Despre timp si urcusul catre izvoare

Desi combat mare parte din ideile crestine, nu sint fericit cu aceasta situatie. E drept, nici n-as avea curajul sa fac asta daca n-as simti un sprijin in afirmatiile fara echivoc ale lui Einstein.
Sa fie nostalgiile rele in sine? Marturia alegoriei pesterii ma incurajeaza de asemenea sa cred ca nu: exista o nostalgie care are ca subiect/obiect lumea platonica a ideilor, a adevarului, a preexistentului.

Cine oare nu e fermecat de linistea unei manastiri izolate? Si nu va este ciuda ca in modernitate am pierdut acest sentiment al firescului asezat? Sesizati desigur ca am devenit intre timp propriii nostri dusmani tocmai fiindca dorim sa ajungem propriii nostri stapini -- ne laudam cu asta: singura problema ramasa este aceea ca nu stim inca cine sintem.

Oamenii vechi pareau sa aiba tot timpul din lume iar noi am pierdut inclusiv acest sentiment sanatos al proprietatii timpului: scenariile montate in pestera se succed cu asemenea repeziciune incit nici scamatorii insisi nu mai prididesc cu avalansa de umbre. Ni se spune ca nu mai este timp, ca timpul e avere (sau ma rog, bani), nu invers: am fost deposedati pe negindite de timp.

Preexistentul, adevarul sint atemporale, doar umbrele lor fiind temporale. Scamatorii de serviciu insa ne-au adus in situatia de a crede ca temporalitatea este un atribut esential al ideilor. Invers, ni se pare ca sintem asimilati in mod utopic cu simplele idei atunci cind ni se refuza timpul, adica existenta. Umbrelor li se furnizeaza incontinuu timp, oamenilor nu. Ce sa insemne toate astea? Umbre nu sintem, caci spuneam ca umbrelor li se da timp: nu sintem insa nici idei, nu parem a fi atemporali.

Sintem spectatorii in lanturi nazuind sa devina scamatori. Asadar, nu incercam sa iesim, ci ne dorim postura de scamator care dispune de timp si care ii amageste pe ceilalti pentru a le hrani imaginarul cu umbrele timpului.
De ce am fost deposedati de timp? Pai deficitul de timp este cel care ne tine locului -- numai un om care are timp isi poate cauta iesirea --, iar prin timpul concentrat in miinile scamatorilor sint animate umbrele, i.e. concretul, superficialitatea.
Nu doar guvernantii, dar buna parte din elite deturneaza/risipesc timpul: fiindca il investesc in spectacolul de animatie. Astazi nici nu mai este necesar ca oamenii sa fie tinuti in lanturi, fiindca cei mai multi dintre ei au pierdut gustul ideilor, singuri refuzindu-si libertatea de a iesi la lumina. Aceasta fiindca le ajunge si se bucura de "libertatea" de a privi.

E o asociere comuna in textele filosofice aceea a umbrelor cu superficialitatea. Fara a face o exceptie, textul de fata aduce insa o completare punind o intrebare. Nu cumva printre umbrele respective regasim si prejudecatile, revelatiile si credintele de tot felul?

Religiile forteaza, postuleaza existenta unor fiinte transcendente si nici macar nu se rezuma doar la asta: in mod paradoxal, prin apelul ilicit si abuziv la imaginar (invierea, sfintii, ingerii) acestea nu devin mai mult decit (tot) niste simple umbre, reflexe ale transcendentului elementar. Mai este greu de inteles atunci de ce promotorii credintelor sint vazuti, la limita, ca niste simpli scamatori?
Stiintele si ratiunea pe de alta parte, nu se rezuma doar la transcendentul lumii platonice a ideilor, adevarului, preexistentului dar, fiind abia la inceput, acestea constituie obiectul demersului lor de moment, tropismul in cautarea luminii urmarind drumul catre iesire. La iesire nu poti ajunge doar cu gindul, ci pasind pur si simplu, avansind lent, depasind dificultatile de adaptare, adica din aproape in aproape.

