tot despre dialog si despre lipsa acestuia

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil? -
(vezi articolul Alinei Purcaru din Cotidianul, 22 sept. 2007 -- prima parte usor modificata a textului de mai jos a fost postata in forum, sub articolul din Cotidianul)

Daca aceasta e problema pusa in ultima carte a lui Patapievici, Despre idei & blocaje atunci e una foarte buna. Ma intreb insa cu ce folos isi pune Patapievici aceasta problema, si fac asta nu doar fiindca nu am citit cartea care (abia) urmeaza sa apara...

Sa zicem ca Patapievici a scris o carte in care chiar asta cauta: cauza pentru care mediul nostru intelectual este unul debil. Ce altceva mai putem face noi, aici, pe un forum amarit decit sa ne spunem parerea, macar ca unii dintre noi o fac cu agramatisme descurajante pentru spiritul educat, tentat uneori sa (mai) citeasca postarile forumului articolului care ii este dedicat? Imi imaginez nu doar ca Patapievici n-are timp de citit forumuri, dar ca n-are nici un chef sa se aplece peste comentariile acestea schioape, multe tradind incultura, rea-vointa, daca nu chiar prostie.
Si poate ca multi scriu aici chiar cu gindul acesta: ca Patapievici, Plesu, Liiceanu le vor citi ineptiile si ca, impresionati, ii vor cauta cu disperare pe autorii "geniali" pentru a le oferi sansa iesirii din anonimat. Multi altii insa vor sa lamureasca niste chestiuni importante pentru ei si ii inteleg, chiar daca locul nu e cel mai potrivit. Ii inteleg insa si pe cei frustrati care trec direct la invectiva: Patapievici nu poate fi abordat direct intr-un forum asa cum poate fi abordat, de pilda, Sever Voinescu. Si tocmai aceasta-i diferenta. Sa observam ca nici Dilema Veche, nici Revista 22 nu au forumurile pe care poate le-ar merita: dar nu cumva cauza este tocmai aceasta? Oamenii acestia, de buna credinta fiind, credinciosi culturii clasice care i-a format pot fi totusi incapabili sa mai inteleaga noua cultura. Insa chiar admitind neintelegerea, tot ramine inexplicabila lipsa de dialog. Fiindca despre asta e vorba.
Dragostea pentru dialog ne-au insuflat-o filozofii antici si ar trebui sa fim patrunsi de convingerea ca nu ne putem intelege intre noi, si cu atit mai putin pe noi insine altfel decit dialogind: acesti oameni care fac adesea trimitere la filozofi si la marea cultura clasica dau mai degraba impresia ca monologheaza. Si nu cred ca asta e doar o pura impresie personala si nici ca asta se intimpla fiindca ei ar fi pasamite niste obeliscuri ale intelepciunii desprinse de mundan.
A publica nu inseamna a dialoga. Iar a fi o vedeta culturala si a accepta acest rol ca pe o confirmare a propriei valori -- asa cum face Plesu explicind criticile adresate lui Patapievici prin invidia ce decurge din succesul sau -- inseamna chiar contrariul: ca nu doresti in mod onest dialogul.
Fiindca sa doresti dialogul inseamna intii de toate sa ai idei, si nu orice fel de idei, ci idei foarte bune. Apoi, daca esti onest cu tine, trebuie sa vrei, chiar daca nu-ti place, sa dai de pamint cu ele, sa vezi adica daca rezista la criticile cele mai dure. Or asta nu se poate intimpla decit pe doua cai. Ori iti expui ideile in piata publica asteptind criticile directe si incercind imbunatatiri care sa le intareasca, ori ti le critici singur in mod sistematic cizelindu-le pina la perfectiune, si, cind sint gata si esti sigur de ele, le expui cu demonstratie cu tot, punindu-i pe ceilalti in fata faptului implinit. Evident, ultima varianta ar fi cea mai indicata, in orice caz, multi aspira la ea, insa nu se aplica decit stiintei. Cum insa nu se ocupa de stiinta, celor despre care discutam aici nu le ramine decit prima cale: dialogul cu ceilalti pina la epuizare. Cum se comporta ei? Pai, ei scriu, noi citim. Ei emit, noi receptam. Sa fi devenit intre timp dialogul cu totul altceva incit nu-l mai inteleg decit elitele? Ma indoiesc.

