Blogurile justitiarilor se inmultesc...

iar QRU este disperat, fiindca merge din prostie in prostie.
Da' sa avem rabdare pina saptamina viitoare cind se va vota "lotiunea".

tot despre dialog si despre lipsa acestuia

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil? -
(vezi articolul Alinei Purcaru din Cotidianul, 22 sept. 2007 -- prima parte usor modificata a textului de mai jos a fost postata in forum, sub articolul din Cotidianul)

Daca aceasta e problema pusa in ultima carte a lui Patapievici, Despre idei & blocaje atunci e una foarte buna. Ma intreb insa cu ce folos isi pune Patapievici aceasta problema, si fac asta nu doar fiindca nu am citit cartea care (abia) urmeaza sa apara...

Sa zicem ca Patapievici a scris o carte in care chiar asta cauta: cauza pentru care mediul nostru intelectual este unul debil. Ce altceva mai putem face noi, aici, pe un forum amarit decit sa ne spunem parerea, macar ca unii dintre noi o fac cu agramatisme descurajante pentru spiritul educat, tentat uneori sa (mai) citeasca postarile forumului articolului care ii este dedicat? Imi imaginez nu doar ca Patapievici n-are timp de citit forumuri, dar ca n-are nici un chef sa se aplece peste comentariile acestea schioape, multe tradind incultura, rea-vointa, daca nu chiar prostie.
Si poate ca multi scriu aici chiar cu gindul acesta: ca Patapievici, Plesu, Liiceanu le vor citi ineptiile si ca, impresionati, ii vor cauta cu disperare pe autorii "geniali" pentru a le oferi sansa iesirii din anonimat. Multi altii insa vor sa lamureasca niste chestiuni importante pentru ei si ii inteleg, chiar daca locul nu e cel mai potrivit. Ii inteleg insa si pe cei frustrati care trec direct la invectiva: Patapievici nu poate fi abordat direct intr-un forum asa cum poate fi abordat, de pilda, Sever Voinescu. Si tocmai aceasta-i diferenta. Sa observam ca nici Dilema Veche, nici Revista 22 nu au forumurile pe care poate le-ar merita: dar nu cumva cauza este tocmai aceasta? Oamenii acestia, de buna credinta fiind, credinciosi culturii clasice care i-a format pot fi totusi incapabili sa mai inteleaga noua cultura. Insa chiar admitind neintelegerea, tot ramine inexplicabila lipsa de dialog. Fiindca despre asta e vorba.
Dragostea pentru dialog ne-au insuflat-o filozofii antici si ar trebui sa fim patrunsi de convingerea ca nu ne putem intelege intre noi, si cu atit mai putin pe noi insine altfel decit dialogind: acesti oameni care fac adesea trimitere la filozofi si la marea cultura clasica dau mai degraba impresia ca monologheaza. Si nu cred ca asta e doar o pura impresie personala si nici ca asta se intimpla fiindca ei ar fi pasamite niste obeliscuri ale intelepciunii desprinse de mundan.
A publica nu inseamna a dialoga. Iar a fi o vedeta culturala si a accepta acest rol ca pe o confirmare a propriei valori -- asa cum face Plesu explicind criticile adresate lui Patapievici prin invidia ce decurge din succesul sau -- inseamna chiar contrariul: ca nu doresti in mod onest dialogul.
Fiindca sa doresti dialogul inseamna intii de toate sa ai idei, si nu orice fel de idei, ci idei foarte bune. Apoi, daca esti onest cu tine, trebuie sa vrei, chiar daca nu-ti place, sa dai de pamint cu ele, sa vezi adica daca rezista la criticile cele mai dure. Or asta nu se poate intimpla decit pe doua cai. Ori iti expui ideile in piata publica asteptind criticile directe si incercind imbunatatiri care sa le intareasca, ori ti le critici singur in mod sistematic cizelindu-le pina la perfectiune, si, cind sint gata si esti sigur de ele, le expui cu demonstratie cu tot, punindu-i pe ceilalti in fata faptului implinit. Evident, ultima varianta ar fi cea mai indicata, in orice caz, multi aspira la ea, insa nu se aplica decit stiintei. Cum insa nu se ocupa de stiinta, celor despre care discutam aici nu le ramine decit prima cale: dialogul cu ceilalti pina la epuizare. Cum se comporta ei? Pai, ei scriu, noi citim. Ei emit, noi receptam. Sa fi devenit intre timp dialogul cu totul altceva incit nu-l mai inteleg decit elitele? Ma indoiesc.

Dintotdeauna mi-a placut Patapievici -- probabil ca voi cumpara si ultima lui carte: dar tocmai de aceea l-am criticat si il critic. Nu pot accepta ca un om cu background-ul sau nu e in stare sa priceapa ca, desi cultura clasica ramine importanta, ea a fost depasita de noua cultura a cunoasterii, de noua ideologie.
Motivul pentru care vechea cultura a trecut in plan secund imi pare a fi si el destul de vizibil: ierarhia valorilor nu putea fi stabilita cu claritate si de aceea, relatia maestru-discipol nu era doar una privilegiata, ci una obligatorie. Erai bun fiindca erai discipolul cutarui filozof (cunoscut); afirmarea cuiva prin modelul clasic se baza (astfel) mai mult pe continuarea ideilor maestrului si destul de putin pe meritele proprii si chiar mai putin pe inovatie.

