tot despre dialog si despre lipsa acestuia

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil? -
(vezi articolul Alinei Purcaru din Cotidianul, 22 sept. 2007 -- prima parte usor modificata a textului de mai jos a fost postata in forum, sub articolul din Cotidianul)

Daca aceasta e problema pusa in ultima carte a lui Patapievici, Despre idei & blocaje atunci e una foarte buna. Ma intreb insa cu ce folos isi pune Patapievici aceasta problema, si fac asta nu doar fiindca nu am citit cartea care (abia) urmeaza sa apara...

Sa zicem ca Patapievici a scris o carte in care chiar asta cauta: cauza pentru care mediul nostru intelectual este unul debil. Ce altceva mai putem face noi, aici, pe un forum amarit decit sa ne spunem parerea, macar ca unii dintre noi o fac cu agramatisme descurajante pentru spiritul educat, tentat uneori sa (mai) citeasca postarile forumului articolului care ii este dedicat? Imi imaginez nu doar ca Patapievici n-are timp de citit forumuri, dar ca n-are nici un chef sa se aplece peste comentariile acestea schioape, multe tradind incultura, rea-vointa, daca nu chiar prostie.
Si poate ca multi scriu aici chiar cu gindul acesta: ca Patapievici, Plesu, Liiceanu le vor citi ineptiile si ca, impresionati, ii vor cauta cu disperare pe autorii "geniali" pentru a le oferi sansa iesirii din anonimat. Multi altii insa vor sa lamureasca niste chestiuni importante pentru ei si ii inteleg, chiar daca locul nu e cel mai potrivit. Ii inteleg insa si pe cei frustrati care trec direct la invectiva: Patapievici nu poate fi abordat direct intr-un forum asa cum poate fi abordat, de pilda, Sever Voinescu. Si tocmai aceasta-i diferenta. Sa observam ca nici Dilema Veche, nici Revista 22 nu au forumurile pe care poate le-ar merita: dar nu cumva cauza este tocmai aceasta? Oamenii acestia, de buna credinta fiind, credinciosi culturii clasice care i-a format pot fi totusi incapabili sa mai inteleaga noua cultura. Insa chiar admitind neintelegerea, tot ramine inexplicabila lipsa de dialog. Fiindca despre asta e vorba.
Dragostea pentru dialog ne-au insuflat-o filozofii antici si ar trebui sa fim patrunsi de convingerea ca nu ne putem intelege intre noi, si cu atit mai putin pe noi insine altfel decit dialogind: acesti oameni care fac adesea trimitere la filozofi si la marea cultura clasica dau mai degraba impresia ca monologheaza. Si nu cred ca asta e doar o pura impresie personala si nici ca asta se intimpla fiindca ei ar fi pasamite niste obeliscuri ale intelepciunii desprinse de mundan.
A publica nu inseamna a dialoga. Iar a fi o vedeta culturala si a accepta acest rol ca pe o confirmare a propriei valori -- asa cum face Plesu explicind criticile adresate lui Patapievici prin invidia ce decurge din succesul sau -- inseamna chiar contrariul: ca nu doresti in mod onest dialogul.
Fiindca sa doresti dialogul inseamna intii de toate sa ai idei, si nu orice fel de idei, ci idei foarte bune. Apoi, daca esti onest cu tine, trebuie sa vrei, chiar daca nu-ti place, sa dai de pamint cu ele, sa vezi adica daca rezista la criticile cele mai dure. Or asta nu se poate intimpla decit pe doua cai. Ori iti expui ideile in piata publica asteptind criticile directe si incercind imbunatatiri care sa le intareasca, ori ti le critici singur in mod sistematic cizelindu-le pina la perfectiune, si, cind sint gata si esti sigur de ele, le expui cu demonstratie cu tot, punindu-i pe ceilalti in fata faptului implinit. Evident, ultima varianta ar fi cea mai indicata, in orice caz, multi aspira la ea, insa nu se aplica decit stiintei. Cum insa nu se ocupa de stiinta, celor despre care discutam aici nu le ramine decit prima cale: dialogul cu ceilalti pina la epuizare. Cum se comporta ei? Pai, ei scriu, noi citim. Ei emit, noi receptam. Sa fi devenit intre timp dialogul cu totul altceva incit nu-l mai inteleg decit elitele? Ma indoiesc.