Credinciosii mi-ar putea intoarce argumentul sustinind ca teoremele sint umbre, si nu credintele: istoria ne arata insa ca timpul este un factor hotaritor cind vorbim de religii, acestea nascindu-se, evoluind si disparind ca orice lucru trecator de pe lumea asta, criteriul de selectie raminind supravietuirea. Nu acelasi lucru este valabil in cazul teoremelor, acestea fiind adevarate in veacul veacului daca se respecta intocmai conditiile impuse in ipoteze. Pe de alta parte, transcendentul obiectelor matematice cu greu ar putea fi negat: conceptul de dreapta exista doar dincolo de simpla perceptie, in realitate neexistind drepte, ci doar umbre ale conceptului respectiv, sa le spunem aproximari. Pentru a ajunge la teoreme, criteriul de selectie care trebuie aplicat afirmatiilor este adevarul: numai daca producem o demonstratie valida a unei afirmatii putem fi siguri ca aceea este o teorema.

(De ce, asa cum sint teoremele echivalente daca luam in considerare criteriul adevarului, revelatiile nu pot fi echivalente, potrivit aceluiasi criteriu? Revelatiile unui calugar virtuos din zilele noastre nu sint acceptate a fi echivalente cu ale lui Iisus si nici macar cu ale lui Pavel.)

Visez la o vreme in care oamenii isi vor fi regasit si recuperat tot timpul din lume, si in care ei vor pasi incet si masurat, intr-o calma tensiune dar intr-o liniste semnificativa pe drumul catre iesire. Poate ca in acea vreme pacea din templele de astazi se va regasi mai ales in sufletele oamenilor.

Inc-o utopie? Nu. Fiindca lucrurile pot incepe sa se intimple inca de acum. Nu-i mai credeti pe aceia care fac apologia lipsei de timp: fiti contemporani cu Palton, cu Euclid... Nu va grabiti. Vi se ofera calatorii in locuri nemaivazute: refuzati-le. Nu exista calatorii mai intaritoare decit cele ale mintii in lumea ideilor, in cautarea adevarului. Asa cum sustinea Schrödinger, ideea nu e aceea de a vedea ceea ce inca n-a vazut nimeni, ci aceea de a gindi asa cum nu a gindit inca nimeni despre ceva ce vede toata lumea.

Hai sa iesim din tele-VIZUINE!

Stramosii nostri au trait probabil pentru o lunga perioada de timp in pesteri: acolo ei si-au putut semnala trecerea si cultiva imaginarul, asa cum noi astazi, captivi in pesterile noastre moderne il fortam sa intirzie poate mai mult decit ar fi cazul (stramosii le-au parasit pe-ale lor din varii motive: nu aveau aerisiri sau canale de scurgere, nici cosuri pentru fum, puteau fi prea friguroase sau prea calduroase, nu ofereau vizibilitate iar uneori puteau constitui adevarate capcane fara iesire).


Fiindca republica noastra nu are inca decit fundatia -- Platon credea ca numai o cunoastere autentica si profunda poate duce la o guvernare in interesul si pentru binele comun --, merita sa ne amintim de tulburatoarea alegorie din "Republica" lui (Platon), e vorba, fireste, de alegoria pesterii.
Ei bine, umbrele reprezinta acolo tocmai prea-concretul, superficialitatea: acelea sint umbrele ideilor si gindurilor etern valabile care nu salasuiesc in pestera, ci vietuiesc libere afara, la lumina (zilei). Astazi vedem bine inca o data ca omului ii este foarte greu sa lase deoparte superficialitatea si sa se avinte afara, acolo unde il asteapta cunoasterea autentica, ideile in lumina lor naturala: fiindca el vede umbrele inca de la nastere pe peretii pesterii in care e constrins sa traiasca; deprins sa vada numai umbrele, el refuza intr-o prima instanta iesirea si se revolta. Iar cel care a fost afara si a "vazut" ideile in realitatea lor nu este crezut cind se intoarce si povesteste: ba, daca ar incerca sa-i elibereze pe cei dinlauntru si sa-i calauzeasca afara ar putea fi prins si omorit (aluzie la condamnarea lui Socrate).

(Asemanarea umbrelor pe care le vedem noi pe sticla televizorului este atit de mare cu umbrele din celebra alegorie incit nu m-am putut abtine sa o semnalez)

Cei doritori pot citi fragmentul lamuritor in traducerea lui Andrei Cornea.

Despre dependenta de televiziune si nu numai

(alergare, 23 august 2007)
temperatura: 36-32 de grade
fereastra puls: 155-
timp in fereastra: 14’40’’
timp total: 57’25’’
distanta: 12.7 km
itu: 75

Postari la Cotidianul, sub articolul lui T. Baconsky

Cred ca ar fi nimerite citeva asertiuni simple legate de acest viciu, care tine de urmarirea cu sufletul la gura a ceea ce se intimpla pe sticla. Pentru asta insa, cred ca n-ar fi rau sa ne apropiem fara sfiala de conceptul de dependenta.
Am putea sa facem, de pilda, analogia cu alcoolicul.
Alcoolicul nu este un om normal, dar el nu stie asta, sau nu vrea sa stie: pentru a trai decent, el ar trebui sa nu bea deloc, insa in societatea in care traieste alcoolul e cool, alcoolul e pretext, alcoolul e semizeu. Ei bine, daca toata lumea normala bea, de ce n-ar bea si el? Raspuns: tocmai fiindca nu e un om normal. Se spune asa: pentru un alcoolic, primul pahar e prea mult, urmatoarele o mie, prea putine.
Rezumind, primele obstacole dificile de trecut pentru un alcoolic sint:
- renuntarea la negare si acceptarea faptului ca este alcoolic; de aici decurge inclusiv faptul ca are nevoie de ajutor si ca, in cele mai multe cazuri, nu va reusi de unul singur sa se lase
- acceptarea faptului ca, datorita anormalitatii sale, razboiul sau cu viciul trebuie sa fie unul dur dar nu idealist; obiectivul sau trebuie sa fie acela de a nu bea astazi, de a nu se apropia de primul pahar; atunci cind iti propui sa nu mai bei niciodata, aproape sigur vei esua

Cred ca multora dintre cei obsedati de televiziune le-ar fi de folos o plimbare prin site-urile alcoolicilor anonimi.
Nu pot spune ca am fost obsedat de televiziune, caci ma interesau mai mult documentarele, stirile-rezumat si emisiunile culturale; totusi, aveam in mod acut senzatia ca pierd timpul si ca intru seara de seara intr-un carusel pe care am doar iluzia ca-l controlez prin telecomanda.
Ei bine, fiind chirias, nevoit adesea sa-mi duc dupa mine tot calabalicul, si odata cu el, fireste, si televizorul, intr-o zi am renuntat la tot: cea mai mare satisfactie a fost sa fac televizorul cadou unui cunoscut.
Marturisirile unui alcoolic incep cam asa:
- Sint alcoolic de 17 ani. Mi-am pierdut familia si mi-am ruinat cariera...


Nu vreau sa va bat la cap, dar cred ca analogia functioneaza foarte bine si mai cred ca strategia alcoolicilor de a renunta la viciul lor este una pilduitoare: se refera, cum bine stiti, la o terapie de grup, numita Alcoolicii Anonimi (AA). Foarte interesanta este si povestea aparitiei acestor grupuri de oameni, cei curiosi o pot gasi la acest link.


Intrebare: bine, dar de unde imi voi lua informatiile, stirile si toate datele de care are nevoie orice om modern?
Raspuns: de pe (inter)net. Lecturarea pe net este mult mai putin cronofaga, iar calitatea informatiei este net/mult superioara mediilor vizuale romanesti.

Intrebare: nu-ti lipsesc documentarele sau emisiunile de cultura?
Raspuns: nu, pentru ca nivelul celor de televiziune este destul de scazut, mai precis unul de popularizare, iar in ceea ce priveste emisiunile de cultura, multe se regasesc inregistrate pe site-uri, tvr-ul avind de departe cele mai multe emisiuni de calitate. In plus, sint destule publicatii de cultura care apar online, asa incit, asta chiar nu e o problema.

Intrebare: esti fericit cu optiunea aceasta?
Raspuns: nu. Fiindca nu sint dintre cei care vineaza fericirea. Totusi, am mult mai mult timp in care pot face lucruri pentru care inainte trebuia sa fac o intreaga echilibristica. Mai mult, televizorul nu imi lipseste deloc, si realizez acum cit de fraier am fost atitia ani sa ingros rindurile celor care contribuie la rating, de fapt ale celor rataciti in labirint...