Dintotdeauna mi-a placut Patapievici -- probabil ca voi cumpara si ultima lui carte: dar tocmai de aceea l-am criticat si il critic. Nu pot accepta ca un om cu background-ul sau nu e in stare sa priceapa ca, desi cultura clasica ramine importanta, ea a fost depasita de noua cultura a cunoasterii, de noua ideologie.
Motivul pentru care vechea cultura a trecut in plan secund imi pare a fi si el destul de vizibil: ierarhia valorilor nu putea fi stabilita cu claritate si de aceea, relatia maestru-discipol nu era doar una privilegiata, ci una obligatorie. Erai bun fiindca erai discipolul cutarui filozof (cunoscut); afirmarea cuiva prin modelul clasic se baza (astfel) mai mult pe continuarea ideilor maestrului si destul de putin pe meritele proprii si chiar mai putin pe inovatie.

Ei bine, astazi esti bun doar daca faci ceva cu-adevarat remarcabil, ceva ce poate fi acceptat fara prea multe comentarii, discutii, lamentari. Or, asta se mai intimpla doar in domeniile in care adevarul conteaza, mai precis in domeniile stiintei. Asa incit, de aici vine si problema noastra. Nefiind profitabila, putini, din ce in ce mai putini romani mai vor sa faca stiinta: cu toate acestea, aproape toti romanii vor sa se afirme, si, prin forta lucrurilor, trebuie sa faca orice altceva in afara de stiinta. Astfel ca, paradoxal, chiar si in cazul celor cu temperamente revolutionare, modelul de afirmare ramine cel clasic, al culturii ce nu poate depasi ideologicul: daca vrei sa te afirmi trebuie sa ii critici pe cei deja cunoscuti, sau sa devii pur si simplu discipolul unuia dintre ei. Cum spuneam insa, din pacate, afirmarea cuiva prin modelul clasic se bazeaza destul de putin pe meritele proprii: de aici si lipsa vigorii intelectualitatii formate clasic. Nu sustin aici originalitatea cu orice pret, dar trebuie acceptat odata pentru totdeauna ca dogma nu mai are cautare. In domeniul ideilor, originalitatea are rolul variabilitatii genetice din teoria evolutionista: nu duce neaparat la perfectionarea, dar asigura cel putin supravietuirea unor doctrine care s-ar putea dovedi in cele din urma veridice.

Einstein si-a conceput varianta speciala a teoriei relativitatii cind avea 26 de ani. A ajuns cunoscut datorita teoriei sale remarcabile si nu datorita faptului ca era discipolul cuiva. In momentul publicarii teoriei el era un ilustru necunoscut: ii citise insa deja pe Hume si pe Mach care erau epistemologi de prima mina.

Sfatul meu adresat celor mai tineri este acesta:
Nu calcati pe urmele filozofilor nostri, mai ales ca n-am avut si nu avem nici un bun epistemolog printre ei. Si tineti minte, nu exista o filosofie sanatoasa fara ancora epistemologica. Daca vreti sa va impuneti in noua lume, apucati-va de ceea ce poate fi masurat, cuantificat: pentru asta orice domeniu al stiintei este bun.
Stiinta este intr-adevar dificila, in orice caz, cum mult mai dificila decit calea credintei. Dar credeti-ma, face bine neamului acestuia de smecheri si artisti de vocatie. Incit, chiar daca sinteti talentati si gata sa imbratisati un domeniu artistic, mai ginditi-va o data. Fiindca in Romania de astazi reteaua informal-culturala reprezinta inca aproape totul.

Mai cred ceva: sistemul nu mai poate fi reformat. Si cred ca inclusiv aceia ca Patapievici vor sari din mers la momentul potrivit din barca veche daca vor vrea sa se salveze spiritual: si inclusiv Patapievici va avea multe de reparat pentru a putea fi acceptat in noua lume.