Dintotdeauna mi-a placut Patapievici -- probabil ca voi cumpara si ultima lui carte: dar tocmai de aceea l-am criticat si il critic. Nu pot accepta ca un om cu background-ul sau nu e in stare sa priceapa ca, desi cultura clasica ramine importanta, ea a fost depasita de noua cultura a cunoasterii, de noua ideologie.
Motivul pentru care vechea cultura a trecut in plan secund imi pare a fi si el destul de vizibil: ierarhia valorilor nu putea fi stabilita cu claritate si de aceea, relatia maestru-discipol nu era doar una privilegiata, ci una obligatorie. Erai bun fiindca erai discipolul cutarui filozof (cunoscut); afirmarea cuiva prin modelul clasic se baza (astfel) mai mult pe continuarea ideilor maestrului si destul de putin pe meritele proprii si chiar mai putin pe inovatie.

Ei bine, astazi esti bun doar daca faci ceva cu-adevarat remarcabil, ceva ce poate fi acceptat fara prea multe comentarii, discutii, lamentari. Or, asta se mai intimpla doar in domeniile in care adevarul conteaza, mai precis in domeniile stiintei. Asa incit, de aici vine si problema noastra. Nefiind profitabila, putini, din ce in ce mai putini romani mai vor sa faca stiinta: cu toate acestea, aproape toti romanii vor sa se afirme, si, prin forta lucrurilor, trebuie sa faca orice altceva in afara de stiinta. Astfel ca, paradoxal, chiar si in cazul celor cu temperamente revolutionare, modelul de afirmare ramine cel clasic, al culturii ce nu poate depasi ideologicul: daca vrei sa te afirmi trebuie sa ii critici pe cei deja cunoscuti, sau sa devii pur si simplu discipolul unuia dintre ei. Cum spuneam insa, din pacate, afirmarea cuiva prin modelul clasic se bazeaza destul de putin pe meritele proprii: de aici si lipsa vigorii intelectualitatii formate clasic. Nu sustin aici originalitatea cu orice pret, dar trebuie acceptat odata pentru totdeauna ca dogma nu mai are cautare. In domeniul ideilor, originalitatea are rolul variabilitatii genetice din teoria evolutionista: nu duce neaparat la perfectionarea, dar asigura cel putin supravietuirea unor doctrine care s-ar putea dovedi in cele din urma veridice.

Einstein si-a conceput varianta speciala a teoriei relativitatii cind avea 26 de ani. A ajuns cunoscut datorita teoriei sale remarcabile si nu datorita faptului ca era discipolul cuiva. In momentul publicarii teoriei el era un ilustru necunoscut: ii citise insa deja pe Hume si pe Mach care erau epistemologi de prima mina.

Sfatul meu adresat celor mai tineri este acesta:
Nu calcati pe urmele filozofilor nostri, mai ales ca n-am avut si nu avem nici un bun epistemolog printre ei. Si tineti minte, nu exista o filosofie sanatoasa fara ancora epistemologica. Daca vreti sa va impuneti in noua lume, apucati-va de ceea ce poate fi masurat, cuantificat: pentru asta orice domeniu al stiintei este bun.
Stiinta este intr-adevar dificila, in orice caz, cum mult mai dificila decit calea credintei. Dar credeti-ma, face bine neamului acestuia de smecheri si artisti de vocatie. Incit, chiar daca sinteti talentati si gata sa imbratisati un domeniu artistic, mai ginditi-va o data. Fiindca in Romania de astazi reteaua informal-culturala reprezinta inca aproape totul.

Mai cred ceva: sistemul nu mai poate fi reformat. Si cred ca inclusiv aceia ca Patapievici vor sari din mers la momentul potrivit din barca veche daca vor vrea sa se salveze spiritual: si inclusiv Patapievici va avea multe de reparat pentru a putea fi acceptat in noua lume.