Cit priveste stirile, pe net acestea sint mult mai curate, i.e. mai putin ideologizate, chiar mai prompte.
Pentru cine nu are deja reflexul informarii pe net, exista, evident, ziarele, dar as da si exemplul site-ului HotNews unde actualizarile se fac in timpul zilei la intervale de ordinul minutelor si unde se gasesc inclusiv informatii financiare de cea mai buna calitate (vezi de pilda postarile lui Liviu Moldovan, dar mai sint si altele).

Despre dependenta este mult de vorbit: probabil ca in viitor, multe dintre preocuparile noastre de astazi vor fi trecute in aceasta categorie.
Exista expresii ca 'sugar junkie' sau 'television news junkie', dar si 'internet junkie'.
Din cite imi pot da seama, orice fel de preocupare umana care produce suspendarea temporara a constiintei individului poate duce la dependenta. Exista si o dependenta a celor care citesc pentru a evada. Intocmai cum telenovelistii traiesc dramele altora, cei care citesc prea multe romane ajung probabil sa nu-si mai traiasca propria viata.
Poate nu stiati, dar exista inclusiv dependenta de miscare: alergatorii pe distante mari stiu la ce ma refer. Amintesc doar ca, desi alergarea este departe de a fi o activitate la indemina oricui, stimuleaza organismul sa produca endorfine in cantitati mai mari decit de obicei, endorfinele fiind drogurile naturale pe care si le produce organismul pentru a combate stresul sau durerea: sugarii au nevoie de laptele matern, printre altele si pentru ca acesta contine endorfine.
Desigur, este cool sa trimiti oamenii la biblioteca, mai mult, da chiar bine. Totusi, inainte de biblioteca au fost altele preocuparile elevate, printre acestea, retorica si arta povestirii, ambele tinind de registrul oralitatii. Probabil ca multi dintre ginditorii vechi nu au vazut cu ochi buni pornirea unora de a nota gindurile lor sau ale altora (se stie, Socrate nu a lasat nimic scris).
Einstein spunea odata:
"Reading, after a certain age, diverts the mind too much from its creative pursuits. Any man who read too much and uses his own brain too little falls into lazy habits of thinking."
Desigur, la noi, unde elitele cvasi-ortodoxe si ultra-imbibate cultural nu pot accepta, de pilda, ca un om care nu cunoaste macar in mare geometria plana sau care nici nu a auzit despre legile lui Newton nu poate fi considerat om de cultura, si cu atit mai putin filozof trimiterea scurta la biblioteca ramine o punere la punct comoda si, ceea ce este mai important, condescendenta. Pe vremuri (vezi frontispiciul academiei lui Platon), cunostintele de geometrie erau necesare oricarui filozof debutant, astazi insa, cu totii se simt chemati sa filozofeze poate si pentru ca cerinta respectiva a disparut cu totul. Deh, romanul s-a nascut poet-filozof-crestin.

Sigur ca biblioteca ramine tezaurul. Sugestia mea legata de internet a fost ca acesta este intr-adevar o buna alternativa la televiziune, dar mai ales o solutie de a scapa de dependenta de televiziune.
Mai intii ca, pentru a naviga, trebuie sa citesti, iar asta este deja mai mult decit a privi si a asculta. Stie oricine de-acuma, exista biblioteci intregi online, inclusiv texte clasice, in limbile vechi.
Aproape toate revistele de specialitate au variante online: din nefericire, multe sint accesibile doar contra cost iar multi dintre romani nu-si pot permite sa se aboneze la ele. Dar exista alternative (aproape intotdeauna), articolele de interes putind fi gasite de multe ori si pe site-urile autorilor, s.a.m.d.

Ideea este ca, desi orice fel de dependenta poate ajunge sa fie rea, aceasta este doar prima noastra problema.
Cum omul este prin excelenta o fiinta curioasa, dar mai ales creatoare, raul televiziunii moderne nu consta doar in ceea ce unii numesc tabloidizare, si poate nici macar in dependenta pe care o induce, ci in faptul ca are un discurs mediocru si sub-mediocru facindu-l pe consumator sa uite ca:
1. el insusi este o fiinta inteligenta, incurajindu-l chiar sa creada ca doar altii pot fi cu-adevarat buni in ceea ce fac;
2. fiintele inteligente mai si citesc;
3. exprimarea creativitatii este implinirea oricarui om, si asta indiferent de educatie sau virsta;
4. ideea nu este aceea de a-si omori timpul ci aceea de a trai plenar si nu prin delegatie.

Social, e limpede ca televiziunea se poate transforma in timp dintr-un instrument util de informare, educare si/sau relaxare intr-o iradiere daunatoare prin inhibarea potentelor creatoare ale unei natii. La urma urmelor, ce inseamna expresia "a-ti omori timpul" daca nu a te sinucide lent, fara durere: fiindca la limita, televiziunea poate fi vazuta ca un mijloc de eutanasiere pe baza de abonament a acelora care nu suporta greutatile unei vieti pline si creatoare.
In definitiv, intrebarea nu este cum va arata viitorul nostru daca lucrurile continua astfel, ci daca acesta chiar poate exista.
Printre altele, cred ca manifestarile vietii spirituale romanesti de dupa 1989 sint grevate de evolutia malformanta a unei televiziuni deturnate de consumism (hedonism), politicianism si profitabilitate cu pretul amortirii ratiunii si a constiintelor. Citi dintre noi mai realizeaza ca multe dintre sursele invidiilor si nemultumirilor noastre nefondate/nejustificate sint induse de televiziune?

Sa ne intoarcem curajosi la greutatile vietii si sa-i incurajam si pe altii sa o faca: nu exista remediu mai bun decit acela de a ne folosi mintea si/sau bratele (corpul) in activitati cu adevarat folositoare sufletului si semenilor.

postari la articolul lui Liviu Antonesei

Nu stiu daca problema este chiar aceea ca "ai nostri tineri nu mai citesc". E comod sa faci des apel si trimitere la biblioteca atunci cind vorbesti cu un tinar, mai mult, raspindesti si un discret aer condescendent cind faci treaba asta. Asa cum nu poti da vina pe un scolar de clasa I ca nu vine de-acasa cu tabla inmultirii invatata, tot asa, nu-i poti face morala unui tinar ca nu citeste. Fiindca daca un tinar nu citeste, inseamna ca nu are probleme. De ce nu are probleme? Fiindca nu i le pun si/sau fiindca nu-l deprind sa si le puna cei mari sau cei scoliti. Datorita atit de des invocatei crize de timp, nici macar parintii nu-i mai acorda atentie: asadar, tot la scoala si la profesori ajungem.
In casele de alcoolici, copiii deprind in mod natural viciul bauturii. In familiile unde televizorul e stapin, educatia va fi una precara, indiferent daca parintii sint profesori, preoti, oameni scoliti. Daca parintii au ajuns incapabili sa evite/inchida televizorul, la fel vor ajunge si copiii, indiferent de educatie.

Revenind la Cioran, nu am pretentia de a furniza o explicatie privind efectul tonic al disperarii, dar da: Liviu chiar o da la un moment dat. Atunci cind citesti despre adevaratele incercari sufletesti care se intimpla adesea sa fie ale altuia, ale tale palesc si ajungi sa te rusinezi ca dintr-atita lucru te-ai gindit asa departe; la suicid.
Intr-o lume de optimisti indolenti si incurabili dependenti de entertainment, gadget-uri si tehnologie sterila sufleteste, intr-o lume in care elitele insele cocheteaza cu suficienta data de credinta stramoseasca, e aproape natural sa ajungi sa te simti singur, sa ai nevoie de refugiu, de sprijin, sau de substitut de constiinta: uneori iti doresti chiar suspendarea propriei constiinte iar pentru asta, nimic nu se compara ca eficienta cu televiziunea.
Pina la urma, nici explicatia asta incepind cu "Intr-o lume in care..." nu e de mare folos, chiar daca, uneori, poate fi de mare efect. De ce? Fiindca face trimitere tot la ceilalti.

Cred ca invatatura lui Cioran este asta: locul acesta numit lume nu este un parc de distractii.

Faptul ca arata uneori astfel se datoreaza generatiilor de oameni care s-au luptat cu disperarile lor de fiecare zi pentru a ne transmite cit de putin din experienta lor, pentru a nu lua vesnic totul de la capat.