Nu sint eu cel chemat sa-i spuna lui Patapievici ce ar fi trebuit sa faca. Dar da, Patapievici ar fi putut fi primul nostru epistemolog iar el a ales sa scrie si sa se preocupe de cultura clasica si de evul mediu, sustinind chiar idiotenia aceea prin care afirma explicit cum ca "stiinta poate fi construita pornind de la teologie". Nu are poate importanta ca asta se intimpla intr-un moment in care din tara plecau pe rind toti cei care ar mai fi putut face inca cercetare, ma refer la cercetatorii tineri din stiintele exacte si nu numai. Poate ca nu are importanta nici ca acestia aproape ca nu mai exista, si probabil ca lui Patapievici i se va trece usor cu vederea proasta orientare ideologica: el nu ar fi putut stopa aceasta scurgere de inteligenta, cel mult s-ar fi putut consola ca a incercat sa o faca. Dar cum oare sa fi incercat asta? Incurajindu-i public prin propriul exemplu (chiar si) pe cercetatori sa se intoarca la biserica? Am mari indoieli in aceasta privinta, desi multi dintre cei tineri sint atenti la ce afirma oameni ca Plesu, Liiceanu, Patapievici. Sigur ca nu era treaba lui sa se ocupe de viitorul cercetarii romanesti. Probabil insa ca nu era treaba lui nici intoarcerea poporului la credinta, si nici daca in scoli sint sau nu icoane. Credinta este o treaba care tine de viata spirituala particulara a fiecaruia dintre noi: abia atunci cind o afirmam in mod public si apasat devenim ideologi.
Indraznesc sa afirm ca fenomenul Becali este astazi posibil tocmai fiindca oamenii cu vizibilitatea lui Patapievici au incurajat explicit curentul-torent de re-crestinare a romanilor. Demersul nu era necesar: in general, poporul se intoarce la credintele lui indiferent de ce fac elitele sau guvernantii. Este evident pentru oricine ca Patapievici a ales calea usoara -- aceea de a fi in mod explicit de partea majoritatii, dintr-un oportunism de neinteles in cazul unuia ca el --, pentru aceasta insa nimeni nu primeste recunoastere sau laude.

In fine, mi-as dori sa nu fiu inteles gresit: admit desigur ca un crestin practicant poate fi un cercetator de prima mina, accept dialogul ca mijloc de lamurire a lucrurilor nelamurite. Nu pot consimti insa la incercarea de revenire la dogme prin demersul curat ideologic de fundare a stiintei pe religie. De-a lungul timpului au incercat asta multe alte spirite luminate, chiar (d)in sinul familiei crestine (a religiei). In timp, toate au renuntat sau esuat: lucrul nu e posibil fiindca, spre deosebire de stiinta, religia este, cum spuneam, o ideologie ne-perfectibila. Am acceptat, si stiinta este o ideologie, insa ceea ce o deosebeste de religie se dovedeste a fi esential: stiinta este perfectibila.

Mai mult, o teorie este considerata stiintifica doar daca este falsificabila (Popper). Ideologia numita crestinism nu este falsificabila: se sprijina pe afirmatii neverificabile (v. afirmatiile privind invierea, provenienta tablelor de legi). Deci crestinismul nu este nici macar o teorie, cu atit mai putin ar putea sa fie originea sau fundamentul stiintei moderne.

Exista, desigur, si diferente aparent importante care nu fac decit sa distraga atentia de la ceea ce conteaza cu-adevarat. Una dintre acestea ar fi ca stiinta nu face afirmatii importante despre om: daca nu are argumente pe masura -- fiindca se respecta si fiindca are la baza contractul de onestitate --, intr-adevar, stiinta nu face asta, nici macar psihologia nu-si permite luxul acesta. Religia face, in schimb, destule afirmatii neacoperite despre om, si adesea transforma aceasta lipsa intr-o calitate: fiindca, nu-i asa?, doar ea ii poate consola pe cei nefericiti, si pe cei saraci cu duhul. O alta afirmatie neacoperita ar fi aceasta: ca stiinta nu doar ca nu poate argumenta/sustine morala, dar chiar o submineaza. Eu sustin doar ca, daca despre religie, filosofie sau metafizica nu si-ar mai "da cu parerea" decit cei care au o opera, atunci lucrurile s-ar mai aseza la locul lor: exista o suma intreaga de ideologi care atrag atentia asupra unor non-probleme. Astfel, daca Patapievici ar avea in spate o epistemologie originala sau macar dezvoltarea consistenta a uneia existente, atunci as citi si eu cu alti ochi comentariile sale pe teme religioase.