Nu sint eu cel chemat sa-i spuna lui Patapievici ce ar fi trebuit sa faca. Dar da, Patapievici ar fi putut fi primul nostru epistemolog iar el a ales sa scrie si sa se preocupe de cultura clasica si de evul mediu, sustinind chiar idiotenia aceea prin care afirma explicit cum ca "stiinta poate fi construita pornind de la teologie". Nu are poate importanta ca asta se intimpla intr-un moment in care din tara plecau pe rind toti cei care ar mai fi putut face inca cercetare, ma refer la cercetatorii tineri din stiintele exacte si nu numai. Poate ca nu are importanta nici ca acestia aproape ca nu mai exista, si probabil ca lui Patapievici i se va trece usor cu vederea proasta orientare ideologica: el nu ar fi putut stopa aceasta scurgere de inteligenta, cel mult s-ar fi putut consola ca a incercat sa o faca. Dar cum oare sa fi incercat asta? Incurajindu-i public prin propriul exemplu (chiar si) pe cercetatori sa se intoarca la biserica? Am mari indoieli in aceasta privinta, desi multi dintre cei tineri sint atenti la ce afirma oameni ca Plesu, Liiceanu, Patapievici. Sigur ca nu era treaba lui sa se ocupe de viitorul cercetarii romanesti. Probabil insa ca nu era treaba lui nici intoarcerea poporului la credinta, si nici daca in scoli sint sau nu icoane. Credinta este o treaba care tine de viata spirituala particulara a fiecaruia dintre noi: abia atunci cind o afirmam in mod public si apasat devenim ideologi.
Indraznesc sa afirm ca fenomenul Becali este astazi posibil tocmai fiindca oamenii cu vizibilitatea lui Patapievici au incurajat explicit curentul-torent de re-crestinare a romanilor. Demersul nu era necesar: in general, poporul se intoarce la credintele lui indiferent de ce fac elitele sau guvernantii. Este evident pentru oricine ca Patapievici a ales calea usoara -- aceea de a fi in mod explicit de partea majoritatii, dintr-un oportunism de neinteles in cazul unuia ca el --, pentru aceasta insa nimeni nu primeste recunoastere sau laude.

In fine, mi-as dori sa nu fiu inteles gresit: admit desigur ca un crestin practicant poate fi un cercetator de prima mina, accept dialogul ca mijloc de lamurire a lucrurilor nelamurite. Nu pot consimti insa la incercarea de revenire la dogme prin demersul curat ideologic de fundare a stiintei pe religie. De-a lungul timpului au incercat asta multe alte spirite luminate, chiar (d)in sinul familiei crestine (a religiei). In timp, toate au renuntat sau esuat: lucrul nu e posibil fiindca, spre deosebire de stiinta, religia este, cum spuneam, o ideologie ne-perfectibila. Am acceptat, si stiinta este o ideologie, insa ceea ce o deosebeste de religie se dovedeste a fi esential: stiinta este perfectibila.

Mai mult, o teorie este considerata stiintifica doar daca este falsificabila (Popper). Ideologia numita crestinism nu este falsificabila: se sprijina pe afirmatii neverificabile (v. afirmatiile privind invierea, provenienta tablelor de legi). Deci crestinismul nu este nici macar o teorie, cu atit mai putin ar putea sa fie originea sau fundamentul stiintei moderne.

Exista, desigur, si diferente aparent importante care nu fac decit sa distraga atentia de la ceea ce conteaza cu-adevarat. Una dintre acestea ar fi ca stiinta nu face afirmatii importante despre om: daca nu are argumente pe masura -- fiindca se respecta si fiindca are la baza contractul de onestitate --, intr-adevar, stiinta nu face asta, nici macar psihologia nu-si permite luxul acesta. Religia face, in schimb, destule afirmatii neacoperite despre om, si adesea transforma aceasta lipsa intr-o calitate: fiindca, nu-i asa?, doar ea ii poate consola pe cei nefericiti, si pe cei saraci cu duhul. O alta afirmatie neacoperita ar fi aceasta: ca stiinta nu doar ca nu poate argumenta/sustine morala, dar chiar o submineaza. Eu sustin doar ca, daca despre religie, filosofie sau metafizica nu si-ar mai "da cu parerea" decit cei care au o opera, atunci lucrurile s-ar mai aseza la locul lor: exista o suma intreaga de ideologi care atrag atentia asupra unor non-probleme. Astfel, daca Patapievici ar avea in spate o epistemologie originala sau macar dezvoltarea consistenta a uneia existente, atunci as citi si eu cu alti ochi comentariile sale pe teme religioase.

L-am intrebat in singura data cind l-am intilnit despre o carte legata de imaginarul stiintei, carte promisa la un moment dat publicului iar el mi-a replicat atunci scuzindu-se, ca putina lume de la noi mai citeste astazi stiinta. Iata un mod complet depasit de a privi cultura: in alte parti insa a devenit retoric sa te mai intrebi daca Einstein si-ar mai fi facut descoperirile daca inaintea lui n-ar fi existat un Hume sau un Mach.

Nota despre evolutionism. Acesta este astazi atit de evident si de bine argumentat pentru orice spirit stiintific autentic incit il poate ajuta aproape ca un turnesol sa faca diferenta intre cei dedicati stiintei si ideologi. Ei bine, dupa tot "dialogul" in care am fost in toti anii din urma cu oamenii acestia speciali, eu nu stiu nici astazi daca Patapievici este creationist sau evolutionist.