Ei bine, astazi esti bun doar daca faci ceva cu-adevarat remarcabil, ceva ce poate fi acceptat fara prea multe comentarii, discutii, lamentari. Or, asta se mai intimpla doar in domeniile in care adevarul conteaza, mai precis in domeniile stiintei. Asa incit, de aici vine si problema noastra. Nefiind profitabila, putini, din ce in ce mai putini romani mai vor sa faca stiinta: cu toate acestea, aproape toti romanii vor sa se afirme, si, prin forta lucrurilor, trebuie sa faca orice altceva in afara de stiinta. Astfel ca, paradoxal, chiar si in cazul celor cu temperamente revolutionare, modelul de afirmare ramine cel clasic, al culturii ce nu poate depasi ideologicul: daca vrei sa te afirmi trebuie sa ii critici pe cei deja cunoscuti, sau sa devii pur si simplu discipolul unuia dintre ei. Cum spuneam insa, din pacate, afirmarea cuiva prin modelul clasic se bazeaza destul de putin pe meritele proprii: de aici si lipsa vigorii intelectualitatii formate clasic. Nu sustin aici originalitatea cu orice pret, dar trebuie acceptat odata pentru totdeauna ca dogma nu mai are cautare. In domeniul ideilor, originalitatea are rolul variabilitatii genetice din teoria evolutionista: nu duce neaparat la perfectionarea, dar asigura cel putin supravietuirea unor doctrine care s-ar putea dovedi in cele din urma veridice.

Einstein si-a conceput varianta speciala a teoriei relativitatii cind avea 26 de ani. A ajuns cunoscut datorita teoriei sale remarcabile si nu datorita faptului ca era discipolul cuiva. In momentul publicarii teoriei el era un ilustru necunoscut: ii citise insa deja pe Hume si pe Mach care erau epistemologi de prima mina.

Sfatul meu adresat celor mai tineri este acesta:
Nu calcati pe urmele filozofilor nostri, mai ales ca n-am avut si nu avem nici un bun epistemolog printre ei. Si tineti minte, nu exista o filosofie sanatoasa fara ancora epistemologica. Daca vreti sa va impuneti in noua lume, apucati-va de ceea ce poate fi masurat, cuantificat: pentru asta orice domeniu al stiintei este bun.
Stiinta este intr-adevar dificila, in orice caz, cum mult mai dificila decit calea credintei. Dar credeti-ma, face bine neamului acestuia de smecheri si artisti de vocatie. Incit, chiar daca sinteti talentati si gata sa imbratisati un domeniu artistic, mai ginditi-va o data. Fiindca in Romania de astazi reteaua informal-culturala reprezinta inca aproape totul.

Mai cred ceva: sistemul nu mai poate fi reformat. Si cred ca inclusiv aceia ca Patapievici vor sari din mers la momentul potrivit din barca veche daca vor vrea sa se salveze spiritual: si inclusiv Patapievici va avea multe de reparat pentru a putea fi acceptat in noua lume.

Nu sint eu cel chemat sa-i spuna lui Patapievici ce ar fi trebuit sa faca. Dar da, Patapievici ar fi putut fi primul nostru epistemolog iar el a ales sa scrie si sa se preocupe de cultura clasica si de evul mediu, sustinind chiar idiotenia aceea prin care afirma explicit cum ca "stiinta poate fi construita pornind de la teologie". Nu are poate importanta ca asta se intimpla intr-un moment in care din tara plecau pe rind toti cei care ar mai fi putut face inca cercetare, ma refer la cercetatorii tineri din stiintele exacte si nu numai. Poate ca nu are importanta nici ca acestia aproape ca nu mai exista, si probabil ca lui Patapievici i se va trece usor cu vederea proasta orientare ideologica: el nu ar fi putut stopa aceasta scurgere de inteligenta, cel mult s-ar fi putut consola ca a incercat sa o faca. Dar cum oare sa fi incercat asta? Incurajindu-i public prin propriul exemplu (chiar si) pe cercetatori sa se intoarca la biserica? Am mari indoieli in aceasta privinta, desi multi dintre cei tineri sint atenti la ce afirma oameni ca Plesu, Liiceanu, Patapievici. Sigur ca nu era treaba lui sa se ocupe de viitorul cercetarii romanesti. Probabil insa ca nu era treaba lui nici intoarcerea poporului la credinta, si nici daca in scoli sint sau nu icoane. Credinta este o treaba care tine de viata spirituala particulara a fiecaruia dintre noi: abia atunci cind o afirmam in mod public si apasat devenim ideologi.
Indraznesc sa afirm ca fenomenul Becali este astazi posibil tocmai fiindca oamenii cu vizibilitatea lui Patapievici au incurajat explicit curentul-torent de re-crestinare a romanilor. Demersul nu era necesar: in general, poporul se intoarce la credintele lui indiferent de ce fac elitele sau guvernantii. Este evident pentru oricine ca Patapievici a ales calea usoara -- aceea de a fi in mod explicit de partea majoritatii, dintr-un oportunism de neinteles in cazul unuia ca el --, pentru aceasta insa nimeni nu primeste recunoastere sau laude.

In fine, mi-as dori sa nu fiu inteles gresit: admit desigur ca un crestin practicant poate fi un cercetator de prima mina, accept dialogul ca mijloc de lamurire a lucrurilor nelamurite. Nu pot consimti insa la incercarea de revenire la dogme prin demersul curat ideologic de fundare a stiintei pe religie. De-a lungul timpului au incercat asta multe alte spirite luminate, chiar (d)in sinul familiei crestine (a religiei). In timp, toate au renuntat sau esuat: lucrul nu e posibil fiindca, spre deosebire de stiinta, religia este, cum spuneam, o ideologie ne-perfectibila. Am acceptat, si stiinta este o ideologie, insa ceea ce o deosebeste de religie se dovedeste a fi esential: stiinta este perfectibila.