L-am intrebat in singura data cind l-am intilnit despre o carte legata de imaginarul stiintei, carte promisa la un moment dat publicului iar el mi-a replicat atunci scuzindu-se, ca putina lume de la noi mai citeste astazi stiinta. Iata un mod complet depasit de a privi cultura: in alte parti insa a devenit retoric sa te mai intrebi daca Einstein si-ar mai fi facut descoperirile daca inaintea lui n-ar fi existat un Hume sau un Mach.

Nota despre evolutionism. Acesta este astazi atit de evident si de bine argumentat pentru orice spirit stiintific autentic incit il poate ajuta aproape ca un turnesol sa faca diferenta intre cei dedicati stiintei si ideologi. Ei bine, dupa tot "dialogul" in care am fost in toti anii din urma cu oamenii acestia speciali, eu nu stiu nici astazi daca Patapievici este creationist sau evolutionist.

Supravietuire in loc de inviere...

Desi stiinta e perfectibila iar ideologiile nu sint in general perfectibile, in discutiile obisnuite e adesea de preferat sa admitem ca ambele pozitii sint ideologice, atit cea pro-crestina, cit si aceea modern-sceptica, nu neaparat atee. Ultima este comuna oamenilor de stiinta moderni, inclusiv, dar as spune mai ales fizicienilor. Sa privim: avem in fata fizica si crestinismul. Ele nu se contrazic direct si neaparat. Si desi unii ar putea sustine ca primii cercetatori moderni ai naturii au fost crestini -- nici nu s-ar insela prea mult --, mai trebuie amintit cu onestitate ca aceia erau totusi abia iesiti din grota crestina si inca isi obisnuiau ochii cu lumina. Istoria ne mai semnaleaza insa si citeva cazuri celebre de postari in contradictoriu din care stiinta a iesit in mod sistematic invingatoare. Crestinismul s-a repliat de fiecare data, asa cum o face de milenii, fiind o ideologie pura a supravietuirii.

Unii se revolta sau devin ironici astazi cind se afirma intrucitva reductionist ca evul mediu corespunde unei perioade de bezna de mai bine de un mileniu: ei bine, nu era bezna, era lumina focurilor de care aveau nevoie scamatorii pentru a pune in scena spectacolul umbrelor. In secolul al XI-lea europenii occidentali aproape ca uitasera geometria, de vreme ce nu mai stiau sa deosebeasca un unghi obtuz de unul ascutit.
Veti spune, bine, dar inclusiv Platon credea in zei: totusi, cred ca el era mai aproape de noi ca structura sufleteasca decit de crestini care, la mai bine de opt sute de ani dupa moartea sa i-au inchis academia. Exista si astazi zei travestiti in concepte laice: luati de pilda tehnologia, citi nu i se inchina?

Daca asa stau lucrurile, atunci vedem cu ochiul liber ca crestinismul este depasit. Pai ce preferati? O ideologie care repeta de milenii mesajul despre care zice si astazi ca-i nou, sau una care isi cauta in sine propria depasire? In afara de matematica, nu mai exista alte preocupari umane ne-ideologice. Fizica este insa prima ideologie cu adevarat vie, care se lupta cu sine pentru a se depasi, transforma. Crestinismul nu se lupta cu sine, ci cu lumea care nu prea mai ia in serios ceea ce afirma. Steven Weinberg spunea destul de clar, stiinta nu isi propune sa contrazica religia -- registrul sau de exprimare este deocamdata altul -- in orice caz, nu face religia imposibila, ci face (argumentatia in) lipsa acesteia posibila (printre altele, el mai sustine ca Darwin si Wallis au facut in privinta asta poate mai mult decit oricare fizician). Desi nu isi propune, stiinta este insa puternic coroziva in relatia sa cu credintele religioase: spunind asta Weinberg il amintea pe Abdus Salam caruia i-a fost foarte greu incercind sa impuna stiinta (fizica) moderna in universitatile tarilor din golf: daca tinerii musulmani acceptau relativ usor tehnologia -- aceasta are oriunde in mediile mai putin evoluate atributele unui zeu --, fizica le coroda sistematic credinta si asta ii ingrijora de-a dreptul.



Ca o observatie, completindu-l pe Einstein care sustinea ca ar fi trist daca oamenii ar avea nevoie de religie pentru a-si argumenta/fundamenta simtul moral, Weinberg pune in evidenta cu claritate subtirimea argumentelor crestinilor care sustin ca teroristii sinucigasi nu sint adevarati oameni religiosi. Acei crestini au un anume simt moral care ii ajuta sa deosebeasca ce anume este religios de ceea ce nu este, iar intrebarea care apare imediat ar fi:
Atunci la ce mai e buna religia?

S-ar parea ca orice ideologie are in ea germenele unei religii: daca se poate spune in mod obisnuit ca ideologia este un stadiu pre-teoretic de cunoastere, unul care trebuie depasit, degenerarea sa duce aproape intotdeauna, daca nu la religie, la autoritarism. Crestinismul trebuie considerat autoritar, tocmai pentru ca ne impiedica sa ne contrazicem sistematic si cu folos cunostintele, sa ne depasim adica stadiul ideologic. In definitiv, dreptul la emancipare fata de crestinism reprezinta mult mai putin decit cred unii crestini: se refera la dreptul de a te contrazice pe tine insuti. Va vine sa credeti ca, in realitate, pentru asta lupta adesea un modern?

Speculatie
Uneori ideologiile pot fi parate eficient cu ajutorul muzicii: aceasta nu poate fi combatuta direct si sistematic de catre ideologii, mediul acestora fiind cuvintul, usor de ideologizat. Observati, aproape toti crestinii militanti sint mai degraba apropiati cultural cuvintului decit muzicii, mai degraba apropiati cartilor scrise de oameni decit cartii mari a naturii a carei intelegeri necesita/cere mult efort analitic si multa matematica.
Intuitia imi spune ca la inceput a fost muzica, fiind expresia continuului care sta la fundamentele matematicii (analizei matematice). Nu pun problema neaparat in termenii cuvint vs muzica: Kepler era un mistic, si totusi, era fermecat de muzica sferelor. Bach parea un cuminte slujitor laic al bisericii, dar muzica lui depasea cu mult ceea ce ar fi putut spune el despre Dumnezeu.

Multi trec si astazi peste rock cu seninatatea celui care nu pricepe nimic din ceea ce i se intimpla. Exista si astazi o multime de oameni lipsiti de talent care fac muzica pornind de la versuri/text, adica de la cuvint. Rock-ul a fost prima miscare sociala care a avut si puternice accente de dreapta (nu doar de stinga). Paradoxal, desi a fost impus cu ajutorul tehnologiei, a combatut instalarea noului zeu al gadget-ului chiar cu ajutorul gadget-ului, intorcindu-l ironic impotriva-i.

Nu-mi dau inca seama de ce stau asa lucrurile, insa in societatile crestine latine dar si in acelea islamice femeia este mult mai autoritara privitor la credinta. In lumea moderna barbatul este un conservator moderat, chiar defensiv, femeia, unul ofensiv, adesea militant. Tinarul in formare e departe de genul neutru, este un conservator agresiv: daca nu are argumente alternative, atunci se intoarce la formele (cele mai) primitive de exprimare. Paradoxal, dar asa se nasc revolutiile si miscarile de contestare a establishmentului, aceste miscari sociale care ultragiaza bunul simt si autoritatea de drept. In zilele fara revolutii, toate mamele crestine din lume urmaresc cu sufletul la gura sarbatorile crestine care se constituie in telenovela lor preferata, telenovela crestina, adica povestea tragica a unei mame prea-curate si a fiului Iisus care era si nu era al ei, poveste lasata de cel mai bun scenarist al tuturor timpurilor, Pavel.

Ce-or fi spus mamele crestine -- probabil insa ca printre ele erau deja multe protestante --, cind l-au auzit pentru prima data pe Bon Scott strigind bucuros I'm on the highway to hell (pentru text vezi aici)? Trebuie sa fi fost o grea lovitura pentru puritanii crestini de pretutindeni.
Ei bine, fizica, desi coroziva, a dat nastere atit mecanicii undelor cit si celei a cuantelor, dar a facut posibila si muzica moderna.

Poate cu tinerii de astazi sa-i mai reuseasca crestinismului inca o data supravietuirea -- desi cred ca am intrat deja in domeniul reincarnarilor: vor veni insa alti tineri, tot altii, fiindca sint cohorte ale viitorului care abia asteapta, nu atit sa-i contrazica pe altii, cit sa se contrazica. Fiindca in cunoastere, aceasta este calea. Iar criteriu este, cum spuneam, adevarul.

Cit despre specialistii in supravietuire, crestinii care ne vorbesc despre inviere, sa-i lasam cu-ale lor simbolistici incurcate si puneri in scena: ei ar folosi adevarul pentru a fi liberi, in vreme ce noi ne folosim de toata libertatea (aceea) pe care o avem pentru a cauta si a gasi adevarul.

In loc de concluzii
1. Comunismul ne-a aratat fata dezagreabila a filosofiei: ideologia degenerata intr-o forma deosebit de agresiva numita marxism-leninism a fost, este si va ramine o filosofie fara ancora epistemologica. Crestinismul este mult mai putin agresiv ca ideologie, dar tot nu are ancora epistemologica: de aici si imposibilitatea reformarii sale din temelii.
2. In Romania din pacate, miscarea rock a esuat, dar am putea recupera: Let there be rock
(textul aici). Citi mai stiu oare astazi ca "baietasul acela damblagiu" (e vorba de Angus Young, pe atunci identificat cu insasi imaginea AC/DC, scolarul in uniforma si cu ghiozdanul de git topaind de colo colo) care dadea din cap ca un apucat si zdranganea asa de bine la chitara este in primii 500 de oameni bogati ai Olandei?

pretextele:
Rugati-va pentru Mircea Dinescu de Cristian Patrasconiu
Cine ocupa centrul? de H.-R.Patapievici

texte ulterioare:
Dl Patapievici si ingrijorarile legate de Tatal nostru de Costi Rogozanu

Despre timp si urcusul catre izvoare

Desi combat mare parte din ideile crestine, nu sint fericit cu aceasta situatie. E drept, nici n-as avea curajul sa fac asta daca n-as simti un sprijin in afirmatiile fara echivoc ale lui Einstein.
Sa fie nostalgiile rele in sine? Marturia alegoriei pesterii ma incurajeaza de asemenea sa cred ca nu: exista o nostalgie care are ca subiect/obiect lumea platonica a ideilor, a adevarului, a preexistentului.

Cine oare nu e fermecat de linistea unei manastiri izolate? Si nu va este ciuda ca in modernitate am pierdut acest sentiment al firescului asezat? Sesizati desigur ca am devenit intre timp propriii nostri dusmani tocmai fiindca dorim sa ajungem propriii nostri stapini -- ne laudam cu asta: singura problema ramasa este aceea ca nu stim inca cine sintem.

Oamenii vechi pareau sa aiba tot timpul din lume iar noi am pierdut inclusiv acest sentiment sanatos al proprietatii timpului: scenariile montate in pestera se succed cu asemenea repeziciune incit nici scamatorii insisi nu mai prididesc cu avalansa de umbre. Ni se spune ca nu mai este timp, ca timpul e avere (sau ma rog, bani), nu invers: am fost deposedati pe negindite de timp.

Preexistentul, adevarul sint atemporale, doar umbrele lor fiind temporale. Scamatorii de serviciu insa ne-au adus in situatia de a crede ca temporalitatea este un atribut esential al ideilor. Invers, ni se pare ca sintem asimilati in mod utopic cu simplele idei atunci cind ni se refuza timpul, adica existenta. Umbrelor li se furnizeaza incontinuu timp, oamenilor nu. Ce sa insemne toate astea? Umbre nu sintem, caci spuneam ca umbrelor li se da timp: nu sintem insa nici idei, nu parem a fi atemporali.

Sintem spectatorii in lanturi nazuind sa devina scamatori. Asadar, nu incercam sa iesim, ci ne dorim postura de scamator care dispune de timp si care ii amageste pe ceilalti pentru a le hrani imaginarul cu umbrele timpului.
De ce am fost deposedati de timp? Pai deficitul de timp este cel care ne tine locului -- numai un om care are timp isi poate cauta iesirea --, iar prin timpul concentrat in miinile scamatorilor sint animate umbrele, i.e. concretul, superficialitatea.
Nu doar guvernantii, dar buna parte din elite deturneaza/risipesc timpul: fiindca il investesc in spectacolul de animatie. Astazi nici nu mai este necesar ca oamenii sa fie tinuti in lanturi, fiindca cei mai multi dintre ei au pierdut gustul ideilor, singuri refuzindu-si libertatea de a iesi la lumina. Aceasta fiindca le ajunge si se bucura de "libertatea" de a privi.

E o asociere comuna in textele filosofice aceea a umbrelor cu superficialitatea. Fara a face o exceptie, textul de fata aduce insa o completare punind o intrebare. Nu cumva printre umbrele respective regasim si prejudecatile, revelatiile si credintele de tot felul?

Religiile forteaza, postuleaza existenta unor fiinte transcendente si nici macar nu se rezuma doar la asta: in mod paradoxal, prin apelul ilicit si abuziv la imaginar (invierea, sfintii, ingerii) acestea nu devin mai mult decit (tot) niste simple umbre, reflexe ale transcendentului elementar. Mai este greu de inteles atunci de ce promotorii credintelor sint vazuti, la limita, ca niste simpli scamatori?
Stiintele si ratiunea pe de alta parte, nu se rezuma doar la transcendentul lumii platonice a ideilor, adevarului, preexistentului dar, fiind abia la inceput, acestea constituie obiectul demersului lor de moment, tropismul in cautarea luminii urmarind drumul catre iesire. La iesire nu poti ajunge doar cu gindul, ci pasind pur si simplu, avansind lent, depasind dificultatile de adaptare, adica din aproape in aproape.

Credinciosii mi-ar putea intoarce argumentul sustinind ca teoremele sint umbre, si nu credintele: istoria ne arata insa ca timpul este un factor hotaritor cind vorbim de religii, acestea nascindu-se, evoluind si disparind ca orice lucru trecator de pe lumea asta, criteriul de selectie raminind supravietuirea. Nu acelasi lucru este valabil in cazul teoremelor, acestea fiind adevarate in veacul veacului daca se respecta intocmai conditiile impuse in ipoteze. Pe de alta parte, transcendentul obiectelor matematice cu greu ar putea fi negat: conceptul de dreapta exista doar dincolo de simpla perceptie, in realitate neexistind drepte, ci doar umbre ale conceptului respectiv, sa le spunem aproximari. Pentru a ajunge la teoreme, criteriul de selectie care trebuie aplicat afirmatiilor este adevarul: numai daca producem o demonstratie valida a unei afirmatii putem fi siguri ca aceea este o teorema.

(De ce, asa cum sint teoremele echivalente daca luam in considerare criteriul adevarului, revelatiile nu pot fi echivalente, potrivit aceluiasi criteriu? Revelatiile unui calugar virtuos din zilele noastre nu sint acceptate a fi echivalente cu ale lui Iisus si nici macar cu ale lui Pavel.)

Visez la o vreme in care oamenii isi vor fi regasit si recuperat tot timpul din lume, si in care ei vor pasi incet si masurat, intr-o calma tensiune dar intr-o liniste semnificativa pe drumul catre iesire. Poate ca in acea vreme pacea din templele de astazi se va regasi mai ales in sufletele oamenilor.

Inc-o utopie? Nu. Fiindca lucrurile pot incepe sa se intimple inca de acum. Nu-i mai credeti pe aceia care fac apologia lipsei de timp: fiti contemporani cu Palton, cu Euclid... Nu va grabiti. Vi se ofera calatorii in locuri nemaivazute: refuzati-le. Nu exista calatorii mai intaritoare decit cele ale mintii in lumea ideilor, in cautarea adevarului. Asa cum sustinea Schrödinger, ideea nu e aceea de a vedea ceea ce inca n-a vazut nimeni, ci aceea de a gindi asa cum nu a gindit inca nimeni despre ceva ce vede toata lumea.