Supravietuire in loc de inviere...

Desi stiinta e perfectibila iar ideologiile nu sint in general perfectibile, in discutiile obisnuite e adesea de preferat sa admitem ca ambele pozitii sint ideologice, atit cea pro-crestina, cit si aceea modern-sceptica, nu neaparat atee. Ultima este comuna oamenilor de stiinta moderni, inclusiv, dar as spune mai ales fizicienilor. Sa privim: avem in fata fizica si crestinismul. Ele nu se contrazic direct si neaparat. Si desi unii ar putea sustine ca primii cercetatori moderni ai naturii au fost crestini -- nici nu s-ar insela prea mult --, mai trebuie amintit cu onestitate ca aceia erau totusi abia iesiti din grota crestina si inca isi obisnuiau ochii cu lumina. Istoria ne mai semnaleaza insa si citeva cazuri celebre de postari in contradictoriu din care stiinta a iesit in mod sistematic invingatoare. Crestinismul s-a repliat de fiecare data, asa cum o face de milenii, fiind o ideologie pura a supravietuirii.

Unii se revolta sau devin ironici astazi cind se afirma intrucitva reductionist ca evul mediu corespunde unei perioade de bezna de mai bine de un mileniu: ei bine, nu era bezna, era lumina focurilor de care aveau nevoie scamatorii pentru a pune in scena spectacolul umbrelor. In secolul al XI-lea europenii occidentali aproape ca uitasera geometria, de vreme ce nu mai stiau sa deosebeasca un unghi obtuz de unul ascutit.
Veti spune, bine, dar inclusiv Platon credea in zei: totusi, cred ca el era mai aproape de noi ca structura sufleteasca decit de crestini care, la mai bine de opt sute de ani dupa moartea sa i-au inchis academia. Exista si astazi zei travestiti in concepte laice: luati de pilda tehnologia, citi nu i se inchina?

Daca asa stau lucrurile, atunci vedem cu ochiul liber ca crestinismul este depasit. Pai ce preferati? O ideologie care repeta de milenii mesajul despre care zice si astazi ca-i nou, sau una care isi cauta in sine propria depasire? In afara de matematica, nu mai exista alte preocupari umane ne-ideologice. Fizica este insa prima ideologie cu adevarat vie, care se lupta cu sine pentru a se depasi, transforma. Crestinismul nu se lupta cu sine, ci cu lumea care nu prea mai ia in serios ceea ce afirma. Steven Weinberg spunea destul de clar, stiinta nu isi propune sa contrazica religia -- registrul sau de exprimare este deocamdata altul -- in orice caz, nu face religia imposibila, ci face (argumentatia in) lipsa acesteia posibila (printre altele, el mai sustine ca Darwin si Wallis au facut in privinta asta poate mai mult decit oricare fizician). Desi nu isi propune, stiinta este insa puternic coroziva in relatia sa cu credintele religioase: spunind asta Weinberg il amintea pe Abdus Salam caruia i-a fost foarte greu incercind sa impuna stiinta (fizica) moderna in universitatile tarilor din golf: daca tinerii musulmani acceptau relativ usor tehnologia -- aceasta are oriunde in mediile mai putin evoluate atributele unui zeu --, fizica le coroda sistematic credinta si asta ii ingrijora de-a dreptul.



Ca o observatie, completindu-l pe Einstein care sustinea ca ar fi trist daca oamenii ar avea nevoie de religie pentru a-si argumenta/fundamenta simtul moral, Weinberg pune in evidenta cu claritate subtirimea argumentelor crestinilor care sustin ca teroristii sinucigasi nu sint adevarati oameni religiosi. Acei crestini au un anume simt moral care ii ajuta sa deosebeasca ce anume este religios de ceea ce nu este, iar intrebarea care apare imediat ar fi:
Atunci la ce mai e buna religia?

S-ar parea ca orice ideologie are in ea germenele unei religii: daca se poate spune in mod obisnuit ca ideologia este un stadiu pre-teoretic de cunoastere, unul care trebuie depasit, degenerarea sa duce aproape intotdeauna, daca nu la religie, la autoritarism. Crestinismul trebuie considerat autoritar, tocmai pentru ca ne impiedica sa ne contrazicem sistematic si cu folos cunostintele, sa ne depasim adica stadiul ideologic. In definitiv, dreptul la emancipare fata de crestinism reprezinta mult mai putin decit cred unii crestini: se refera la dreptul de a te contrazice pe tine insuti. Va vine sa credeti ca, in realitate, pentru asta lupta adesea un modern?