Mai mult, o teorie este considerata stiintifica doar daca este falsificabila (Popper). Ideologia numita crestinism nu este falsificabila: se sprijina pe afirmatii neverificabile (v. afirmatiile privind invierea, provenienta tablelor de legi). Deci crestinismul nu este nici macar o teorie, cu atit mai putin ar putea sa fie originea sau fundamentul stiintei moderne.

Exista, desigur, si diferente aparent importante care nu fac decit sa distraga atentia de la ceea ce conteaza cu-adevarat. Una dintre acestea ar fi ca stiinta nu face afirmatii importante despre om: daca nu are argumente pe masura -- fiindca se respecta si fiindca are la baza contractul de onestitate --, intr-adevar, stiinta nu face asta, nici macar psihologia nu-si permite luxul acesta. Religia face, in schimb, destule afirmatii neacoperite despre om, si adesea transforma aceasta lipsa intr-o calitate: fiindca, nu-i asa?, doar ea ii poate consola pe cei nefericiti, si pe cei saraci cu duhul. O alta afirmatie neacoperita ar fi aceasta: ca stiinta nu doar ca nu poate argumenta/sustine morala, dar chiar o submineaza. Eu sustin doar ca, daca despre religie, filosofie sau metafizica nu si-ar mai "da cu parerea" decit cei care au o opera, atunci lucrurile s-ar mai aseza la locul lor: exista o suma intreaga de ideologi care atrag atentia asupra unor non-probleme. Astfel, daca Patapievici ar avea in spate o epistemologie originala sau macar dezvoltarea consistenta a uneia existente, atunci as citi si eu cu alti ochi comentariile sale pe teme religioase.

L-am intrebat in singura data cind l-am intilnit despre o carte legata de imaginarul stiintei, carte promisa la un moment dat publicului iar el mi-a replicat atunci scuzindu-se, ca putina lume de la noi mai citeste astazi stiinta. Iata un mod complet depasit de a privi cultura: in alte parti insa a devenit retoric sa te mai intrebi daca Einstein si-ar mai fi facut descoperirile daca inaintea lui n-ar fi existat un Hume sau un Mach.

Nota despre evolutionism. Acesta este astazi atit de evident si de bine argumentat pentru orice spirit stiintific autentic incit il poate ajuta aproape ca un turnesol sa faca diferenta intre cei dedicati stiintei si ideologi. Ei bine, dupa tot "dialogul" in care am fost in toti anii din urma cu oamenii acestia speciali, eu nu stiu nici astazi daca Patapievici este creationist sau evolutionist.

Ce mai inseamna oare dialogul?

Ce-ati zice daca as sustine acum ca, in mod paradoxal, in aceasta epoca a forumurilor dialogul este pe cale de extinctie?
Sa ma explic. Sint la noi oameni care fac adesea trimitere la filozofi, filosofii, carti, daca nu chiar la biblioteci. Nu v-ati intrebat insa niciodata cu ce anume au ramas acei oameni cu pretentii de filozof dupa lecturile indelungate daca, acum cind ar putea dialoga aproape cu oricine de pe planeta asta ei aleg sa ocoleasca cele mai dinamice si mai ascutite discutii? Ma refer la cele de pe forumuri...
Ca filozof, esti bun nu daca scrii carti, nici macar daca-i convingi pe ceilalti sa-ti imbratiseze convingerile, ci daca ii poti convinge pe semenii tai sa-si puna probleme / sa filozofeze / sa gindeasca o data in plus la chestiunile arzatoare ale fiintei.
Agora de acum nu mai este situata in locul geometric din centrul cetatii (cel fizic) iar televiziunile n-au nici o legatura cu centrul spiritual al unei natii, poate doar cu centrul de atentie sau interese.
Daca va incredeti in propriile instincte si va imaginati ca mai sus faceam trimitere la oameni precum Plesu, Liiceanu, Patapievici, trebuie sa va dau satisfactie: chiar la ei ma refeream.

Astazi am revenit la Cotidianul cu citeva postari, acolo unde mi s-a parut ca se dezbate din nou chestiunea religioasa. Am esuat din nou: nu sint suficient de bun pentru a-i lamuri pe oameni sa-si puna probleme. Nu e o surpriza, stiam ca nu sint bun de filozof: ma ingrijoreaza insa lipsa lor de receptivitate la indemnul de a gindi independent. Din nou imi vin in minte Platon si alegoria pesterii.

Articolul unde am postat: PreaFericit e Daniel.
Iata postarile de interes (luati ca atare postarile care nu-mi apartin):

18 | rozadream

@Omuletzu-(
Educatia religioasa il face pe om mai sus decat animalele. Educatia stiiintifica il duce la pierzanie....
Asa ca lasa-ne cu lozincile marxiste

19 | R.A.Muresan

Poate ca stiinta singura nu duce chiar unde trebuie.
Stiu insa citiva atei mai inteligenti si mai plini de spirit decit multi crestini de-aici de pe forum care identifica in cel mai pur stil ideologic stiinta cu marxismul, si asta numai pentru ca marxismul s-a folosit de stiinta, asa cum ucigasul se foloseste de o unealta oarecare pentru a ucide. Ma astept ca un crestin cultivat sa foloseasca mai degraba stiinta pentru a combate comunismul, nu sa desfiinteze direct stiinta. Fiindca daca exista ceva cu care se poate lupta impotriva oricarei ideologii, apoi acel ceva e stiinta.
Rostul stiintei este mai ales acela de a se contrazice pe sine pentru a-si gasi permanent erorile si a evolua, fiind o ideologie perfectibila: religia in schimb, nu e perfectibila, fiind considerata perfecta, si de aceea lupta mai degraba cu necredinciosii, sau ma rog, cu pacatele lor... Concluzia? E la dispozitia fiecaruia.