Nu putem fi optimisti avind in fata dificultatile acestea insurmontabile: faptul ca sintem muritori, nu putem evita nici durerea, nici nostalgiile trecerii; faptul ca in timp dispar din jurul nostru cei dragi iar cu oamenii aceia din vechime pe care am ajuns sa-i iubim nu doar pentru ceea ce ne-au lasat nu ne vom intilni niciodata.

Spiritul vietii este tragedia insasi, nu surfing-ul pe suprafetele line, chiar foarte inalte din preajma plajelor: si nu poti experimenta acest sentiment decit atunci cind te afli in larg, departe de proptele si de colacele de salvare, departe de iluzii.

Exista prejudecata paguboasa ca marile idei pot veni in joaca. Cum insa libertatea este produsul constiintei si nu invers, tot asa, ludicul este un rezultat al libertatii de gindire si nu invers. Ei bine, nu poti fi liber raminind mereu la tarm, doar jucindu-te si exersind optimismul zilelor insorite si calme.
Stim astazi mai multe despre fiinta decit stia Socrate? Fireste ca nu. Si atunci de unde atita optimism?

Onestitatea absoluta a spiritului izvoraste din si este legata strins de sentimentul de disperare.
Cioran nu oferea nimic, nu avea de facut nici o promisiune: mai mult, ne-a aratat in mod sistematic cum ca toti cei care promit sint lipsiti de onestitate.

Cioran te constringe de fiecare data sa te dezbraci de iluzii si sa privesti la ceea ce ramine din tine fara acestea. Cui ii place sa se dezbrace si sa se expuna privirilor? Fireste ca nu vorbim aici de haine si nici de goliciunea trupeasca pe care astazi multi s-ar ingramadi sa si-o expuna: e vorba de goliciunea sufleteasca pe care nimeni nu se mai grabeste sa si-o expuna. Cioran a facut-o printr-o veritabila analiza a fiintei si a fost judecat pentru asta. Noi ceilalti, am deprins de la el acest exercitiu dificil de onestitate, chiar de obiectivitate subiectiva.
Scrierile lui Cioran sint marturisiri de dincolo de credintele de orice fel: fiindca acestea din urma mustesc de iluzii, optimism si promisiuni.
Si totusi, ce ramine dupa dezbracarea de iluzii? Eu cred ca ramine un scepticism din care nu se mai poate iesi dar care poate fi cel mult suspendat, un scepticism care nu e in sine fecund, insa care ne ajuta sa renuntam la tot ceea ce zamislim si nu are forta de a rezista prin sine.
Dar cum oare mai poti zamisli ceva viabil in aceste conditii? Explicatia vine, cred, din faptul ca disperarea duce adesea la exacerbarea instinctului de multiplicare a fiintei, supravietuirea devenind primordiala: asta se intimpla chiar in acele momente in care scepticismul este suspendat, uitat. Atunci fiinta genereaza idei, iar in cazurile exceptionale descopera adevaruri preexistente.
Aceasta este mecanica cioraniana implacabila, determinista si totusi ireversibila.
Se vadeste clar cum ca optimistul nu doar ca este un inconstient dependent de elixiruri, dar ca sfirseste prin a fi lipsit de onestitate: mai rau, un optimist ii poate duce si pe altii in eroare.
Pina la urma, la leaganul oricarei utopii sta optimistul ce-si cauta in zare nu propria devenire, ci viitorii discipoli.

Pentru post-cioranieni exista totusi o mingiere: anume ca, in realitate, nu supravietuirea ar trebui sa fie criteriul, ci adevarul: mai precis, descoperirea si transmiterea nealterata a adevarului, iar asta chiar cu orice pret. Sint niste atei post-cioranienii? Nici gind. Dar nici crestini nu mai pot fi.
Un om care se indeletniceste cu studiul legilor naturii nu face niciodata promisiuni, desi calea pe care a apucat el este singura practicabila si verificabila in mod sistematic (oricind, oriunde, si de catre oricine). Astfel ca, in pofida faptului ca revelatia isi pierde cu totul importanta in ceea ce priveste cunoasterea autentica, cel care cunoaste poate sustine cel mult ca presimte, asa cum a facut-o Einstein, alcatuirea minunata a lumii sau ca posibilitatea cunoasterii lumii este si va ramine, in sine, un miracol: singurul (necesar) de altfel.