Speculatie
Uneori ideologiile pot fi parate eficient cu ajutorul muzicii: aceasta nu poate fi combatuta direct si sistematic de catre ideologii, mediul acestora fiind cuvintul, usor de ideologizat. Observati, aproape toti crestinii militanti sint mai degraba apropiati cultural cuvintului decit muzicii, mai degraba apropiati cartilor scrise de oameni decit cartii mari a naturii a carei intelegeri necesita/cere mult efort analitic si multa matematica.
Intuitia imi spune ca la inceput a fost muzica, fiind expresia continuului care sta la fundamentele matematicii (analizei matematice). Nu pun problema neaparat in termenii cuvint vs muzica: Kepler era un mistic, si totusi, era fermecat de muzica sferelor. Bach parea un cuminte slujitor laic al bisericii, dar muzica lui depasea cu mult ceea ce ar fi putut spune el despre Dumnezeu.

Multi trec si astazi peste rock cu seninatatea celui care nu pricepe nimic din ceea ce i se intimpla. Exista si astazi o multime de oameni lipsiti de talent care fac muzica pornind de la versuri/text, adica de la cuvint. Rock-ul a fost prima miscare sociala care a avut si puternice accente de dreapta (nu doar de stinga). Paradoxal, desi a fost impus cu ajutorul tehnologiei, a combatut instalarea noului zeu al gadget-ului chiar cu ajutorul gadget-ului, intorcindu-l ironic impotriva-i.

Nu-mi dau inca seama de ce stau asa lucrurile, insa in societatile crestine latine dar si in acelea islamice femeia este mult mai autoritara privitor la credinta. In lumea moderna barbatul este un conservator moderat, chiar defensiv, femeia, unul ofensiv, adesea militant. Tinarul in formare e departe de genul neutru, este un conservator agresiv: daca nu are argumente alternative, atunci se intoarce la formele (cele mai) primitive de exprimare. Paradoxal, dar asa se nasc revolutiile si miscarile de contestare a establishmentului, aceste miscari sociale care ultragiaza bunul simt si autoritatea de drept. In zilele fara revolutii, toate mamele crestine din lume urmaresc cu sufletul la gura sarbatorile crestine care se constituie in telenovela lor preferata, telenovela crestina, adica povestea tragica a unei mame prea-curate si a fiului Iisus care era si nu era al ei, poveste lasata de cel mai bun scenarist al tuturor timpurilor, Pavel.

Ce-or fi spus mamele crestine -- probabil insa ca printre ele erau deja multe protestante --, cind l-au auzit pentru prima data pe Bon Scott strigind bucuros I'm on the highway to hell (pentru text vezi aici)? Trebuie sa fi fost o grea lovitura pentru puritanii crestini de pretutindeni.
Ei bine, fizica, desi coroziva, a dat nastere atit mecanicii undelor cit si celei a cuantelor, dar a facut posibila si muzica moderna.

Poate cu tinerii de astazi sa-i mai reuseasca crestinismului inca o data supravietuirea -- desi cred ca am intrat deja in domeniul reincarnarilor: vor veni insa alti tineri, tot altii, fiindca sint cohorte ale viitorului care abia asteapta, nu atit sa-i contrazica pe altii, cit sa se contrazica. Fiindca in cunoastere, aceasta este calea. Iar criteriu este, cum spuneam, adevarul.

Cit despre specialistii in supravietuire, crestinii care ne vorbesc despre inviere, sa-i lasam cu-ale lor simbolistici incurcate si puneri in scena: ei ar folosi adevarul pentru a fi liberi, in vreme ce noi ne folosim de toata libertatea (aceea) pe care o avem pentru a cauta si a gasi adevarul.