In momentul in care spui ca o religie oarecare -- sa zicem aceea in care te-ai nascut -- a gasit adevarul, si asta fara a avea nici cel mai subtire argument, s-a terminat cu rationalitatea: esti in plina dogma, in plina ideologie. Poate fi ideologia suprema... dar poate sa nu fie...

Unii pariaza tot ce au pe acest loz, desi sustin pe de alta parte ca a paria nu tine de lucrarea dumnezeiasca: paradoxul este insa pe gustul crestinilor de pretutindeni, e hrana lor spirituala cea mai consistenta...

Da, stiinta este puternic coroziva, de aceea nu convine credinciosilor: stiinta are o actiune coroziva oriunde se manifesta ideologiile, cele religioase fiind cele mai afectate, indiferent de religie sau confesiune.

Daca nu aveti timp sa cititi dezvoltarile mai mult sau mai putin ideologice de la referinta numita Supravietuire in loc de inviere, urmariti macar documentarul prezentat acolo.

21 | s-asteaa

Inteligenta si plentitudinea spirituala a unui individ daca nu sunt indreptate unde trebuie nu aduc nici un rezultat, sunt seminte cazute pe piatra. Cu ce te ajuta ele spre Mantuire daca il renegi pe Dumnezeu fara a-L primi vreodata?! In Fericiri sunt laudati cei saraci cu duhul ca a acelora este Imparatia Cerurilor. Oare nu au ei mai mult decat are orice polemist?!? Oricum iti permiti pt Mantuirea ta sa crezi ca nu ai tras lozul corect, sa crezi ca totul se termina aici?!?

25 | R.A.Muresan

Ca sa ma ajute ceva la mintuire, ar trebui sa cred in ea. Or, din cite imi pot da eu seama, ideea de mintuire a fost inventata de oameni.
Legile naturii pe de alta parte, nu au fost inventate de oameni, de-altfel oamenii nici nu le pot schimba, ci doar descoperi si cunoaste: legile exista dincolo si independent de existenta oamenilor.

Nu imi dau prea bine seama ce anume vor primi oamenii saraci cu duhul; constat insa ca in lumea asta li se promit indecent de multe.

Totul se termina aici? Ei bine, un om onest raspunde la aceasta intrebare, dar si la multe altele asemanatoare cu un raspicat NU STIU.

obs: din nebagare de seama poate, in text apare scris "plentitudinea", iar corect este, in mod evident, "plenitudinea".

32 | adlight

sunt de acord cu dvs R A Muresan, pana la un punct; acela in care Blaise Pascal ne propune celebrul sau pariu: daca Dumnezeu exista si eu cred in El am castigat totul; daca Dumnezeu nu exista si eu cred in El nu pierd nimic; daca insa El exista si eu nu cred in El am pierdut totul, adica mantuirea; la un prim nivel de preocupare duhovniceasca, pariul lui Pascal ar trebui sa ne dea de gandit; in aceasta idee mantuirea nu mai e inventata de oameni, ci devine scopul vietii.

39 | R.A.Muresan

@ adlight

Religia, din pacate, e mult mai mult decit a crede ca exista Dumnezeu: presupune mult mai multe.
Daca majoritatea oamenilor ar fi in acest stadiu, in care si-ar pune cu seriozitate problema legata de existenta divinului am fi intr-o situatie cu mult mai buna.
Nu sintem in aceasta situatie.
Cred ca nu e filozof acela care-ti sugereaza o solutie intr-o chestiune data, ci acela care te provoaca sa problematizezi, adica sa gindesti: pot admite ca multi dintre noi nu se pot abtine de la a sugera mereu raspunsuri, mai ales in asemenea chestiuni delicate. Asta nu doar ca explica de ce sint asa de putini filozofi autentici, dar ne arata si faptul ca oamenii se tem sa problematizeze, adica sa gindeasca.
Acesta e stadiul in care ne-a adus religia.

Pe de alta parte, un om inteligent este suficient de tolerant; nu atit la dezordine, cit la incertitudine.

Ce ar trebui sa-l multumeasca pe un om: faptul ca semenii lui ajung foarte repede sa fie de acord cu el, pentru ca asta i-ar "confirma" in mod facil ca e pe drumul cel bun, sau faptul ca semenii lui sint interesati in mod autentic de adevar si fac demersurile necesare pentru a-l afla?

Simt nevoia sa detaliez. De ce sustin ca am fi intr-o situatie mai buna daca am fi la stadiul in care multi oameni si-ar pune in mod onest problema existentei lui Dumnezeu? Ei bine, nu dintr-o pornire sadica de a vedea omenirea inapoi in istorie, asa cum probabil ar putea argumenta unii. Motivul este unul dezarmant de simplu: la inceputul acceptarii unei ideologii religioase, oamenii sint pur si simplu mai putin indoctrinati, si mult mai receptivi la argumente. Mai mult, chiar cei in plina febra mistica isi pot reveni pentru a-si regindi, cu propriile puteri, adevaratele motivatii.
Referitor la Pascal, trebuie s-o spun, el sugereaza destul de transparent raspunsul si de aceea, cugetarea lui nu este una autentic filozofica, ci mai degraba una mistica.

