tuturor timpurilor, Pavel.

Ce-or fi spus mamele crestine -- probabil insa ca printre ele erau deja multe protestante --, cind l-au auzit pentru prima data pe Bon Scott strigind bucuros I'm on the highway to hell (pentru text vezi aici)? Trebuie sa fi fost o grea lovitura pentru puritanii crestini de pretutindeni.
Ei bine, fizica, desi coroziva, a dat nastere atit mecanicii undelor cit si celei a cuantelor, dar a facut posibila si muzica moderna.

Poate cu tinerii de astazi sa-i mai reuseasca crestinismului inca o data supravietuirea -- desi cred ca am intrat deja in domeniul reincarnarilor: vor veni insa alti tineri, tot altii, fiindca sint cohorte ale viitorului care abia asteapta, nu atit sa-i contrazica pe altii, cit sa se contrazica. Fiindca in cunoastere, aceasta este calea. Iar criteriu este, cum spuneam, adevarul.

Cit despre specialistii in supravietuire, crestinii care ne vorbesc despre inviere, sa-i lasam cu-ale lor simbolistici incurcate si puneri in scena: ei ar folosi adevarul pentru a fi liberi, in vreme ce noi ne folosim de toata libertatea (aceea) pe care o avem pentru a cauta si a gasi adevarul.

In loc de concluzii
1. Comunismul ne-a aratat fata dezagreabila a filosofiei: ideologia degenerata intr-o forma deosebit de agresiva numita marxism-leninism a fost, este si va ramine o filosofie fara ancora epistemologica. Crestinismul este mult mai putin agresiv ca ideologie, dar tot nu are ancora epistemologica: de aici si imposibilitatea reformarii sale din temelii.
2. In Romania din pacate, miscarea rock a esuat, dar am putea recupera: Let there be rock
(textul aici). Citi mai stiu oare astazi ca "baietasul acela damblagiu" (e vorba de Angus Young, pe atunci identificat cu insasi imaginea AC/DC, scolarul in uniforma si cu ghiozdanul de git topaind de colo colo) care dadea din cap ca un apucat si zdranganea asa de bine la chitara este in primii 500 de oameni bogati ai Olandei?

pretextele:
Rugati-va pentru Mircea Dinescu de Cristian Patrasconiu
Cine ocupa centrul? de H.-R.Patapievici

texte ulterioare:
Dl Patapievici si ingrijorarile legate de Tatal nostru de Costi Rogozanu