In loc de concluzii
1. Comunismul ne-a aratat fata dezagreabila a filosofiei: ideologia degenerata intr-o forma deosebit de agresiva numita marxism-leninism a fost, este si va ramine o filosofie fara ancora epistemologica. Crestinismul este mult mai putin agresiv ca ideologie, dar tot nu are ancora epistemologica: de aici si imposibilitatea reformarii sale din temelii.
2. In Romania din pacate, miscarea rock a esuat, dar am putea recupera: Let there be rock
(textul aici). Citi mai stiu oare astazi ca "baietasul acela damblagiu" (e vorba de Angus Young, pe atunci identificat cu insasi imaginea AC/DC, scolarul in uniforma si cu ghiozdanul de git topaind de colo colo) care dadea din cap ca un apucat si zdranganea asa de bine la chitara este in primii 500 de oameni bogati ai Olandei?

pretextele:
Rugati-va pentru Mircea Dinescu de Cristian Patrasconiu
Cine ocupa centrul? de H.-R.Patapievici

texte ulterioare:
Dl Patapievici si ingrijorarile legate de Tatal nostru de Costi Rogozanu

Ordine vs Haos, Cunoastere vs Credinta

Controversa privind studiul ordinii sau al haosului/probabilitatilor in stiinta devine mai lamurita, as zice, daca privim ceea ce se petrece in fizica moderna din perspectiva sugerata de un fapt remarcabil: mecanica cuantica a cistigat la loto potul cel mare pe la inceputul secolului al XX-lea si, ca orice incepator in ale jocurilor de noroc, ar vrea in continuare sa cistige; ei bine, tot de la loto stim, nu poti cistiga in fiecare zi; de fapt cistigi o data in viata si chiar ceva mai rar.

Un om serios este insa acela care, fara a ignora fenomenul, nu devine totusi dependent de jocul de noroc, oricare ar fi acesta. E drept, pe de alta parte, ca darwinismul se sprijina pe ideea de diversitate si de sansa, iar darwinsmul este o teorie stiintifica in toata regula, daca nu chiar una dintre cele mai fericite descoperiri din toate timpurile; dar aici succesul survine din faptul elementar ca criteriul este supravietuirea si nu adevarul.
Mai mult, la nivel celular, miscarea browniana este aceea care face, se pare, viata posibila. Si, ca o incununare, principiul al doilea al termodinamicii reteaza in mod rational optimismul nejustificat afirmind ca fenomenele naturale tind catre starea de dezordine maxima, i.e. ordine minima. Exista oare exceptii?

Ceea ce nu ne spune nici darwinismul si nici o alta teorie -- nici macar cele furnizate de antropologie sau psihologie --, este cum anume devine posibila cunoasterea. Acceptam, in mod evident, ca pe ceva ce decurge din experienta posibilitatea cunoasterii sistematice a legilor lumii. Ei bine, cum anume ajunge mintea sa descopere regularitatile lumii si sa priceapa astfel ce se intimpla in lume si cu ea insasi?

Intr-un fel, desi sintem constienti de existenta sa, corpul nostru este un soi de transcendent pentru noi de vreme ce nu-l putem influenta in mecanismele sale fundamentale si mare parte din ceea ce se intimpla cu el ne este complet strain. In mod normal, nu putem influenta fin nici macar cele mai cunoscute manifestari ale sale. Aici poate fi luat drept exemplu incercarea de a influenta pulsul prin simpla vointa: direct, lucrul pare imposibil, putem insa alerga, si atunci pulsul creste ca efect al cresterii efortului, dar corpul hotareste singur care puls e mai potrivit unui anume ritm de miscare.

Iisus imi apare ca si matematicienii aceia care pretindeau ca au rezolvat o anumita problema dar ca nu au avut timpul/spatiul sa o noteze: in felul acesta pot lua nastere legendele de vreme ce unii dintre urmasi (in cazul nostru, Pavel) pot ajunge sa pretinda ca maestrul ar fi putut sa schiteze demonstratia, si ca daca a facut-o, intre timp s-a pierdut. In ceea ce priveste unele demonstratii, apare cu evidenta faptul ca ele nu puteau fi gindite/facute fara cunostinte mult mai avansate de matematica: asa este si cu invierea. In matematica, demonstratia trebuie sa poata fi refacuta ori de cite ori este necesar, tot asa cum, in fizica, rezultatul unui experiment trebuie sa se verifice/repete in mod sistematic.

In viata de toate zilele, noi ne jucam de-a invierea, o mimam anual, desi ea nu are loc. Ce fel de teorie este aceasta, in care afirmatiile nu pot fi nicicum verificate dar consecintele ei sint mimate? Nu ar trebui oare sa invie macar discipolii, sau cei care urmeaza credinta (in aceasta stranie teorie)?

Cum ar fi daca matematica nu s-ar baza pe afirmatii care sa aiba demonstratii oricind si oriunde verificabile, ci pe afirmatii pur si simplu, si deci pe credinta ca maestrii au demonstrat anumite afirmatii? Pina la urma chiar matematica ar fi cea mai indreptatita sa se bazeze doar pe afirmatii de vreme ce ele nu fac rau nimanui si nici nu au implicatii sociale sau umane directe. Si totusi nu o face: desi obiectele studiului matematicienilor sint transcendente, matematicienii nu sar peste etape, ci merg din aproape in aproape cu gindirea.