De la greci cunoastem un alt cerc virtuos (in postarea de ieri aminteam de unul): nu poti dialoga fara sa te lamuresti de necesitatea demersului, dupa cum nu te poti lamuri fara sa dialoghezi. Un bun filozof modern exceleaza probabil la dialogul cu sine, sa fie oare suficient?

pina la stiinta,... despre zimbet

postare la articolul lui Baconsky

Despre zimbet...?
Bine, dar acesta-i efectul, adica doar unul dintre ele. Altfel, e ca si cum ai zice cuiva strimtorat: n-ai bani?, atunci cumpara-ti castel. Asta-i un paradox de-acela care place crestinilor: daruind, vei dobindi, nu-i asa?
Ma intreb uneori de ce noi oamenii tinem atita la niste simboluri care n-au functionat si nu functioneaza.

In tara asta ultragiul e norma: nu credeti c-ar fi de-a dreptul pervers daca toata lumea ar zimbi?
Cred ca inainte de zimbet mai sint inca multe altele de facut. Chiar credeti ca dupa razboi, cind Germania era practic sub ruine lumea a avut timp de zimbete?
Indraznesc sa cred ca stam mai rau decit Germania la acea vreme: fiindca in cazul nostru, ruinele sint inca in noi insine. Nu exista nici acum vreun contract, fiecare roman e singur, cu necazul lui. Dupa 1989 a asteptat si sperat poate prea multe, dar nu si-a imaginat ca va trai ca un exilat in propria lui tara si ca va fi crunt umilit de catre compatrioti de-ai sai. Evreii au fost prigoniti de (catre) altii: sa fii insa prigonit de-ai tai inseamna sa te afli chiar intr-o situatie cu mult mai rea.

Va aduceti aminte de filmul Pianistul? De scena aceea tulburatoare in care pianistul Szpilman care era aproape ruinat fizic, traind de ani de zile printre darimaturi si mincind ce gasea este surprins de ofiterul german, Hosenfeld si intrebat ce cauta acolo? Ofiterul german, cu o fizionomie tipica de arian, spilcuit, serios, fata in fata cu un om imbracat ca un cersetor si care ii zice ca ocupatia sa este aceea de pianist. Intr-o camera alaturata din acea casa parasita, unde se afla un pian, "cersetorul" e invitat politicos sa dovedeasca asta: si cinta Balada in Sol minor op.23 de Chopin (in intimplarea reala a fost se pare vorba de Nocturna de Chopin in Do diez minor). In aerul rece si dens respiratia lui Szpilman e vizibila iar trasaturile-i devin transparente: dupa ce termina de cintat, din nou o tacere lunga si semnificativa.

Despre dependenta de televiziune si nu numai

(alergare, 23 august 2007)
temperatura: 36-32 de grade
fereastra puls: 155-
timp in fereastra: 14’40’’
timp total: 57’25’’
distanta: 12.7 km
itu: 75

Postari la Cotidianul, sub articolul lui T. Baconsky

Cred ca ar fi nimerite citeva asertiuni simple legate de acest viciu, care tine de urmarirea cu sufletul la gura a ceea ce se intimpla pe sticla. Pentru asta insa, cred ca n-ar fi rau sa ne apropiem fara sfiala de conceptul de dependenta.
Am putea sa facem, de pilda, analogia cu alcoolicul.
Alcoolicul nu este un om normal, dar el nu stie asta, sau nu vrea sa stie: pentru a trai decent, el ar trebui sa nu bea deloc, insa in societatea in care traieste alcoolul e cool, alcoolul e pretext, alcoolul e semizeu. Ei bine, daca toata lumea normala bea, de ce n-ar bea si el? Raspuns: tocmai fiindca nu e un om normal. Se spune asa: pentru un alcoolic, primul pahar e prea mult, urmatoarele o mie, prea putine.
Rezumind, primele obstacole dificile de trecut pentru un alcoolic sint:
- renuntarea la negare si acceptarea faptului ca este alcoolic; de aici decurge inclusiv faptul ca are nevoie de ajutor si ca, in cele mai multe cazuri, nu va reusi de unul singur sa se lase
- acceptarea faptului ca, datorita anormalitatii sale, razboiul sau cu viciul trebuie sa fie unul dur dar nu idealist; obiectivul sau trebuie sa fie acela de a nu bea astazi, de a nu se apropia de primul pahar; atunci cind iti propui sa nu mai bei niciodata, aproape sigur vei esua

Cred ca multora dintre cei obsedati de televiziune le-ar fi de folos o plimbare prin site-urile alcoolicilor anonimi.
Nu pot spune ca am fost obsedat de televiziune, caci ma interesau mai mult documentarele, stirile-rezumat si emisiunile culturale; totusi, aveam in mod acut senzatia ca pierd timpul si ca intru seara de seara intr-un carusel pe care am doar iluzia ca-l controlez prin telecomanda.
Ei bine, fiind chirias, nevoit adesea sa-mi duc dupa mine tot calabalicul, si odata cu el, fireste, si televizorul, intr-o zi am renuntat la tot: cea mai mare satisfactie a fost sa fac televizorul cadou unui cunoscut.
Marturisirile unui alcoolic incep cam asa:
- Sint alcoolic de 17 ani. Mi-am pierdut familia si mi-am ruinat cariera...


Nu vreau sa va bat la cap, dar cred ca analogia functioneaza foarte bine si mai cred ca strategia alcoolicilor de a renunta la viciul lor este una pilduitoare: se refera, cum bine stiti, la o terapie de grup, numita Alcoolicii Anonimi (AA). Foarte interesanta este si povestea aparitiei acestor grupuri de oameni, cei curiosi o pot gasi la acest link.


Intrebare: bine, dar de unde imi voi lua informatiile, stirile si toate datele de care are nevoie orice om modern?
Raspuns: de pe (inter)net. Lecturarea pe net este mult mai putin cronofaga, iar calitatea informatiei este net/mult superioara mediilor vizuale romanesti.

Intrebare: nu-ti lipsesc documentarele sau emisiunile de cultura?
Raspuns: nu, pentru ca nivelul celor de televiziune este destul de scazut, mai precis unul de popularizare, iar in ceea ce priveste emisiunile de cultura, multe se regasesc inregistrate pe site-uri, tvr-ul avind de departe cele mai multe emisiuni de calitate. In plus, sint destule publicatii de cultura care apar online, asa incit, asta chiar nu e o problema.

Intrebare: esti fericit cu optiunea aceasta?
Raspuns: nu. Fiindca nu sint dintre cei care vineaza fericirea. Totusi, am mult mai mult timp in care pot face lucruri pentru care inainte trebuia sa fac o intreaga echilibristica. Mai mult, televizorul nu imi lipseste deloc, si realizez acum cit de fraier am fost atitia ani sa ingros rindurile celor care contribuie la rating, de fapt ale celor rataciti in labirint...

Cit priveste stirile, pe net acestea sint mult mai curate, i.e. mai putin ideologizate, chiar mai prompte.
Pentru cine nu are deja reflexul informarii pe net, exista, evident, ziarele, dar as da si exemplul site-ului HotNews unde actualizarile se fac in timpul zilei la intervale de ordinul minutelor si unde se gasesc inclusiv informatii financiare de cea mai buna calitate (vezi de pilda postarile lui Liviu Moldovan, dar mai sint si altele).

Despre dependenta este mult de vorbit: probabil ca in viitor, multe dintre preocuparile noastre de astazi vor fi trecute in aceasta categorie.
Exista expresii ca 'sugar junkie' sau 'television news junkie', dar si 'internet junkie'.
Din cite imi pot da seama, orice fel de preocupare umana care produce suspendarea temporara a constiintei individului poate duce la dependenta. Exista si o dependenta a celor care citesc pentru a evada. Intocmai cum telenovelistii traiesc dramele altora, cei care citesc prea multe romane ajung probabil sa nu-si mai traiasca propria viata.
Poate nu stiati, dar exista inclusiv dependenta de miscare: alergatorii pe distante mari stiu la ce ma refer. Amintesc doar ca, desi alergarea este departe de a fi o activitate la indemina oricui, stimuleaza organismul sa produca endorfine in cantitati mai mari decit de obicei, endorfinele fiind drogurile naturale pe care si le produce organismul pentru a combate stresul sau durerea: sugarii au nevoie de laptele matern, printre altele si pentru ca acesta contine endorfine.
Desigur, este cool sa trimiti oamenii la biblioteca, mai mult, da chiar bine. Totusi, inainte de biblioteca au fost altele preocuparile elevate, printre acestea, retorica si arta povestirii, ambele tinind de registrul oralitatii. Probabil ca multi dintre ginditorii vechi nu au vazut cu ochi buni pornirea unora de a nota gindurile lor sau ale altora (se stie, Socrate nu a lasat nimic scris).
Einstein spunea odata:
"Reading, after a certain age, diverts the mind too much from its creative pursuits. Any man who read too much and uses his own brain too little falls into lazy habits of thinking."
Desigur, la noi, unde elitele cvasi-ortodoxe si ultra-imbibate cultural nu pot accepta, de pilda, ca un om care nu cunoaste macar in mare geometria plana sau care nici nu a auzit despre legile lui Newton nu poate fi considerat om de cultura, si cu atit mai putin filozof trimiterea scurta la biblioteca ramine o punere la punct comoda si, ceea ce este mai important, condescendenta. Pe vremuri (vezi frontispiciul academiei lui Platon), cunostintele de geometrie erau necesare oricarui filozof debutant, astazi insa, cu totii se simt chemati sa filozofeze poate si pentru ca cerinta respectiva a disparut cu totul. Deh, romanul s-a nascut poet-filozof-crestin.

Sigur ca biblioteca ramine tezaurul. Sugestia mea legata de internet a fost ca acesta este intr-adevar o buna alternativa la televiziune, dar mai ales o solutie de a scapa de dependenta de televiziune.
Mai intii ca, pentru a naviga, trebuie sa citesti, iar asta este deja mai mult decit a privi si a asculta. Stie oricine de-acuma, exista biblioteci intregi online, inclusiv texte clasice, in limbile vechi.
Aproape toate revistele de specialitate au variante online: din nefericire, multe sint accesibile doar contra cost iar multi dintre romani nu-si pot permite sa se aboneze la ele. Dar exista alternative (aproape intotdeauna), articolele de interes putind fi gasite de multe ori si pe site-urile autorilor, s.a.m.d.

Ideea este ca, desi orice fel de dependenta poate ajunge sa fie rea, aceasta este doar prima noastra problema.
Cum omul este prin excelenta o fiinta curioasa, dar mai ales creatoare, raul televiziunii moderne nu consta doar in ceea ce unii numesc tabloidizare, si poate nici macar in dependenta pe care o induce, ci in faptul ca are un discurs mediocru si sub-mediocru facindu-l pe consumator sa uite ca:
1. el insusi este o fiinta inteligenta, incurajindu-l chiar sa creada ca doar altii pot fi cu-adevarat buni in ceea ce fac;
2. fiintele inteligente mai si citesc;
3. exprimarea creativitatii este implinirea oricarui om, si asta indiferent de educatie sau virsta;
4. ideea nu este aceea de a-si omori timpul ci aceea de a trai plenar si nu prin delegatie.

Social, e limpede ca televiziunea se poate transforma in timp dintr-un instrument util de informare, educare si/sau relaxare intr-o iradiere daunatoare prin inhibarea potentelor creatoare ale unei natii. La urma urmelor, ce inseamna expresia "a-ti omori timpul" daca nu a te sinucide lent, fara durere: fiindca la limita, televiziunea poate fi vazuta ca un mijloc de eutanasiere pe baza de abonament a acelora care nu suporta greutatile unei vieti pline si creatoare.
In definitiv, intrebarea nu este cum va arata viitorul nostru daca lucrurile continua astfel, ci daca acesta chiar poate exista.
Printre altele, cred ca manifestarile vietii spirituale romanesti de dupa 1989 sint grevate de evolutia malformanta a unei televiziuni deturnate de consumism (hedonism), politicianism si profitabilitate cu pretul amortirii ratiunii si a constiintelor. Citi dintre noi mai realizeaza ca multe dintre sursele invidiilor si nemultumirilor noastre nefondate/nejustificate sint induse de televiziune?

Sa ne intoarcem curajosi la greutatile vietii si sa-i incurajam si pe altii sa o faca: nu exista remediu mai bun decit acela de a ne folosi mintea si/sau bratele (corpul) in activitati cu adevarat folositoare sufletului si semenilor.

postari la articolul lui Liviu Antonesei

Nu stiu daca problema este chiar aceea ca "ai nostri tineri nu mai citesc". E comod sa faci des apel si trimitere la biblioteca atunci cind vorbesti cu un tinar, mai mult, raspindesti si un discret aer condescendent cind faci treaba asta. Asa cum nu poti da vina pe un scolar de clasa I ca nu vine de-acasa cu tabla inmultirii invatata, tot asa, nu-i poti face morala unui tinar ca nu citeste. Fiindca daca un tinar nu citeste, inseamna ca nu are probleme. De ce nu are probleme? Fiindca nu i le pun si/sau fiindca nu-l deprind sa si le puna cei mari sau cei scoliti. Datorita atit de des invocatei crize de timp, nici macar parintii nu-i mai acorda atentie: asadar, tot la scoala si la profesori ajungem.
In casele de alcoolici, copiii deprind in mod natural viciul bauturii. In familiile unde televizorul e stapin, educatia va fi una precara, indiferent daca parintii sint profesori, preoti, oameni scoliti. Daca parintii au ajuns incapabili sa evite/inchida televizorul, la fel vor ajunge si copiii, indiferent de educatie.

Revenind la Cioran, nu am pretentia de a furniza o explicatie privind efectul tonic al disperarii, dar da: Liviu chiar o da la un moment dat. Atunci cind citesti despre adevaratele incercari sufletesti care se intimpla adesea sa fie ale altuia, ale tale palesc si ajungi sa te rusinezi ca dintr-atita lucru te-ai gindit asa departe; la suicid.
Intr-o lume de optimisti indolenti si incurabili dependenti de entertainment, gadget-uri si tehnologie sterila sufleteste, intr-o lume in care elitele insele cocheteaza cu suficienta data de credinta stramoseasca, e aproape natural sa ajungi sa te simti singur, sa ai nevoie de refugiu, de sprijin, sau de substitut de constiinta: uneori iti doresti chiar suspendarea propriei constiinte iar pentru asta, nimic nu se compara ca eficienta cu televiziunea.
Pina la urma, nici explicatia asta incepind cu "Intr-o lume in care..." nu e de mare folos, chiar daca, uneori, poate fi de mare efect. De ce? Fiindca face trimitere tot la ceilalti.

Cred ca invatatura lui Cioran este asta: locul acesta numit lume nu este un parc de distractii.

Faptul ca arata uneori astfel se datoreaza generatiilor de oameni care s-au luptat cu disperarile lor de fiecare zi pentru a ne transmite cit de putin din experienta lor, pentru a nu lua vesnic totul de la capat.

Nu putem fi optimisti avind in fata dificultatile acestea insurmontabile: faptul ca sintem muritori, nu putem evita nici durerea, nici nostalgiile trecerii; faptul ca in timp dispar din jurul nostru cei dragi iar cu oamenii aceia din vechime pe care am ajuns sa-i iubim nu doar pentru ceea ce ne-au lasat nu ne vom intilni niciodata.

Spiritul vietii este tragedia insasi, nu surfing-ul pe suprafetele line, chiar foarte inalte din preajma plajelor: si nu poti experimenta acest sentiment decit atunci cind te afli in larg, departe de proptele si de colacele de salvare, departe de iluzii.

Exista prejudecata paguboasa ca marile idei pot veni in joaca. Cum insa libertatea este produsul constiintei si nu invers, tot asa, ludicul este un rezultat al libertatii de gindire si nu invers. Ei bine, nu poti fi liber raminind mereu la tarm, doar jucindu-te si exersind optimismul zilelor insorite si calme.
Stim astazi mai multe despre fiinta decit stia Socrate? Fireste ca nu. Si atunci de unde atita optimism?

Onestitatea absoluta a spiritului izvoraste din si este legata strins de sentimentul de disperare.
Cioran nu oferea nimic, nu avea de facut nici o promisiune: mai mult, ne-a aratat in mod sistematic cum ca toti cei care promit sint lipsiti de onestitate.

Cioran te constringe de fiecare data sa te dezbraci de iluzii si sa privesti la ceea ce ramine din tine fara acestea. Cui ii place sa se dezbrace si sa se expuna privirilor? Fireste ca nu vorbim aici de haine si nici de goliciunea trupeasca pe care astazi multi s-ar ingramadi sa si-o expuna: e vorba de goliciunea sufleteasca pe care nimeni nu se mai grabeste sa si-o expuna. Cioran a facut-o printr-o veritabila analiza a fiintei si a fost judecat pentru asta. Noi ceilalti, am deprins de la el acest exercitiu dificil de onestitate, chiar de obiectivitate subiectiva.
Scrierile lui Cioran sint marturisiri de dincolo de credintele de orice fel: fiindca acestea din urma mustesc de iluzii, optimism si promisiuni.
Si totusi, ce ramine dupa dezbracarea de iluzii? Eu cred ca ramine un scepticism din care nu se mai poate iesi dar care poate fi cel mult suspendat, un scepticism care nu e in sine fecund, insa care ne ajuta sa renuntam la tot ceea ce zamislim si nu are forta de a rezista prin sine.
Dar cum oare mai poti zamisli ceva viabil in aceste conditii? Explicatia vine, cred, din faptul ca disperarea duce adesea la exacerbarea instinctului de multiplicare a fiintei, supravietuirea devenind primordiala: asta se intimpla chiar in acele momente in care scepticismul este suspendat, uitat. Atunci fiinta genereaza idei, iar in cazurile exceptionale descopera adevaruri preexistente.
Aceasta este mecanica cioraniana implacabila, determinista si totusi ireversibila.
Se vadeste clar cum ca optimistul nu doar ca este un inconstient dependent de elixiruri, dar ca sfirseste prin a fi lipsit de onestitate: mai rau, un optimist ii poate duce si pe altii in eroare.
Pina la urma, la leaganul oricarei utopii sta optimistul ce-si cauta in zare nu propria devenire, ci viitorii discipoli.

Pentru post-cioranieni exista totusi o mingiere: anume ca, in realitate, nu supravietuirea ar trebui sa fie criteriul, ci adevarul: mai precis, descoperirea si transmiterea nealterata a adevarului, iar asta chiar cu orice pret. Sint niste atei post-cioranienii? Nici gind. Dar nici crestini nu mai pot fi.
Un om care se indeletniceste cu studiul legilor naturii nu face niciodata promisiuni, desi calea pe care a apucat el este singura practicabila si verificabila in mod sistematic (oricind, oriunde, si de catre oricine). Astfel ca, in pofida faptului ca revelatia isi pierde cu totul importanta in ceea ce priveste cunoasterea autentica, cel care cunoaste poate sustine cel mult ca presimte, asa cum a facut-o Einstein, alcatuirea minunata a lumii sau ca posibilitatea cunoasterii lumii este si va ramine, in sine, un miracol: singurul (necesar) de altfel.

Ne indreptam catre o teocratie?

(16 august 2007)
temperatura: 31 de grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 49’50’’
timp total: 57’40’’
itu: 78-79 (i.e. indice temperatura umiditate sau ict – indice de confort termic)

(18 august 2007)
temperatura: 32-30 de grade
fereastra puls: 150-

timp in fereastra: 48’
timp total: 55’40’’
itu: 78-79 (i.e. indice temperatura umiditate sau ict – indice de confort termic)

Ma framinta de mult timp alunecarea elitelor noastre spre conservatorismul paseist, chiar obtuz al religiei crestine. Nu voi dezvolta acum subiectul, remarc insa ca e de citit articolul curajos al lui Andrei Cornea din Revista 22 de saptamina asta: se poate citi acolo si articolul lui Plesu, un discurs de fapt, in care acesta sustine, ca de obicei in ultimii ani, demersul sau de consistenta evanghelica.

Postare la Cotidianul, sub articolului lui Mihail Neamtu

Mihail,

Vremurile, se spune adesea, sint chiar prea interesante.
As vrea sa inteleg mai bine ce inseamna "recucerirea cetatii", dar mai ales ce fel de model de tara ne incurajeaza elitele noastre sa urmam: Grecia, Rusia? Fiindca Franta sau Marea Britanie inteleg ca nu-s chiar indicate. Sau poate SUA care, cu tot protestantismul lor ramin o ciudatenie, in care libertatea de a ucide si apoi de a te sinucide dar si aceea de a-ti exprima creativitatea sint la ele acasa, deopotriva.
Si-apoi, chiar sintem in sinul unei societati amnezice de vreme ce aproape imediat dupa '89, din aproape 100 la 100 comunisti am devenit 90 la suta ortodocsi sensibili si iubitori? Sau poate 90 la suta nu e de ajuns...
Poate ca Teocratia lui Andrei Cornea ar fi trebuit mai bine si mai larg argumentata, si poate ca nu trebuie sa fii un erudit pentru a scrie un articol cinstit despre teocratie, cred insa ca trebuie sa fii ceva mai puternic spiritualiceste pentru a-l contrazice atit de repede pe Andrei Cornea: asadar, nu neaparat sa fi citit cit el, nu neaparat sa ai virsta lui, nu neaparat sa fi scris ceva comparabil cu ceea ce a scris el.
De unde vine curajul tau? Eu cred ca tocmai de la ceea ce ar fi vrut PROBABIL sa critice Andrei Cornea intr-o prima instanta: de la corpul elitei cvasi-ortodoxe pe care te sprijini.
Astept, fireste, replica lui Andrei Cornea: probabil abia atunci ma voi lamuri daca am intuit corect sensul criticilor lui. Insa pina atunci, salut curajul lui: fiindca iti trebuie astazi curaj pentru a critica o elita care se sprijina pe majoritatea covirsitoare a "societatii amnezice" dar ortodoxe de care aminteai.

A.Cornea, Teocratia
M.Neamtu, Paralogismele fricii