Asa ar trebui facut si in ceea ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu: nu poti pretinde ca ai inviat de vreme ce nu ai depasit nici macar cele mai comune incercari omenesti. Vorbesti despre iubire dar habar nu ai ce inseamna sa fii nu doar trist, ci batrin si bolnav, disperat, vorbesti despre inviere si despre viata vesnica dar faci guturai ca toata lumea si vrei sa fii crezut inclusiv cind vorbesti despre vindecari miraculoase.
Fireste ca invierea este posibila, nu aceasta este hiba. Hiba este ca, din pacate nici aici criteriul nu este adevarul: criteriul e (tot) supravietuirea (cu orice pret), iar “logica” ar fi cam asa; daca timp de generatii a supravietuit ideea ca Iisus a inviat, atunci e musai ca invierea a avut loc, totul este sa se perpetueze pe mai departe credinta asa cum a fost mostenita.

Convingerea mea este ca o religie (moderna) nu ar trebui sa aiba drept fundament fapte, intimplari din trecut, fie acestea miraculoase ori nu, si nici revelatii. In ciuda aparentelor, ramin suficienti piloni de sprijin si destule caramizi pentru orice constructie de acest tip. Desigur, stiinta este unul dintre piloni: n-as fi sigur insa ca liantul sau caramizile ar putea fi constituite de ideologia aceasta a iubirii dezvoltate de crestini.

Argumentul este unul de acelasi grad utopic si de abstractizare ca acela al iubirii universale impuse de crestini. Daca exista in universul acesta colosal, undeva la o departare foarte mare si altfel de fiinte inteligente, foarte diferite de oameni, ar insemna sa practic o discriminare evidenta daca nu le-as iubi la fel si pe ele si m-as rezuma la iubirea fata de aproape (i.e. semeni, inclusiv dusmani): dar cum as putea oare iubi o fiinta pe care inca n-am vazut-o, n-am cunoscut-o, si pe care, probabil nu o voi vedea si nici nu o voi cunoaste nemediat vreodata?

Altfel: daca fiintele respective ar fi constituite din elemente de natura diferita (noi sintem alcatuiti preponderent din apa, sa zicem ca ele ar fi alcatuite din foc, adica plasma), cum as putea oare sa ma apropii de natura lor si sa inteleg ce traiesc ele fara a-mi pune totusi viata in pericol?

Alt argument. Se spune adesea despre modern ca e schizoid. Asta inseamna ca el nu mai poate fi luat ca un intreg: mai mult, nu e deloc evident ca omul vechi ar fi fost structurat altfel. Ei bine, asta inseamna nici mai mult nici mai putin ca in om traiesc mai multe fiinte. Ce reprezinta in acest caz iubirea daca ne gindim la acele fiinte: cine si cum ar trebui sa se ingrijeasca de ele ca sa nu apara abuzuri? Daca una dintre acele fiinte moare, va mai invia si ea? Dar daca unele dintre acele fiinte sint malefice, ce ar avea de facut omul care le traieste?

Probabil ca un crestin autentic ar considera genul acesta de probleme ca fiind simple bazaconii: ei bine, asa vad si eu iubirea universala!

Ne indreptam catre o teocratie?

(16 august 2007)
temperatura: 31 de grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 49’50’’
timp total: 57’40’’
itu: 78-79 (i.e. indice temperatura umiditate sau ict – indice de confort termic)

(18 august 2007)
temperatura: 32-30 de grade
fereastra puls: 150-

timp in fereastra: 48’
timp total: 55’40’’
itu: 78-79 (i.e. indice temperatura umiditate sau ict – indice de confort termic)

Ma framinta de mult timp alunecarea elitelor noastre spre conservatorismul paseist, chiar obtuz al religiei crestine. Nu voi dezvolta acum subiectul, remarc insa ca e de citit articolul curajos al lui Andrei Cornea din Revista 22 de saptamina asta: se poate citi acolo si articolul lui Plesu, un discurs de fapt, in care acesta sustine, ca de obicei in ultimii ani, demersul sau de consistenta evanghelica.

Postare la Cotidianul, sub articolului lui Mihail Neamtu

Mihail,

Vremurile, se spune adesea, sint chiar prea interesante.
As vrea sa inteleg mai bine ce inseamna "recucerirea cetatii", dar mai ales ce fel de model de tara ne incurajeaza elitele noastre sa urmam: Grecia, Rusia? Fiindca Franta sau Marea Britanie inteleg ca nu-s chiar indicate. Sau poate SUA care, cu tot protestantismul lor ramin o ciudatenie, in care libertatea de a ucide si apoi de a te sinucide dar si aceea de a-ti exprima creativitatea sint la ele acasa, deopotriva.
Si-apoi, chiar sintem in sinul unei societati amnezice de vreme ce aproape imediat dupa '89, din aproape 100 la 100 comunisti am devenit 90 la suta ortodocsi sensibili si iubitori? Sau poate 90 la suta nu e de ajuns...
Poate ca Teocratia lui Andrei Cornea ar fi trebuit mai bine si mai larg argumentata, si poate ca nu trebuie sa fii un erudit pentru a scrie un articol cinstit despre teocratie, cred insa ca trebuie sa fii ceva mai puternic spiritualiceste pentru a-l contrazice atit de repede pe Andrei Cornea: asadar, nu neaparat sa fi citit cit el, nu neaparat sa ai virsta lui, nu neaparat sa fi scris ceva comparabil cu ceea ce a scris el.
De unde vine curajul tau? Eu cred ca tocmai de la ceea ce ar fi vrut PROBABIL sa critice Andrei Cornea intr-o prima instanta: de la corpul elitei cvasi-ortodoxe pe care te sprijini.
Astept, fireste, replica lui Andrei Cornea: probabil abia atunci ma voi lamuri daca am intuit corect sensul criticilor lui. Insa pina atunci, salut curajul lui: fiindca iti trebuie astazi curaj pentru a critica o elita care se sprijina pe majoritatea covirsitoare a "societatii amnezice" dar ortodoxe de care aminteai.

A.Cornea, Teocratia
M.Neamtu, Paralogismele fricii

Oameni exponentiali si oameni logaritmici

Ieri am fost din nou la alergare: tot in zona Ghencea unde alerg de mai bine de un an.

Conditii, puls, timpi
temperatura: 28-29 de grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 50’
timp total: 55’45’’
distanta: 12,7 km
itu: 72-73 (i.e. indice temperatura umiditate sau ict – indice de confort termic)
ora 20:00

Am trecut pe linga niste copii de tigan(i) -- i-am vazut de multe ori jucindu-se acolo --, de data asta era pe inserate iar ei apareau mai volubili si mai obraznici decit altadata. Intr-adevar, unul dintre ei a prins sa strige din toti rarunchii, ii depasisem deja dar tot am auzit: "handicapatule..." Mi-am vazut de alergare si m-am tot intrebat ce-o fi vrut sa zica. Mai intii m-am gindit la felul in care arat: ras in cap, cu barba, slab, putin adus de spate. Dar apoi mi-am zis ca treaba asta inseamna ceva mai mult decit pare. Si m-am gindit la cum sint vremurile astea si la acei oameni care sint pretuiti acum, si cum oamenii care isi vad de treaba, dar mai ales cei scoliti sint considerati handicapati: ce-i curios, uneori acestia chiar se simt asa. Destinul te face uneori sa simti cum anume te vad ceilalti, si asta prin glasul unui copil.


Zilele trecute am vazut documentarul acela despre Noica (scenariul este al lui Sorin Lavric), a treia parte, substantial diferita de primele doua, in orice caz, aproape... apologetica. Liiceanu vorbea de intilnirea cu Noica tot asa ca despre intilnirea cu extraordinarul. Patapievici povestea cum anume l-a descoperit "grupul lui" pe Noica. S-a terminat cu intrebarea obsesiva a lui Plesu: "Citi Noica avem?". M-am intrebat la rindu-mi daca lui Noica i-ar fi placut o astfel de emisiune...
Pe de alta parte, pentru mine, esecul lui Noica survine din faptul ca demersul sau, care isi capata expresia spre sfirsitul vietii se poate rezuma surprinzator in afirmatii de tipul, "intruparea este centrul lumii noastre" sau "filosofia e cristica". Succesul lui Noica, fiindca exista si un succes al sau, rezida in personalitatile pe care le-a format: e vorba in primul rind de Andrei Plesu, de Gabriel Liiceanu dar si de altii.

Pentru primele doua parti ale documentarului vezi link-urile (pentru RealMedia Player):
Partea I
Partea a II-a


Sau cele trei variante flash: