Einstein si criticii sai

Pe 14 martie 1879 s-a nascut Albert Einstein.

Se gasesc in zilele noastre destui critici pretiosi de-ai lui Einstein: de la cei care nu pricep mai nimic legat de stiinta si pina la indivizi care activeaza in stiinta ca niste membri de partid. Din cele mai diverse motive, printre ele adesea si invidia, unii dintre cei care n-au nici o treaba cu fizica ajung chiar sa-l banuiasca pe Einstein de plagiat. Activistii insa, cocotati pe instrumentele matematicii moderne nu scapa nici o ocazie de a observa proasta asezare a lui Einstein in raport cu ideile de baza ale mecanicii cuantice -- dar ei ignora ca daca ar fi fost contemporani cu Einstein, azi sau chiar in vremea aceea, tot obscuri ar fi ramas.
In primul rind ca, a critica un om de stiinta pentru demersurile sale stiintifice este cumva deplasat: e ca si cum ai critica un om fiindca judeca. Iar daca totusi ai pornirea de a critica vizind mai degraba demersul sau ideologic, atunci ai nevoie de mult discernamint. Mai ales ca ideologia este intotdeauna greu de pus in evidenta la savanti de statura lui Einstein. As spune insa ca daca vrei sa te descalifici in ochii oamenilor de stiinta autentici, nu trebuie sa faci altceva decit sa-l critici subtire pe Einstein. Daca insa vrei cu tot dinadinsul sa-ti bati joc de reputatia ta, cel mai indicat ar fi sa pui public la indoiala capacitatea de intelegere a lui Einstein.
Nu-i vorba ca sint absolventi de Harvard care il pun la colt pe Einstein, dupa cum exista premianti Nobel care duc in derizoriu preocuparile stiintifice ale lui Einstein din ultimele decade ale vietii sale si nu numai.
In acest caz insa, fie si numai aerul de superioritate este cu totul neindicat.

1905 - The Annus Mirabilis of Albert Einstein

We call it einstein's miracle year. It is certainly not a time that he would describe himself as a miracle year. Miracles convey a sense of something happening easily. / Diana Kormos Buchwald

E interesant de observat cit de mult a insemnat Annalen der Physik pentru Einstein. De revazut articolele din 1905 dar si contextul istoric de atunci.
Prin 1911, adica acum 100 de ani, Einstein a afirmat ca problema cuantica e problema centrala a fizicii.
In 1927, nesatisfacut de turnura data de principiul de incertitudine al lui Heisenberg, la conferinta de la Solvay, Einstein a facut remarca celebra "God does not play dice" iar Bohr i-a raspuns: "Einstein, stop telling God what to do".
Desi e de neinteles pentru orice spirit stiintific autentic, istoria a dat pina acum cistig de cauza punctului de vedere al lui Bohr. Fizica s-a algebrizat masiv -- intr-o tendinta mai generala de algebrizare a matematicii (inclusiv prin studiul simetriilor) --, departindu-se de geometrie, ecuatiile fizicii cuantice fiind liniare, potrivite de minune cu interpretarea statistica (a functiei de unda). Nu trebuie uitat insa ca, de indata ce ecuatiile capata un caracter neliniar oricit de slab, interpretarea statistica e in dificultate -- vezi teoriile de cimp, in general neliniare. Din pacate, teoriile de cimp curente -- incluzind si teoria stringurilor -- sint insuficiente pentru a transa chestiunea cuantica, fiindca nu lamuresc deloc principiul de incertitudine, care are un caracter fundamental.
Ramine de vazut ce va fi in viitor: cred totusi ca punctul de vedere al lui Einstein va avea cistig de cauza, in sensul ca o teorie cuantica de cimp va inlocui interpretarea statistica din mecanica cuantica.

Pentru mine, ziua de azi -- impreuna cu cea de alaltaieri -- vor ramine memorabile fiindca, nefiind superstitios, in aceste zile mi s-a intimplat ceva ce frizeaza superstitia: l-as ruga pe cititor sa fie ingaduitor cu exprimarea mea eliptica, dar in momentul asta chiar nu pot scrie mai multe despre asta.

In rest, e inca multa ideologie pe lume, de vreme ce atit ateii cit si religiosii il iau, pe rind, pe Einstein drept partener de idei, servind interpretari improprii ale textelor sale drept argumente. Pentru clarificare, ar fi bine sa ne amintim:

You may call me an agnostic... I do not share the crusading spirit of the professional atheist whose fervor is mostly due to a painful act of liberation from the fetters of religious indoctrination received in youth. I prefer an attitude of humility corresponding to the weakness of our intellectual understanding of nature and of our own being. / Albert Einstein

I. Einstein's Dream

Probabil ca multi au vazut documentarul the Elegant Univers prezentat de, si facut dupa cartea lui Brian Greene. Merita revazut chiar daca nu credeti in povestea asta cu string-urile (teoria string-urilor).
Referintele istorice sint uneori destul de slabe si la nivel anecdotic (vezi Newton si marul). Exista insa si multe observatii interesante pe care le face de regula un cercetator autentic -- v. mai ales cele referitoare la unificare.
Serialele pot fi urmarite pe site-ul pbs, inconvenientul fiind acela ca sint prea scurte.
Astazi prezint serialele primei ore, miine le voi prezenta pe cele din ora a doua, iar poimiine pe cele din ora a treia. Poate unii doresc urmarirea textului simultan cu derularea documentarului: transcriptul poate fi gasit aici.

Einstein's Dream 1


Einstein's Dream 2


Einstein's Dream 3


Einstein's Dream 4


Einstein's Dream 5

As vorbi azi (iarasi) despre simplitate versus savantlicuri.
Pe de-o parte, trebuie admis, complexitatea teoriei nu garanteaza succesul. Pe de alta parte, exista aroganta savantului care isi imagineaza ca simplitatea nu mai poate aduce mare lucru in stiinta. Se spune adesea ca dusa e vremea cercetatorilor solitari, acreditindu-se ideea ca doar cercetatorii inregimentati academic mai pot produce teorii viabile. E interesant de observat faptul cumva paradoxal ca, in stiinta, dar si in educatie in genere democratizarea ramine dificila.
Caci daca e-adevarat ca nu poti invata un ciine fizica (v. Brian Greene) iar o mare parte din populatia lumii nu are acces la cunoastere -- aceasta neavind acces la un standard decent de viata, deci nici la educatia elementara --, mai e adevarat si ca singura noastra perspectiva asupra lumii este perspectiva antropologica: nu putem sti cum experimenteaza viata o rima, o furnica sau o maimuta. Chiar daca aceste fiinte nu pot produce teorii, prin simpla fiintare ele experimenteaza ceea ce noi oamenii nu putem inca experimenta, iar acest fapt nu trebuie in nici un caz luat in deridere: sintem inca foarte primitivi si pauperi spiritualiceste.
Succesul lui Einstein cu teoria speciala a relativitatii ramine un avertisment pentru savantii din toate vremurile desi, vor mai trece, din pacate, probabil, inca o suta de ani pentru a fi pe deplin inteles: nu simplul fapt ca Einstein era tinar a fost important, asa cum inca mai cred multi veleitari astazi, ci faptul elementar ca in genere, mai ales la tinerete un om apreciaza cu-adevarat simplitatea, complexitatea nefiindu-i, practic, cunoscuta. Insa avertismentul mai are o dimensiune care, in analele istoriei stiintei a fost complet trecuta cu vederea: cu Einstein incepe de fapt democratizarea stiintei, democratizare care continua si astazi. Teoria lui Einstein a fost o lovitura pentru lumea academica a vremii pentru care complexitatea devenise, ca in multe alte ocazii istorice, paradigma. Contextul a fost uitat iar istoria tinde sa se repete. In ce consta de fapt "avertismentul Einstein"? Cred ca e elementar: cum fundamentele sint intotdeauna simple, iar premisele oricarei teorii de succes sint de asemenea simple, este evident ca simplitatea apare ca o cerinta de baza in demersul de cercetare.
Care ar mai fi atunci rolul complexitatii? Acum mi se pare de asemenea relativ simplu: complexitatea se refera mai degraba la gradul de maturizare al unui domeniu, iar formele sale aberante trimit direct la ceea ce numim in mod obisnuit batrinete.
Bun, putem face din nou diferenta intre organismele inferioare -- despre care presupunem ca nu inteleg fizica -- si fiintele superioare, insa contrastul asta izbitor dintre insecte si oameni este, as zice, iluzoriu: nici nu trebuie invocat aici vreun alt argument in afara celui referitor la unitatea genetica a lumii vii. In realitate, complexitatea omului, desi spectaculoasa, e surmontabila de vreme ce doar de-a lungul citorva decade, acesta evolueaza de la stadiul de organism celular, la acela de om matur. Si de aceea complexitatea ar trebui vazuta ca o masura a maturizarii ordinii. Incit, simplitatea nu-si pierde nicicind importanta sau valoarea, raminind centrala in alcatuirea oricarei teorii.
Asadar, cautarea simplitatii nu e un moft si nu tine numai si numai de comoditate: nu se rezuma nici la eficienta in comunicare. E cu mult mai mult.

revenire la model

Rezultatele cercetarilor de teoria cuantica a cimpului trebuie sa duca la ecuatii neliniare. Doar acestea pot descrie interactia dintre particule, crearea si anihilarea acestora: ecuatiile liniare pot descrie o particula sau mai multe, pachetele de unde corespunzatoare se compun, dar nu interactioneaza, asa cum se intimpla in realitate. Desigur, pina la o asemenea teorie e inca o cale lunga. Eu mi-as dori sa stiu macar cu ceva mai mult despre o particula: de pilda motivul pentru care aceasta isi pastreaza structura si daca se poate vorbi de ea ca despre o manifestare neliniara a spatiului gol -- i.e. vid, despre care se afirma adesea ca "raspunde" neliniar. Einstein spune la un moment dat:

"Totusi, ecuatiile lui Maxwell nu permiteau derivarea acelui echilibru al electricitatii ce constituie o particula. Numai alte ecuatii, ecuatiile neliniare ale cimpului puteau eventual sa realizeze asa ceva. Nu exista nici o metoda pentru gasirea unor asemenea ecuatii ale cimpului care sa nu fie expusa alunecarii intr-un arbitrar aventuros."

Asadar, chiar doar pentru descrierea fidela a unei singure particule sint necesare ecuatii neliniare -- multi cauta direct ecuatiile de cimp care sa descrie interactia dintre particule fara a avea ecuatiile neliniare corespunzatoare acestora.
Intrebarea care survine imediat este: in ce sens poate fi o particula manifestarea neliniara a spatiului gol?

Ramine de vazut daca modelul pe care-l studiez poate genera in mod neliniar un puls care sa fie analizabil fourier: in orice caz, nu stiu inca daca aici se poate vorbi chiar de o echivalenta, drumul fiind cu sens unic. Am mai intii o descriere neliniara, iar aceasta duce la una liniara; nu invers. Si chiar daca ar fi vorba de o echivalenta, nu cred ca este de acelasi tip cu aceea care identifica de pilda doua numere cu suma lor. Ar fi insa interesant de aflat daca exista si alte ecuatii neliniare care sa aiba acelasi rezultat.
Ceea ce stiu cu siguranta inca de pe acum este ca, desi componentele pulsului ipotetic "asculta" de regula superpozitiei ca la pulsul fourier clasic, spre deosebire de componentele unui puls fourier clasic acestea interactioneaza neliniar.

It seems hard to look at God's cards. But I cannot for a moment believe that he plays dice and makes use of 'telepathic' means as the current quantum theory alleges He does. Einstein

Bohr to Einstein: "Einstein, stop telling God what to do!"

Einstein 100

Desi teoreticianul Luboš Motl e veleitar, limbut si agresiv in critici iar pe Einstein l-a criticat adesea, el a scris totusi un articol cald la 100 de ani de cind Einstein a sustinut, la Academia Prusaca Regala de Stiinte, forma finala a ecuatiilor teoriei generale a relativitatii.
Am citit mai multe texte zilele astea -- unul inclusiv pe contributors.ro: daca nu colporteaza direct falsuri, majoritatea abunda in poncife despre Einstein si teoria sa. Drept e si ca sint unii care trec drept mari popularizatori ai stiintei si care n-au scris acum nici macar un rind. Incit, articolul lui Motl mi s-a parut printre cele mai bune:
vezi 100 years of general relativity de pe blogul TRF.

Luna a treia, ziua a paisprezecea...

The word God is for me nothing more than the expression and product of human weakness, the Bible a collection of honorable, but still purely primitive legends which are nevertheless pretty childish -- Albert Einstein

I am ashamed to tell you to how many figures I carried
these computations, having no other business at the time ― Isaac Newton, after computing 15 digits of π, by using an effective series, some time in 1665-1666

Asadar, ziua lui Einstein. Se pot revedea postarile referitoare la Einstein.

Azi e si ziua numarului pi -- Pi day. Logo-ul Google de astazi arata ca mai sus...

Daniel Tammet a reprodus in 14 martie 2004, din memorie, 22514 zecimale ale lui pi. Se poate revedea un interviu de anul trecut cu Daniel, aparut in Scientific American.
Marile descoperiri din matematica sint de fapt conexiuni surprinzatoare intre concepte ce par complet separate: au afirmat-o multi matematicieni, a spus-o Sir Atiyah, o intareste Tammet, care nu e totusi un matematician.

As gindi ziua de azi sub semnul conectivitatii. Trebuie sa caut, dar nu orice: ci relatii, conexiuni, legaturi...
Si mai e ceva. In dimineata asta, ca si ieri, nu am fost intr-o dispozitie foarte buna de lucru: asta fiindca in zilele din urma am cam batut pasul pe loc, fiind cumva blocat. Insa in dimineata asta, gindindu-ma la Einstein, la istoria stiintei dar si la sugestia conectivitatii m-am remontat un pic. Diminetile din zilele de lucru ar trebui, cred, incepute cu cite un pic de istorie. Asta fiindca stiinta n-a inceput cu noi, iar trecutul ne poate furniza idei.
Sa vedem ...

Despre un model uman disparut

Pe 14 martie 1879 s-a nascut Albert Einstein. Ceea ce a infaptuit el tine parca si azi, pentru noi, de domeniul miracolului. Pentru el insa a fost vorba de mult efort si daruire autentica. Lasind la o parte talentul sau extraordinar, daca ar fi sa ma rezum "doar" la daruire, nu cred ca oamenii de azi ar mai fi in stare de asa ceva. Si e trist, fiindca noi avem ceea ce Einstein nu prea a avut de-a lungul vietii sale: caci el a trecut prin doua razboaie devastatoare, prin nebunia antisemita, a suportat privatiuni de negindit astazi. Cu totul remarcabil e ca, fara a fi fost prin pregatire un umanist, Einstein a fost intii de toate un om cumsecade.
De aceea, nu se poate sa traiesti in modernitate si sa nu te gindesti la Einstein ca la un bun model: nu doar un model de cercetator, dar chiar model de umanism, un model de credinta. Felul in care gindea el stiinta ramine si astazi remarcabil, desi intre timp fata stiintei s-a schimbat dramatic, desi astazi, se crede, de pilda, ca modelul cercetatorului independent nu e doar demodat, dar periculos pentru cariera: stim prea bine insa ca gindirea independenta ramine esentiala pentru orice demers de cercetare. Desi sint evidente avantajele lucrului in echipa trebuie amintit mereu nu doar ca acesta e extrem de favorabil uniformizarii dar si ca ajuta la raspindirea ideologiilor in stiinta. Merita reluat aici ceea ce credea Galilei despre gindire:

The number of people that can reason well is much smaller than those that can reason badly. If reasoning were like hauling rocks, then several reasoners might be better than one. But reasoning isn't like hauling rocks, it's like, it's like racing, where a single, galloping Barbary steed easily outruns a hundred wagon-pulling horses.

A tribute to Einstein...

Einstein mi s-a parut intotdeauna a fi un om cald dar si serios, sensibil dar si ferm, tolerant dar si critic sever. Lectura gindurilor lui a fost pentru mine intotdeauna un sprijin si o incurajare pe drumul dificil spre adevar.

Insir mai jos doar citeva fragmente remarcabile din textele acestui om remarcabil:

"Un Dumnezeu ce rasplateste este pentru el de negindit fie si deoarece omul care actioneaza potrivit legitatii exterioare si interioare ar fi tot atit de putin raspunzator din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ca si un obiect lipsit de viata de miscarile pe care le face. S-a reprosat de aceea stiintei ca submineaza morala, dar desigur in mod nedrept. Comportarea morala a omului poate fi intemeiata eficient pe mila, educatie si solidaritate sociala si nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni daca ei ar trebui sa fie tinuti in friu prin frica de pedeapsa si speranta in rasplata dupa moarte."

"Numai cel ce poate cintari sfortarile uriase si inainte de toate daruirea, fara de care nu poate lua nastere creatia stiintifica deschizatoare de noi drumuri, va putea aprecia puterea simtamintului, singurul din care poate sa creasca o munca detasata de viata practica nemijlocita. Ce credinta profunda in ratiunea alcatuirii lumii si ce aspiratie spre intelegerea chiar si numai a unui reflex neinsemnat al ratiunii ce se dezvaluie in aceasta lume trebuie sa fi fost vii in Kepler si Newton pentru ca ei sa poata descifra mecanismul mecanicii ceresti in munca solitara a multor ani? Cel ce cunoaste cercetarea stiintifica in principal numai din consecintele ei practice ajunge usor la o conceptie cu totul nepotrivita despre starea de spirit a barbatilor care, inconjurati de contemporani sceptici, au aratat calea celor ce gindesc la fel, presarati prin tarile Pamintului si de-a lungul secolelor. Numai cel ce si-a consacrat viata unor teluri asemanatoare poate sa aiba o reprezentare vie despre ceeea ce i-a insufletit pe acesti oameni si le-a dat puterea sa ramina credinciosi telului, in ciuda nenumaratelor esecuri. Religiozitatea cosmica este cea care da asemenea forte. Un contemporan a spus, nu fara dreptate, ca in epoca noastra orientata in general practic, singurii oameni adinc religiosi sint cei mai seriosi dintre cercetatori."

"Inca in Cartea Sfinta a poporului evreu poate fi observata evolutia de la religia fricii la religia morala, evolutie care se continua in Noul Testament. Religiile tuturor popoarelor civilizate, cu deosebire cele ale popoarelor din Orient, sint in principal religii morale. Evolutia de la religia fricii la religia moralei reprezinta un progres important in viata popoarelor. Trebuie sa ne ferim insa de prejudecata ca religiile primitivilor ar fi religii ale fricii pure, iar cele ale popoarelor civilizate religii morale pure. Toate sint mai degraba tipuri mixte, in asa fel insa ca pe treptele mai inalte ale vietii sociale domina religia moralei.
Tuturor acestor tipuri le este comun caracterul antropomorfic al ideii divinitatii. Deasupra acestei trepte a trairii religioase obisnuiesc sa se ridice in mod esential doar indivizi deosebit de bogati sau comunitati deosebit de nobile. Toti cunosc insa si o a treia treapta a trairii religioase, chiar daca doar rar intr-un contur clar; o voi numi religiozitate cosmica. Aceasta poate fi dezvaluita doar (cu) greu celui ce nu are nimic comun cu ea, mai cu seama ca ei nu ii corespunde un concept de Dumnezeu asemanator omului. Individul simte desertaciunea dorintelor si telurilor omenesti, sublimul si ordinea minunata ce se dezvaluie in natura si lumea gindirii. El resimte existenta individuala ca un fel de inchisoare si vrea sa traiasca tot ceea ce fiinteaza ca pe ceva unitar si cu sens. Inceputuri ale religiozitatii cosmice se gasesc deja pe o treapta de dezvoltare mai timpurie, bunaoara in unii psalmi ai lui David, ca si la unii profeti. Mult mai puternica este componenta religiozitatii cosmice in budism, cum ne-au invatat indeosebi minunatele scrieri ale lui Schopenhauer."

"O a doua masura a organizarii religioase sint sentimentele sociale. Tatal si mama, conducatorii unor comunitati omenesti mai mari sint muritori si supusi greselii. Nostalgia conducerii, iubirii si sprijinului da impulsul alcatuirii conceptului social, respectiv moral al lui Dumnezeu. Este Dumnezeul providentei care ocroteste, hotaraste, rasplateste si pedepseste. Este Dumnezeul care, potrivit orizontului omului, iubeste si protejeaza viata semintiei, a omenirii, viata in genere, consolatorul celor nefericiti si cu aspiratii neimplinite, cel ce ocroteste sufletele celor morti. Acesta este Dumnezeul social sau moral."

"Tot ce este facut si nascocit de oameni serveste satisfacerii nevoilor pe care le resimt si alinarii durerilor. Sa nu uitam niciodata acest lucru daca vrem sa intelegem miscarile spirituale si dezvoltarea acestora. Caci simtirea si nostalgia sint impulsul aspiratiilor si realizarilor omenesti, oricit de inaltatoare ni s-ar infatisa acestea din urma. Care sint, asadar, simtamintele si nevoile care i-au condus pe oameni spre gindirea religioasa si spre credinta in sensul cel mai larg? Daca reflectam asupra acestui lucru, ne dam seama de indata ca linga leaganul gindirii si trairii religioase stau cele mai diferite simtaminte. La primitivi este mai intii frica cea care da nastere la reprezentari religioase. Frica de foame, animale salbatice, boala, moarte. Deoarece pe aceasta treapta a existentei intelegerea relatiilor cauzale este de obicei redusa, spiritul omenesc nascoceste fiinte mai mult sau ma putin asemanatoare de a caror vointa si actiune depind trairile temute. Se incearca sa se inriureasca in mod favorabil starea de spirit a acelor fiinte, infaptuindu-se acte si aducindu-se jertfe care, potrivit credintei transmise proprii unei semintii sau alteia, sint in masura sa le imblinzeasca si sa le faca binevoitoare fata de oameni. Vorbesc in acest sens de religia fricii (Furcht-Religion). Aceasta nu este produsa, dar este totusi in mod esential consolidata prin formarea unei caste aparte a preotilor care se da drept mijlocitoare intre fiintele temute si popor si isi intemeiaza in acest fel o pozitie predominanta. Adesea conducatorul sau stapinitorul care se sprijina pe alti factori, sau clasa privilegiata unesc, pentru a fi mai siguri, stapinirea lor lumeasca cu cele mai inalte functii sacerdotale, sau ia nastere o comuniune de interese intre cei ce stapinesc din punct de vedere politic si casta preotilor."

"Lucrul cel mai frumos pe care il putem trai este tainicul. Este simtamintul ce sta la leaganul adevaratei arte si stiinte. Cine nu il cunoaste, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune asa, mort, iar ochii sai sint inchisi. Trairea tainicului, chiar daca amestecata cu frica, a produs religia. Cunoasterea existentei a ceva de nepatruns pentru noi, a manifestarilor celei mai adinci ratiuni si a celei mai luminoase frumuseti, ce sint accesibile ratiunii noastre numai in formele lor cele mai primitive, aceasta cunoastere si acest simtamint constituie adevarata religiozitate. In acest sens, si numai in acest sens, ma numar printre oamenii profund religiosi.
Nu imi pot inchipui un Dumnezeu care rasplateste sau pedepseste obiectul creatiei sale, care are in genere o vointa de felul celei pe care o cunoastem noi. Nu pot sa gindesc, de asemenea, un individ ce supravietuieste mortii trupului sau. Sa nutreasca inimile slabe, din frica sau din egoism ridicol asemenea idei! Mie imi ajunge misterul eternitatii vietii, constiinta si presimtirea alcatuirii minunate a existentului, ca si straduinta umila spre cuprinderea unei parti cit de mici a acelei ratiuni ce se manifesta in natura."

"Nu cred in libertatea omului in sens filozofic. Fiecare actioneaza nu numai sub constringeri exterioare, ci si potrivit necesitatii launtrice. Sentinta lui Schopenhauer: "Un om poate sa faca, ce-i drept, ce vrea, dar nu sa voiasca ceea ce vrea" m-a patruns inca din tinerete si mi-a fost intotdeauna o alinare la privelistea asprimii vietii, un ajutor in indurarea acesteia si un izvor nesecat de toleranta. Constiinta acestui fapt slabeste in mod placut simtul raspunderii ce poate usor sa aiba o actiune paralizanta si face sa nu ne luam pe noi si pe ceilalti prea in serios; ea conduce la o conceptie despre viata ce face loc si umorului.
Mi s-a parut intotdeauna lipsit de sens, dintr-un punct de vedere obiectiv, sa ne intrebam asupra semnificatiei si telului propriei existente, ca si a existentei fiintelor in general. Si totusi, fiecare om are anumite idealuri care ii orienteaza straduinta si judecata. In acest sens placerea si fericirea nu mi-au aparut niciodata ca scopuri in sine (numesc aceasta baza etica idealul turmei de porci). Idealurile mele, care m-au calauzit si mi-au dat curajul de a infrunta greutatile vietii, au fost binele, frumosul si adevarul."

"Trebuie oare sa ne ingrijoreze faptul ca traim intr-o epoca de primejdie si lipsuri? Cred ca nu. Omul, ca orice alt animal, este prin natura sa indolent. Daca nimic nu-l imboldeste, nu se va omori cu cugetarea si el se va comporta dupa tiparele obisnuintei, ca un automat. Eu nu mai sint tinar si deci pot sa spun ca in copilarie si tinerete am traversat o asemenea etapa, cind tinarul se gindeste numai la banalitatile existentei personale, vorbeste la fel ca semenii lui si se comporta asemeni lor. Cu greu iti poti da seama ce se ascunde in spatele unei asemenea masti conventionale. Caci datorita obisnuintei si vorbirii, adevarata lui personalitate este, ai zice, invelita in vata.
Cit de diferita este situatia de acum! Fulgerele vremurilor noastre furtunoase ne descopera fapturile umane si lucrurile in nuditatea lor. Fiecare natiune si fiecare individ uman isi dezvaluie clar scopurile, puterile si slabiciunile, precum si pasiunile. Rutina nu mai e de nici un folos acum cind conditiile se schimba vertiginos; conventiile sint lepadate din mers, ca niste invelitori uzate.
Apasati de privatiuni, oamenii incep sa se gindeasca la esecul practicii economice si la necesitatea unor aranjamente politice cu caracter supranational. Numai pericolele si rasturnarile pot sili natiunile sa se dezvolte mai departe. Fie ca seismele actuale sa duca la o lume mai buna.
Dincolo si mai presus de aceasta apreciere a epocii noastre mai avem inca o datorie -- de a ne ingriji de ceea ce este etern si mai inalt in tot ce avem, de acel ceva care da sens vietii si pe care vrem sa-l transmitem copiilor nostri mai pur si mai bogat decit l-am preluat de la inaintasi."

"Trebuie sa ne ferim deci a predica tinerilor ca scop al vietii succesul in sensul curent al termenului. Fiindca un om de succes este cel care primeste mult de la semenii sai, de obicei incomparabil mai mult decit echivalentul serviciilor facute de el lor. Valoarea unui om trebuie vazuta insa in ceea ce da, si nu in ceea ce e capabil sa primeasca."

"Multi au invocat teoria darwinista a luptei pentru existenta si selectia legata de ea ca indreptatire pentru incurajarea spiritului de competitie. Unii au incercat de asemenea pe aceasta cale sa dovedeasca in mod pseudostiintific necesitatea competitiei economice destructive intre indivizi. Aceasta idee este insa gresita, deoarece omul isi datoreaza forta sa in lupta pentru existenta faptului ca este un animal care traieste in societate. Lupta dintre membrii unei comunitati este la fel de putin esentiala pentru supravietuire ca si lupta dintre furnicile individuale ce traiesc in acelasi furnicar."

"Expresia (Begreiflichkeit), asa cum o folosim aici, trebuie luata in acceptiunea ei cea mai modesta. Ea inseamna: realizarea unei ordini intre experientele senzoriale, prin crearea de concepte generale si de relatii intre aceste concepte, ca si prin relatii stabilite intr-un fel oarecare intre concepte si experientele senzoriale. In sensul acesta este inteligibila lumea experientelor noastre senzoriale, iar faptul ca e inteligibila este un miracol".

"...eu consider posibilitatea de a intelege lumea ca un miracol sau ca un mister etern. Ei bine, a priori ne putem astepta la o lume haotica care nu poate fi surprinsa in nici un fel de gindire. Am putea sa ne asteptam ca lumea sa fie supusa legii numai in masura in care intervenim noi, cu inteligenta noastra ordonatoare..."

"Orice om e liber sa aleaga in ce sens sa-si orienteze straduintele; de asemenea, orice om se poate mingiia cu vorba lui Lessing ca mai de pret este cautarea adevarului decit stapinirea lui."

"In amurgul vietii sale (la 17 iulie 1952), Einstein ii scria celui mai apropiat prieten al sau, lui M. Besso:
"Cei care au inventat credinta unei vieti individuale dupa moarte trebuie sa fi fost niste oameni de nimic" (A. Einstein, M.Besso, Correspondance 1903-1955, Hermann, Paris, 1979, p.277). Acestea nu sint cuvintele unui tinar neconformist, ci ale unui om in virsta de 73 de ani!"

(Cum vad eu lumea, Humanitas, Bucuresti 1992)


Atunci cind criticii lui Einstein, bazindu-se pe "argumente" culturale, adica de pe pozitii pur ideologice s-au coalizat impotriva sa scriind chiar un pamflet numit "100 de autori impotriva lui Einstein" tocmai in ideea ca teoria lui era prea stranie ca sa fie adevarata, Einstein a replicat simplu:
"Daca as fi gresit, unul ar fi fost suficient".

Einstein vs apostolul Pavel

1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atita credinta incit sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sint.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de minie, nu gindeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. Cit despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfirsi;
9. Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim.
10. Dar cind va veni ceea ce e desavirsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta.
11. Cind eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar cind m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului.
12. Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, "fata catre fata"; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu.
13. Si acum ramin acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Frumos text. Probabil unul dintre cele mai frumoase din toata Biblia.

Ce ziceti, pentru d-voastra frumusetea unui text este suficienta pentru ca textul respectiv sa fie si convingator? Daca da, atunci de ce poezia nu poate fi folosita drept stiinta? Totusi, poezia in sine inseamna si cunoastere. Dar de ce poezia nu poate vindeca boli? Totusi, poezia alina sufletul. Credeti ca stiinta submineaza religia? Daca da, cum intelegeti demersul celor care se sprijina pe religios pentru a face stiinta, adica pentru a cunoaste?
Dar sa incep cu intrebarile la subiect. Sa fie oare toate de crezut sau de rabdat? Se bucura oare dragostea de adevar? S-ar putea crede ca astea-s intrebarile importante si ca aici se afla si argumentul. Mie-mi pare insa ca argumentul lui "fata catre fata" este argumentul tare de aici, argumentul tare si suficient, asta desi multora acesta le inspira mai degraba teama decit iubire. "Fata catre fata" inseamna totusi ca vei ajunge fata in fata nu cu un strain, ci cu parintele iubitor -- care dintre ei? (si mai sint stramosii).
"Fata catre fata" este, s-ar putea spune, esenta idealului umanitatii si, de vreme ce cunoasterea moderna nu se sprijina pe fundamentul acesta, se prea poate ca aceasta cunoastere sa fie cel putin una prost orientata. Stiu ca unii atei sint iritati de asimilarea lui Dumnezeu cu fratele mai mare, cu parintele sau cu partea buna a omului din noi -- sau cu un urmas din viitorul indepartat. Ap. Pavel sustine ca atunci cind era copil, vorbea si judeca tot ca un copil, dar ca de cind s-a facut barbat, s-a lepadat de cele ale copilului. Totusi, nu cumva chiar aceasta imagine a lui "fata catre fata" este tocmai imaginea unui copil cu gindul la parintele care-l urmareste cu privirea? Si nu cumva maturul insusi e urmarit de imaginea impunatoare a parintelui? (in trecut Dumnezeu era gelos) Mai putem vorbi in acest caz de o libertate autentica si asumata? Sint oare acestea gindurile unui om cu adevarat liber?
Pe de alta parte, in viata de toate zilele parintele ajunge adesea la batrinete sa se poarte din nou ca un copil. In ce masura ne mai foloseste atunci analogia raportului parinte-copil sau imaginea comunicarii plenare a lui "fata catre fata" daca ne referim la Dumnezeu? Stiu, pasajul asta a fost analizat de multe generatii: se reia analiza. Situatia e cu atit mai delicata cu cit astazi este evident ca educatia unui copil ar avea enorm de suferit daca nu s-ar face chiar prin demersul lui "fata catre fata".

Dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, se bucura de adevar: vorbim despre dragoste ca despre o fiinta si parca dragostea era un sentiment de afectiune. Este dragostea o fiinta sau avem de-a face cu o metafora? Iar daca admit ca dragostea are autonomie, e oare cea "mai mare", adica e centrala devenirii? De ce e nevoie de dragostea gindita ca fiinta? Nu cumva pentru a o relationa cu toate celelalte tot (printr-un demers) "fata catre fata"?
"Stiinta se va sfirsi" e o proorocire a apostolului, dar tot el ne spune ca proorocii se vor desfiinta.

Poetul este de fapt un om cu suflet de copil -- indraznesc sa cred ca si apostolul --, fiindca poezia tine intim de ingenuitate. Poetul, ca si copilul, cunoaste lumea in amanunt, dar la nivel subiectiv, adica afectiv. Desi merg impreuna si au autonomie, stiinta si poezia/arta sint demersuri distincte. Daca insa poetul nu se rezuma la poezie si face afirmatii despre stiinta, atunci avem conflict de idei, deci si polemica.

"In parte cunoastem": asa este, dar bune parti din cele cunoscute deja sint absolute si legate direct de transcendent. Nu afirm ca ni s-a cerut asta, dar este oare intelept sa lasam acum deoparte intreaga cunoastere partiala pentru promisiunea ca "va veni ceea ce e desavirsit" si fiindca "ceea ce este in parte se va desfiinta"? Si-apoi de ce ramin doar cele trei: credinta, nadejdea si dragostea? Era cu-adevarat impacat apostolul cu limitarile sale sau era doar frustrat de lipsurile stiintei (sale sau a oamenilor din vremea sa)? Nu e mai natural sa intregim treptat si mai departe cunoasterea partiala? De ce ar trebui atunci sa subliniem dramatismul situatiei in care "va veni ceea ce este desavirsit", daca trecerea de la "ceea ce este in parte" la "ceea ce e desavirsit" e totusi una fireasca, graduala, treptata?

Einstein spune: "Principala sursa a conflictelor actuale dintre sfera religioasa si cea a stiintei rezida in acest concept al unui Dumnezeu personal".
Insa si la Einstein frumosul pare a fi esential. Iata:
"Lucrul cel mai frumos pe care il putem trai este tainicul. Este simtamintul ce sta la leaganul adevaratei arte si stiinte. Cine nu il cunoaste, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune asa, mort, iar ochii sai sint inchisi. Trairea tainicului, chiar daca amestecata cu frica, a produs religia. Cunoasterea existentei a ceva de nepatruns pentru noi, a manifestarilor celei mai adinci ratiuni si a celei mai luminoase frumuseti, ce sint accesibile ratiunii noastre numai in formele lor cele mai primitive, aceasta cunoastere si acest simtamint constituie adevarata religiozitate. In acest sens, si numai in acest sens, ma numar printre oamenii profund religiosi.
Nu imi pot inchipui un Dumnezeu care rasplateste sau pedepseste obiectul creatiei sale, care are in genere o vointa de felul celei pe care o cunoastem noi. Nu pot sa gindesc, de asemenea, un individ ce supravietuieste mortii trupului sau. Sa nutreasca inimile slabe, din frica sau din egoism ridicol asemenea idei! Mie imi ajunge misterul eternitatii vietii, constiinta si presimtirea alcatuirii minunate a existentului, ca si straduinta umila spre cuprinderea unei parti cit de mici a acelei ratiuni ce se manifesta in natura."

Evident, nu voi transa eu aici in chestiunea acestui conflict intre Dumnezeul apostolului Pavel care este unul antropomorfic, personal, si cel al lui Einstein, (unul) mai degraba panteist. Desi pare complet, argumentul lui "fata catre fata" devine insuficient pentru cel ce cauta, pentru cel care descopera idei si relatii noi. Noul nu-l afli de la cineva, adica printr-un demers de tip "fata catre fata", fiindca nimeni dintre apropiati nu-l stie inca -- iar nou nu inseamna nici ceva nemaivazut, ci tine mai degraba de felul in care privesti chiar lucrurile si relatiile cele mai comune (v. Schrödinger): trebuie sa-l cauti si sa-l recunosti, fara sa fi fost invatat anterior de catre (alt)cineva. Einstein a descoperit lucruri esentiale despre natura si legile sale doar mergind dincolo de argumentul lui "fata catre fata".
In sfirsit, este interesant de observat ca, desi prin citit omul modern poate cunoaste experientele altora fara a-i cunoaste nemijlocit -- i.e. "fata catre fata" --, educatia inca apeleaza in mod natural la modelul clasic al transmiterii cunostintelor prin demersul lui "fata catre fata", in vreme ce descoperirea (de cunostinte noi) se face de o cu totul alta maniera.
Poate ca "fata catre fata" inseamna azi altceva. Dar atunci si Dumnezeu ar trebui sa insemne altceva.

(Text postat sub articolul Un gind despre iubire la Pascal al lui Andrei Plesu)

Alergare periculoasa

(facuta la 01 septembrie 2007)

temperatura: 20-19 grade
fereastra puls: 150-
timp in fereastra: 47’
timp total: 61’20’’
puls maxim: 165
distanta:12.7 km
ora start: 20:00
itu: 68

Am intirziat la alergare si, cum nu-mi place sa o amin, si fiindca imi place si aerul de dupa ploaie, mi-am facut-o. Insa din cauza ca soarele apune din ce in ce mai devreme, iar ora mea de alergare a ramas de citva timp cam aceeasi, dar si datorita intirzierii, astazi am alergat pe intuneric.
Daca n-as cunoaste foarte bine traseul n-as risca o alergare noaptea. In cimp nu exista felinare sau iluminat public, asa incit, te bazezi pe rezerva de vitamina A, adica pe vederea cu bastonase – i.e. vederea de noapte. O astfel de alergare este periculoasa mai ales acolo unde lasi drumul si o iei pe cimp, mai intii fiindca nu pasesti normal, o faci precaut, si-apoi fiindca nu vezi bine denivelarile, putind oricind sa calci ori strimb si sa te alegi cu o entorsa sau chiar cu o frumusete de luxatie, ori pe ceva contondent (de pilda o scindura cu cuie, o sticla sparta,… deh, sintem in Romania) si sa te alegi cu o rana urita: cunosc bine locurile unde sint probleme insa cum din cauza noroiului fac uneori mici ocoluri, tocmai aceste iesiri ma duc pe portiuni nu foarte bine cunoscute, deci riscante.

O alergare pe teren desfundat (in ultimele doua zile a tot plouat, datorita secetei ploaia e binevenita) este, de aceea, o aventura. Incaltarile se incarca cu noroi, aluneci, drumul de tara nu este drept iar spre margini are sleauri create de vehiculele care trec ocazional pe-acolo (foarte rar, si doar in timpul zilei): asa ca, alergi chiar la margine, dincolo de sleauri, acolo unde incepe vegetatia si ai o aderenta mai buna, sau chiar pe mijlocul drumului. Pe margine insa, datorita vegetatiei inalte si uscate (a fost seceta) nu mai vezi la fel de bine denivelarile, in plus, traseul imi e cunoscut doar linga drum; pe mijloc, datorita noroiului patinezi (zonele cu iarba proapspata sint mult mai rare acum tot datorita secetei), iar daca prinzi o denivelare, ajungi pe burta: drumul are zone alternate de portiuni drepte cu portiuni accidentate, bine cunoscute mie.

In conditiile astea, trebuie sa pastrez ritmul, altfel pacer-ul ma anunta sonor ca alerg prea incet. Asa incit, alergarea se face cu pasi potriviti, nu prea mici, fiindca atunci din cauza noroiului si a contactului frecvent cu solul se incarca excesiv incaltaminea, dar nici prea mari, fiindca in acel caz patinarea si viteza prea mare te pot duce la o cadere. E un fel de alergare precauta -- totusi rapida, de vreme ce pulsul este la 155 de batai --, ”cam pe genunchi”, adica putin ingenunchiat, tocmai in ideea anticiparii denivelarilor care scapa usor primei priviri.
Pe zonele inierbate, la temperatura asta insa alergarea e o placere si merge de minune: finalul este o astfel de portiune, iar sprint-ul e aproae intotdeauna posibil (atunci cind sint prea obosit, evident, sprint-ul e anemic) de data asta a mers bine din moment ce pulsul maxim s-a dus la 165 de batai.

La un moment dat niste lilieci mi-au dat tircoale; probabil ca le aparea straniu copacul acela in miscare. Unii spun ca liliecii se prind in par, dar cum eu umblu ras in toata vara... Chiar si o bufnita (era foarte mare, nu cred ca putea fi cucuvea) a zburat de citeva ori razant deasupra mea, atit de aproape incit a trebuit sa fluier scurt de citeva ori. Cu ciinii nu am avut probleme, acestia se tem noaptea sa se apropie, iar la fluierat se sperie si fug. Am alungat vreo citiva care incepusera sa latre anemic. Alergind rapid pe linga balti auzeam broastele care sareau in apa: ma intreb de unde au aparut dupa seceta asta? In departare se vedeau luminile orasului insa de multe ori imi faceau mai dificila incercarea de orientarea in intunericul apropiat.

Desigur, fiind atit de intuneric n-am mai controlat la fel de bine pulsul, neputind citi display-ul pacer-ului decit cu iluminarea care nu are intre optiuni si vizualizarea batailor inimii: acestea sint vizibile doar fara lumina ceasului, adica doar in timpul zilei. Am invatat insa din alergarile pe timp de zi, cind incercam sa privesc mai rar pacer-ul, ca alergarea constanta cu pas relativ mare te duce de regula la sincronizarea de care e nevoie pentru controlul pulsului: asa ca m-am bazat mai mult pe ceea ce puteam simti.

La alergarea pe timp de noapte mai este ceva ce trebuie semnalat: anume atentia concentrata asupra drumului, asupra zonei de la citiva metri in fata: nu mai poti contempla peisajul ca in timpul zilei, asta nu neaparat fiindca nu ai lumina – noaptea sint multe de vazut --, insa datorita terenului foarte dificil pur si simplu este riscant sa privesti ceva mai mult timp in alta parte. Chiar si asa iti scapa o multime de detalii: la un moment dat, fiind in plin cimp, departe de drum -- asa e traseul, in unele portiuni drumurile sint separate de cimp si teren inierbat, cvasi-accidentat --, am calcat intr-o mica groapa iar glezna dreapta s-a flexat in exterior peste limita normala. M-am speriat putin in acel moment, insa mi-am dat seama imediat dupa aceea ca accidentul e minor, si ca nu poate fi vorba de o entorsa.

Imi plac provocarile, dar nu chiar in fiecare zi: asa incit, la urmatoarea alergare (marti) voi face tot posibilul sa nu mai ajung in situatia de a face alergarea noaptea: probabil ca voi incepe alergarea undeva pe la ora 18:30.


Citeva idei postate intr-un forum de pe Cotidianul.

Nu doar ca argumentatia este subtire si insuficienta, dar cultura vasta a lui Patapievici nu poate tine loc de ea.
Sa ne amintim, intr-o polemica nu conteaza faima si nici trecutul subiectilor "deoarece acestea nici nu infirma, nici nu confirma validitatea ideilor pe care le sustin"
(vezi regulile polemicii civilizate)

Patapievici nu are nici macar scrupulozitatea cercetatorului care, odata ce a lansat o ipoteza, ia in calcul ambele variante: cea in care afirmatia este veridica, dar si aceea in care afirmatia e falsa. Unul dintre avantajele care ar decurge din discutia ambelor variante tine de punerea in valoare a unor calitati esentiale in demersul polemic: anume de sagacitatea si versatilitatea celui in stare sa priveasca intotdeauna problema si din punctul celuilalt de vedere.
Lasam la o parte faptul ca totusi, crestinismul merge cu speculatiile mult dincolo de afirmatia ca "Dumnezeu exista".
Cit despre raspunsul la intrebarea din titlul articolului lui, acesta este evident. Centrul e ocupat acum de vedetele noastre culturale mai mult sau mai putin populiste si care se exprima cu siguranta celui care are in spate poporul (de credinciosi, traditia). E greu sa le combati, mai ales daca iei in calcul ambitusul lor cultural -- sint deja "unse cu toate alifiile": amintiti-va insa, aici nu cultura conteaza, ci argumentele, iar argumentele lor pot fi demontate.
Mai mult, fiind atit de conservatoare, multe dintre ele facindu-si un titlu de glorie din evitarea artefactelor modernitatii, sint, cred, incapabile sa accepte ca dialogul se poarta azi si fara ele, in spatiile electronice: nu va mira putin ca Dilema Veche si Revista 22 nu au forumuri, desi cultiva dialogul?

Atunci cind cauti adevarul nu esti nici populist, nici de stinga, nici de dreapta, si nici elitist, dar mai ales nu poti fi catalogat drept ideolog: cred ca omul modern ar trebui sa caute adevarul sub toate aspectele sale.
Pe de alta parte, desi biserica noastra pretinde asta, ocupatia sa nu este sa caute adevarul: daca ar fi asa, nu s-ar teme sa-si discute fundamentele (invierea, nasterea din fecioara si duhul sfint, s.a.m.d.).
Oricare ar fi calitatea intelectuala a lui Patapievici, daca am de ales intre ARGUMENTELE PROBLEMATICE ale unor fizicieni, unul dintre ei refugiat in trecut, sustinator fervent al ideilor crestine, celalalt, premiant Nobel, desi declarat ateu (e vorba aici despre Steven Weinberg), deschis la discutiile pe tema religiei, voi alege aproape in mod sistematic argumentele celui din urma, fiindca nu mai am virsta la care sa ma las impresionat de maiestria si eleganta discursului (Einstein spunea ca eleganta este pentru croitori). Cum spuneam, cultura nu are nici o valoare intr-o polemica daca nu ai argumente care sa reziste. Ei bine, oamenii acestia (elitele noastre) nu au argumente, ci ii dau intruna cu traditia, cu spiritul cuminte al romanului si cu alifiile cultural-crestine. Ei bine, adevarul transcende orice cultura, se insurubeaza direct in preexistent si nu are nevoie de proptele ideologice de natura religioasa.
Atunci cind ai nevoie de cultura pentru a-ti apara punctul de vedere inseamna ca nu mai ai argumente.
Intreb, ce mai inseamna atunci calitatea intelectuala?

P.S. Nu ma consider crestin, dar nici ateu: urmaresc cu mare atentie argumentele ateilor tocmai fiindca acestia din urma nu stau cu spatele la transcendent, ci cu fata, cautindu-l, fiind permanent in miscare.
E surprinzator poate pentru unii, dar obiectele studiului matematicii sint transcendente -- de pilda dreapta este un concept, in natura nu se gasesc drepte!

Intr-adevar, in fragmentul referitor la un "proces teoretic de falsificare si distorsionare a realitatii" Patapievici face trimitere la realitate: or, este evident ca aici nu se refera la realitatea in sensul obisnuit al termenului, ci la realitatea din capul omului religios.
Fiindca, asa este, adevarul nu se voteaza.
Atunci cind criticii lui Einstein, bazindu-se pe "argumente" culturale adica de pe pozitii pur ideologice s-au coalizat impotriva sa scriind chiar un pamflet numit "100 de autori impotriva lui Einstein", tocmai in ideea ca teoria lui era prea stranie ca sa fie adevarata, Einstein a replicat simplu:
"Daca as fi gresit, unul ar fi fost suficient".

Obs. Ma feresc sa fac trimiteri directe la postarile "crestin-suburbane", tocmai pentru a nu le scoate in evidenta. Repet (zic unii ca repetitia este mama invatarii): invectivele exprima direct faptul ca interlocutorul nu are argumente.


1. Intr-adevar, nu ma consider printre fericiti: prea-fericitii se gasesc in alta parte. Nici nu caut fericirea: este idealul turmei de porci (Einstein).

2. E plina tara de "crestin-optimisti" -- deznadejdea e un pacat doar: cineva insa trebuie sa-i mai aduca din cind in cind cu picioarele pe pamint. Cind intilniti un optimist, priviti-l mai atent: odata cu el vin multe dintre necazuri. Un optimist nu doar ca este de cele mai multe ori pe un drum gresit, dar ii duce si pe altii in eroare.

3. Da, textele citate sint comune, le stie toata lumea si le repeta papagaliceste: si mai sint si altele, gen "...adevarul va va face liberi". Unii cauta adevarul pentru a-si dobindi libertatea, altii isi folosesc toata libertatea de care dispun pentru a cauta adevarul: eu ii prefer pe aceia din urma.

Stiu, sinteti multi crestini in tara asta, cam 90 de procente: "argumentul" numerelor mari insa nu ma impresioneaza.

E interesant de observat cit de mult inseamna credinta pentru cei mai multi dintre voi: ea este un simplu vehicol de putere si sursa de iluzii.

Inainte de 1989 aproape toti erati comunisti care bateau din palme la discursurile mult-prea-regretatului; aproape imediat dupa aceea aveam o natie de crestini milosi si iubitori cintind "Doamne, vino Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni...": cam rapida schimbare pentru niste oameni virtuosi si de caracter ce va considerati multi dintre voi, nu credeti?
(apropo, in caz ca unii vor sa-si aminteasca cum aplaudau inainte de '89, vezi un link-ul)
Asadar, la noi nu doar crestinismul tine de traditie, dar chiar si meteahna asta de a o da vesnic dupa majoritate (problema e rating-ul, nu-i asa?) indiferent de subiect.

In lumea asta ne exprimam prin idei; persoana mea nu inseamna mare lucru. Trimiterea la blog se face din urmatoarele motive:

1. ceea ce nu e interzis, e permis: acesta este un principiu liberal;

2. pentru ca nivelul polemicii pe forumuri este cel cunoscut, si pentru ca totusi, chiar nu se pot aprofunda pe ele anumite idei, este de preferat dezvoltarea lor in alte site-uri; nu toata lumea are chef sa despice firul in patru, in plus, pe un forum concizia trunchiaza adesea drastic firul ideilor (aici avem la dispozitie 2000 de caractere/mesaj); asadar, tocmai pentru ca nu cred ca se poate rezolva "chestiunea existentei lui D-zeu" pe site/forum fac trimitere la blog;

3. in blog-ul meu sint destule trimiteri spre Cotidianul, asa incit, reclama e facuta si in sens invers;

4. printre cei care frecventeaza forumurile sint unii care cauta sa detalieze subiectele de interes; in general ma adresez lor si m-as bucura ca unii dintre ei sa-mi discute cu folos/aplicatie ideile.

Eu ma indoiesc chiar mai tare decit ceilalti ca o sa descopar adevarul (universal), insa asta nu ma impiedica sa-l caut:
"Orice om e liber sa aleaga in ce sens sa-si orienteze straduintele; de asemenea, orice om se poate mingiia cu vorba lui Lessing ca mai de pret este cautarea adevarului decit stapinirea lui" (Einstein).
Pina la virsta asta n-am facut progrese importante, ba chiar acestea sint minore in comparatie cu eforturile depuse, insa asta se datoreaza puterilor mele limitate: nu sint fericit cu situatia, mai mult, sint constient inclusiv de faptul ca e posibil ca pina la sfirsitul vietii sa nu am nici un rezultat interesant, dar nici asta nu ma poate impiedica sa caut mai departe. Stiu bine ca nu exista alta cale daca ma intereseaza in mod onest cunoasterea. Mai stiu ca pentru ca unii sa aiba succes, trebuie sa exista inca foarte multi altii care trudesc in anonimat.

Altele
Chestiunea gay e neinteresanta: manifestatiile, la fel.

Nu cred ca Petre Tutea ar putea fi un model in materie de credinta. Nu afirm doar ca acest om nu avea deloc respect pentru valorile autentice, dar cred ca era in contradictie flagranta chiar si cu preceptele crestine pe care pretindea ca le apara din moment ce a afirmat:

"O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor."

Daca pe astfel de modele se sprijina ortodoxia, atunci viitorul natiei e sumbru. Exista site-uri unde acest citat troneaza la loc de cinste.

Atunci cind am citit jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt m-a impresionat: a fost un om sensibil si inteligent, modest si cuviincios, un om de cultura autentic. Ce-i drept, treceam prin febra mistica de care, se pare, n-a scapat nimeni in tara asta. Insa mie mi-a trecut: respectul meu pentru oamenii ca Steinhardt este insa la locul sau. Asta nu inseamna ca mai (si) sint de acord cu ei. Am citit fragmente din care mi-am putut face o idee despre gindirea parintelui Galeriu; n-am simtit nevoia sa detaliez. Despre Cleopa am citit doar ocazional, ceea ce au scris altii; din nou, nu am aprofundat.
Textele crestine sint in general redundante, tocmai pentru ca noul este prohibit: traditia inhiba transformarile care ar putea avea loc.
Nu vreau sa fac afirmatii tari aici; multe dintre ele se gasesc sau se vor gasi pe blog, intr-un context mai relaxat.
Nu pot evita insa cuvintul ideologie: orice religie este o ideologie in cel mai pur sens al cuvintului, iar asta nu este in sine un lucru rau. Lucrul rau este acela ca ideologiile religioase, practic, nu evolueaza: dogmele care le fundamenteaza nu pot fi schimbate, veridicitatea lor fiind considerata indiscutabila.

Religia este daunatoare fiindca, asa cum sustine R.Dawkins, creeaza deprinderea de a accepta usor ideile ne-argumentate, fiind, de aceea, inclusiv un mijloc eficient de manipulare.

Am cunoscut si eu rugaciunea, "dulceata ei", cum le place crestinilor sa zica. Am citit cu pasiune si bucurie Patericul. Am practicat osirdnic si indelung rugaciunea inimii. Am fost la o biserica speciala, am avut un duhovnic deosebit: am fost covirsit de frumusetea muzicii psaltice, o muzica ce nu se regaseste nicaieri in spatiul estic ortodox.
Am fost insa nevoit sa ma desprind de toate acestea pentru a intelege ce mi se intimpla: pentru mine adevarul nu poate fi comparat cu nimic iar biserica este, cred, departe de el. Pentru mine adevarul este mai important decit frumusetea: adevarul este in sine frumos, iar daca il cauti, vei avea acces la cea mai luminoasa frumusete (expresia din urma ii apartine tot lui Einstein).

Interpretarea (ingaduitoare) privitoare la textul lui Tutea mi se pare excesiv de elastica: in felul acesta ar trebui sa-l intelegem inclusiv pe Vadim, zicind ca totusi, in spatele fiecarei grozavii emise de el se afla o declaratie de dragoste. Mie-mi lipseste imaginatia care sa ma calauzeasca spre asemenea interpretari.

Referinta postarii mele anterioare lipseste (din cauza neatentiei), insa textul se adresa tot lui rune.

1. Nu doar omul poate distruge omenirea, ci chiar si Dumnezeu: este atotputernic, nu? El nu vrea sa faca asta: nici omul de stiinta nu vrea. Deciziile de genul asta sint luate, de regula, de catre administratori (politicieni).

2. Inteleg ca prin "lumea nevazuta" se facea trimitere la transcendent; altfel, inclusiv cea mai mare parte a spectrului undelor electromagnetice este invizibila ochiului uman. Exista o lume transcendenta la care omul de stiinta are acces aproape tot timpul: este lumea conceptelor, a ideilor, a preexistentului si a adevarului; nu este la fel de baroca, asa cum este aceea ortodoxa, ci mult mai economica si mai sigura; in ea nu se alfa nimic inutil, nimic improvizat, nimic arbitrar. Mai mult, exista o rigiditate care nu lasa loc la interpretari, o rigiditate tipica lucrurilor simple ce tin de o ordine.

Coruptia sistemului nu este, in definitiv, un bun argument sa renunti la credinta ta. Daca aceasta este veridica, adica daca se sprijina pe adevar atunci mergi pina la capat. Cind crezi sincer in ceva, nu mai conteaza ca esti marginalizat si ce fac oamenii corupti din sistem.
Insa eu unul nu am avut acces la vreun adevar religios exorbitant, vreo revelatie de felul asta, si nici nu mi s-a intimplat vreodata sa observ vreun fenomen paranormal. Asa incit, nu cred in miracole, altele decit acela -- despre care cred ca este si singurul --, numit cunoastere (nici nu cred ca e nevoie de altele pentru devenirea omului). E un miracol posibilitatea cunoasterii lumii, inteligibilitatea ei (Einstein).
Daca exista, probabil ca Dumnezeu nu intervine in lume prin ordonante de urgenta, contra legilor fizice care sint tot ale lui, fiindca el nu se razgindeste asa cum o face omul.
Din pacate, cei mai multi oameni religiosi se bazeaza pe revelatiile altora, revelatii care nu pot fi verificate in nici un fel si care uneori sint de-a dreptul hilare prin exotismul lor: oricine poate pretinde ca are revelatii.

Cit depsre Patapievici, ca si tine, il vad si eu uneori ca pe un cabotin. Incerc sa trec peste sentimentul asta, tocmai fiindca imi pare a fi un om deosebit: n-as putea spune cu precizie in ce fel. Cu siguranta insa, nu cultura lui vasta este aceea care ma face sa-l urmaresc cu atentie; are un fel al lui de a pune problemele, natural, asa cum un modern nu mai stie sa o faca, neavind perspectiva sa. Pe de alta p., desi am multe critici legate de demersurile sale publice, stiu bine ca lui Patapievici ii datoram multe: printre altele, societatea civila romaneasca nu s-ar fi apropiat atit de intim de liberalism fara Patapievici. Incit, chiar ma indoiesc de faptul ca va ajunge sa fie amintit in viitor ca "un mic sforar al culturii dambovitene in vremuri de tranzitie": la ICR e un om de isprava, in orice caz, e incomparabil mai bun decit predecesorii.

Despre iubirea aceea care ramine

In materie de iubire ma consider incompetent: desi la un moment dat mi s-a parut ca inteleg ce anume poate insemna "iubirea nebuna intru Cristos", recunosc, nu prea stiu ce anume inseamna sa iubesti, de aceea nici nu cred in iubirea neconditionata.
Stiu din experienta ca oamenii actioneaza in lume potrivit intereselor lor sau ale grupului din care fac parte.
Intuiesc insa si un alt lucru: anume ca, desi se vorbeste atita despre iubire, in realitate nimeni nu stie prea bine cum e cu ea. Si nu pare ca dupa doua mii de ani de credinta in iubire am sti cu mult mai multe.
Mi se pare de-a dreptul periculos sa te joci cu energiile sufletesti ale unui om in conditiile in care nu stii mai nimic despre iubire. E ca si cum, neavind cunostinte elementare de medicina, te-ai apuca sa operezi un om, avind inclusiv unghiile murdare: sa ne gindim la procesul spovedaniei, care este riscant pentru personalitatea multora. Incidentul grav de la Tanacu are in spate cel putin o spovedanie problematica pe care n-a discutat-o nimeni serios: desigur, spovedania e privata... Iar Corogeanu a aplicat acolo, din ceea ce stiu eu, invataturile lui Cleopa, ma refer la cele pentru exorcizare.
Cred ca pentru a actiona in cunostinta de cauza, si nu doar pe baza unor retete preluate mecanic fie si de la cei mai buni duhovnici, un preot ar trebui sa aiba cunostinte temeinice, precise de psihologie si psihiatrie. Dar poate ca in acest caz ar ajunge sa lase preotia...

Asadar, iubirea si felul in care o inteleg crestinii imi pare a fi chiar una dintre problemele majore.
Comunistii vorbeau cu superioritate despre drepturile omului fara a le respecta: cum spuneam, sintem in plina ideologie. Iubirea este aproape monopolul spiritual al crestinilor...

Revenire

Ieri a fost ziua nasterii lui Einstein, botezata de unii si ziua Pi -- adica 3 si 14 (asta la Princeton, unde si-a trait Einstein ultimele decenii: Pi day mai e si 22 iulie, din cauza raportului 22/7 -- vezi fractia continua a lui Pi).
N-am scris nimic pe blog desi am de citiva ani un reminder care-mi aminteste cu o zi inainte de acest eveniment, tocmai ca sa am timp sa compun un text cit de mic. Desigur, pot scrie azi textul si pune data de ieri, dar nu e onest -- fac asta doar cu texte scrise in trecut in alte locuri (de exemplu cu cele din forumurile de la contributors.ro, unde postez destul de des) si pe care nu le-am trecut inca in blog, dar pe care le recuperez cu data postarii.
Reusitele lui Einstein inspira pe oricine e interesat de fundamentele stiintei dar si pe cel pentru care simplitatea conceptuala a stiintei e esentiala. Am scris de multe ori despre lucrurile astea in blog dar si aiurea, prin forumuri, acolo unde subiectul era potrivit. Nu simt nevoia sa reiau, motivatia studiului renaste de fiecare data cind revin la gindurile astea si pentru mine e suficient.

Ca de obicei, despre studiul meu nu pot spune prea multe. Si nu-i vorba de "paranoia descoperirii" aici, ci pur si simplu de faptul ca lucrurile nu sint gata.
(de continuat)

reasezare

Revin la un ritm de postare ceva mai lent. Nu de alta, dar am nevoie de timp. Voi incerca sa postez zilnic, insa doar daca am ceva de spus. Inca ma incoltesc vreo citeva idei legate de studiile referitoare la contextul geometric al aparitiei constantei lui Planck. Activitatile de felul asta sint extrem de cronofage, sint insa printre putinele care ma atrag. Sint zile intregi cind numai asta fac: gindesc, gindesc si iar gindesc la diversele modele matematice. Cautarile acestea sint in mare masura sterile, de aceea si aduc intru citva cu acelea ale cautatorilor de aur.
Einstein avertiza odata:

"Pentru cel ce se straduieste sa realizeze o opera stiintifica sansele de a ajunge la un rezultat de valoare sint foarte slabe, chiar daca este foarte inzestrat..." (A. Einstein, Correspondance, p.77)

Am si un sentiment de insatisfactie datorat inexistentei unor site-uri romanesti de stiinta consistente. Toate cele pe care le-am vazut pina acum sint amatoricesti si simpla lor parcurgere te umple de melancolie.
In rest, unde intorci capul, cancan, politica, afaceri dubioase, ziare cvasi-tabloidizate, personalitati in deriva, monoloage, lipsa dezbaterii autentice de orice fel, multa religie si fotbal, paseism cu fason cultural si foarte foarte putina stiinta sau chiar deloc. Si cind ma gindesc ca sint destui carora le place atmosfera asta, chiar ca devin melancolic.

Nu exista remediu decit in afara, la cei care sint interesati cu-adevarat de universul acesta mare: ma numar si eu printre cei care cred ca nu putem afla mare lucru despre noi daca nu stim cu mult mai multe despre legile naturii.
De aceea merita poate sa rememoram povestea dramatica a descoperirii facute de unul dintre cei mai mari savanti, Stephen Hawking. Am mai spus-o, unii dintre noi ne folosim de toata libertatea pentru a gasi adevarul: altii se folosesc de adevar pentru a se elibera.

Cel care a luat in serios inca de la inceput problema paradoxului informatiei (pierderea informatiei intr-o gaura neagra sustinuta chiar de catre Hawking) este Leonard Susskind, unul dintre parintii teoriei superstring-urilor, si unul dintre cei mai interesanti ginditori ai momentului. El a dezvoltat practic o idee remarcabila a lui Gerardus 't Hooft, aplicabila fenomenelor cuantice, aceea a principiului holografic, potrivit caruia informatia corespunzatoare fenomenelor care au loc intr-un volum se regaseste pe o suprafata care delimiteaza acel volum -- in cazul nostru, e vorba de orizontul evenimentelor gaurii negre. Se stie, gaurile negre au devenit deosebit de interesante din punct de vedere teoretic tocmai datorita caracterului lor special: fiind foarte masive, sint studiate cu ajutorul teoriei generalizate a relativitatii, dar, in acelasi timp, fiindca spatial sint foarte restrinse (mici), nu pot fi evitate efectele/manifestarile cuantice, si deci nici aplicarea mecanicii cuantice. Cum toate teoriile de unificare se lovesc de aceasta limita clasic-cuantic (teoria lui Einstein fiind una considerata clasica), gaurile negre au fost studiate asiduu tocmai pentru a se clarifica raporturile in care se afla teoriile clasice si cele cuantice. Juan Maldacena este cel care i-a furnizat argumentele matematice riguroase lui Leonard Susskind, argumente care aratau ca informatia nu se pierde, cum sustinea Hawking.

Partea I


Partea a II-a


Partea a III-a


Partea a IV-a


Partea a V-a

Simplitatea

Am folosit la maximum vacanta asta revenind in forta la ecuatiile neliniare studiate. Am rezultate interesante dar nu pot da detalii despre ele aici, acum.

Voi scrie insa despre altceva.
Ce e un cercetator? Multi vor raspunde condescendent ca, intr-o lume a specializarilor, acesta trebuie sa fie in orice caz unul cu patalama, adica unul cu diploma. Adica nu esti cercetator prin optiune si aspiratii ci prin ceea ce confirma altii despre tine: nu esti ceea ce te consideri a fi, ci ceea ce considera altii ca esti.
Un cercetator este intii de toate un om liber in sensul cel mai profund -- as zice spiritual -- al cuvintului. Harnicutii care publica cu orice pret cauta, fireste, o cariera si nu vreun adevar nemaiintilnit.
E, cred, in natura autista a cercetatorului sa tolereze lucrurile, ideile si demersurile complicate: toleranta la compelxitate este azi o cerinta -- flerul slefuit in cautari indelungi te ajuta sa te orientezi in ceea ce multora le sugereaza mai degraba un hatis. Insa flerul tot nu e suficient fiindca trebuie sa inveti sa pastrezi un echilibru intre ceea ce poti face si ceea ce merita facut. Cind lucrurile se complica foarte mult iar ideile rezultate sint saracute, sa inveti sa renunti la timp nu mai e doar o simpla optiune.
Pe de alta parte, daca ataci enunturile cele mai simple si rigide, atunci risti sa nu gasesti niciodata solutii fiindca e clar ca ai ales sa te ocupi de fundamente. Fiindca, pentru a face asta, trebuie ori sa fii de-a dreptul genial, ori si incapatinat si genial ca Einstein.
Fundamentele trebuie sa fie simple: aceasta este axioma dintotdeauna a stiintei. Din citeva principii simple trebuie sa poti explica si deduce cit mai multe fapte, fenomene fizice.
Istoria stiintei confirma in mod sistematic ca descoperirile cele mai mari sint extrem de simple, se refera la modificari drastice operate unor principii sau prejudecati fundamentale si apar (se produc) extrem de rar: probabil ca, in pofida faptului ca traim in era descoperirii complexitatii/informatiei, intervalul dintre marile idei ramine cam acelasi -- adica vreo suta de ani (trei, cinci generatii).
In stiinta nu e valabil principiul fortei ca in politica sau sport: pur si simplu acesta nu functioneaza aici. Nu-ti garanteaza nimeni ca daca vei folosi cel mai formidabil aparat matematic sau cea mai frumoasa teorie fizica vei descoperi ceva fundamental. Am mai spus-o: chiar daca adevarul e frumos, ceea ce pare plauzibil si e neasemuit de frumos nu e neaparat si adevarat.
Iata, Einstein, care in tinerete nu detinea nici pe departe aparatul matematic al lui Poincare a descoperit ceea ce matematicianul nu a fost in stare.
Teoria speciala a relativitatii care completeaza si modifica in mod fericit mecanica hamiltoniana poate fi tratata cu o matematica de liceu, desi mecanica hamiltoniana are dezvoltari matematice infioratoare.
Ceea ce Weinberg critica in mod acid la Einstein, vorbind mai degraba de giumbuslucuri, smecherii si jocuri simpliste era de fapt simplitatea in toata splendoarea ei.

P.S. Acesta fiind un blog personal, vor fi sterse fara avertizare orice fel de comentarii rau-voitoare -- i.e. indecente, impertinente, injurioase.

"Comunismul nu a reusit nicaieri"

asa ca nu va reusi nici in Basarabia...





adaugat ulterior (10 apr.)




Postare facuta pe 14 aprilie, sub articolul Sensul vietii - punctaj pregatitor, al lui Plesu. Ei bine, da, in sfirsit, si Dilema Veche are un forum.

Astazi se implinesc 130 de ani de la nasterea lui Albert Einstein.
Putem incepe de departe, anume de la ce nu este, nu poate sau n-ar trebui sa constituie sensul vietii.

Albert Einstein -- Mi s-a parut intotdeauna lipsit de sens, dintr-un punct de vedere obiectiv, sa ne intrebam asupra semnificatiei si telului propriei existente, ca si a existentei fiintelor in general. Si totusi, fiecare om are anumite idealuri care ii orienteaza straduinta si judecata. In acest sens placerea si fericirea nu mi-au aparut niciodata ca scopuri in sine (numesc aceasta baza etica idealul turmei de porci). Idealurile care m-au calauzit si mi-au dat curajul de a infrunta greutatile vietii au fost binele, frumosul si adevarul. Fara sentimentul acordului cu cei care gindesc la fel, fara indeletnicirea cu ceea ce este obiectiv, cu ceea ce ramine intotdeauna de neatins pe tarimul artei si al cercetarii stiintifice viata mi s-ar parea goala. Telurile banale ale straduintelor omenesti, proprietate, succes exterior, lux mi s-au parut din tinerete demne de dispret.

1. Lui Einstein i se parea lipsit de sens sa se intrebe asupra semnificatiei si telurilor propriei existente: evident, intrebarea privitoare la sens era departe de a-i fi straina. Spuneti: a reflecta asupra sensului vietii poate fi, in sine, un sens in viata. Cred ca aici apare o "frictiune" cu ceea ce s-a afirmat la punctul al-2 lea, anume cu faptul ca daca "intrebarea devine inflationara, viata devine o subspecie a stuporii": ceea ce ar insemna ca frizam stupoarea nu doar atunci cind intrebarea cu privire la sensul vietii ar deveni singurul continut de viata, ci chiar si atunci cind preocuparea cu pricina devine dominanta/centrala, fiindca nu cred ca problematizarea poate da sens unei vieti fara a deveni dominanta.

2. Probabil ca asa stau lucrurile, insa stupoarea insoteste de obicei o aparitie sau poate o afirmatie exorbitanta si de regula nu e de durata. De pilda: "nici viata mea si nici a celorlalti nu are nici un sens". Cit poate dura in acest caz stupoarea?

3. Daca un geniu, sfint sau zeu ar face o afirmatie cu privire la sensul vietii (o propozitie de tipul "Sensul vietii NU este X, Y, Z."), ceea ce ar urma ar fi o inviorare a spiritelor/sufletelor. Fara a se ajunge la retetar sau directiva s-ar mai clarifica lucrurile. Incit, cu totii ar trebui sa cautam mai departe cu ceva mai mult folos decit inainte. De pilda: "Nu exista sens de viata colectiv".

4. Si totusi. Putem intui uneori faptul ca, daca am trai ca unii dintre semenii nostri, viata noastra si-ar pierde sensul, fie el si acela firav pe care-l intrezarim la un moment dat. Sigur ca intr-un fel, viata fiecarui om are un sens.

5. Probabil ca asa este. Dar e probabil la fel de adevarat si ca unii oameni au contribuit la ceea ce in viata noastra pare sa aiba un sens, daca nu chiar la gasirea sensului vietii noastre. Ne sprijinim tot timpul pe umerii unor oameni care-au existat inaintea noastra iar lucrul asta da si el un sens existentei noastre.

6. Nu-i cam tirziu totusi ca intrebarea privitoare la sensul vietii sa apara in toata nuditatea ei abia dupa infaptuirea programului? Pe de alta parte, dupa ce omul si-a infaptuit, sa spunem, programul, el apare deja obisnuit cu punerea problemelor de acest fel si poate fi, daca nu plictisit, cel putin rutinat. Pare natural ca stupoarea dar probabil si prospetimea ce insotesc intrebarea sa apara in tinerete: drept e ca, nici stupoarea, si nici prospetimea nu maresc sansele decelarii unui sens. Nu afirm ca programul e totuna cu sensul, dar probabil ca mai natural ar fi ca acestea sa se intrepatrunda: nu-mi pot urma programul daca nu intrevad un sens, dupa cum nu pot cauta/vedea un sens daca n-am nici un program, fie el si unul pe termen scurt sau unul pe termen lung, dar provizoriu.
In definitiv, ma intreb daca dupa infaptuirea programului motivatia de a gasi raspunsuri, adica de a pune intrebari bune ramine intacta, sau macar semnificativa. Caci daca nu, atunci nuditatea nu mai are nici macar darul de a impresiona, necum sa mai induca stupoare.

7. Ei, aici e-aici. Daca si eu cred ca intrebarea referitoare la sensul vietii nu are decit de cistigat de pe urma intirzierii raspunsului, mai cred si ca, in mod paradoxal, nu sint putini oamenii remarcabili care, in pofida a ceea ce sustin, se pripesc. De pilda, de ce raportindu-ne la divinitate simtim nevoia de timpuriu sa facem o alegere? Si de ce cautam nuante acolo unde ele nu exista, de pilda atunci cind vorbim despre adevar si minciuna? -- apropo, unii cauta calea de mijloc chiar acolo, intre adevar si minciuna.
Hotarit lucru: un cautator autentic trebuie sa fie foarte rezistent la frustrare, incertitudine, complexitate.

Sa fie oare in criza geometria insasi?

In studiile pe care le-am intreprins in mod independent in ultimii ani am vrut sa lamuresc daca, si unde crapa geometria. Sa ma explic.
Am vazut cum fundamentele mecanicii clasice au fost serios zgiltiite de principiul nedeterminarii si cred ca problema centrala a fizicii de azi este mai degraba una de matematica.

Mathematics is a part of physics. Physics is an experimental science, a part of natural science. Mathematics is the part of physics where experiments are cheap -- V.I.Arnold

Nu se pot face insa descoperiri fundamentale decit umblind la fundamente: acestea fiind prin natura lor simple, problema este ca structura lor a fost gindita si analizata de zeci, daca nu chiar sute de generatii de oameni inteligenti sau geniali si este foarte improbabila descoperirea unor fisuri. De fapt, la asta se referea Einstein cind spunea:

I think and think for months and years. Ninety-nine times, the conclusion is false. The hundredth time I am right.

Astazi este chiar mai greu decit in vremea lui Einstein: datorita proliferarii informatiei in dauna cunoasterii autentice -- mai ales ca informatia bruta poate irumpe dupa legi exponentiale aducind mai degraba cu haosul decit cu ordinea --, probabil ca ar trebui sa fim pregatiti ca in 999 dintre cazuri sa obtinem concluzii false si doar intr-unul dintr-o mie o afirmatie adevarata.
Mai mult, a incerca sistematic fundamentele tine intr-adevar de un comportament riscant fiindca se cere practic cantonarea pe fundamente si refuzul dezvoltarilor plauzibile care ar putea aduce macar clarificari partiale: asta inseamna ca inclusiv cariera cercetatorului devine cu totul secundara. Pur si simplu fiindca in marea parte a timpului el "doar gindeste" si nu obtine nimic, absolut nimic.
De ce ar trebui refuzate chiar si dezvoltarile care sint doar plauzibile? Argumentul esential nu tine doar de imprejurarea ca dezvoltarile inghit resurse si iau mult timp, un timp de regula prea lung in comparatie cu perioada activa din viata unui om -- la ele lucreaza de regula generatii iar daca te ocupi cu seriozitate de o dezvoltare, chiar nu mai ramine timp pentru studierea altor fundamente sau principii. Argumentul de care aminteam tine de faptul esential ca teoriile nu trebuie sa fie doar plauzibile, ci cu mult mai mult decit atit: fiindca teoriile trebuie sa mearga dincolo de simplele ideologii, sa se sprijine adica pe adevaruri (sau tautologii), nu pe presupuneri simpliste, triviale sau exotice. Si mai e ceva: dezvoltarile plauzibile mai degraba zapacesc decit clarifica, fiindca informatiile ce apar odata cu ele ingreuneaza in mod substantial demersul celorlalti de a decide pertinent asupra caii de urmat, mai ales daca sint implicate instrumente matematice sofisticate cu dificultatile inerente.
Pe de alta parte, daca se poate spune ca indivizii care lucreaza la o dezvoltare plauzibila intr-un mediu academic nu mai risca mare lucru, societatea care pariaza totul pe o singura asemenea incercare risca mult mai mult.
Ceea ce se intimpla astazi in fizica teoretica a luat deja forma unei crize adinci: insa criza a inceput inca de pe vremea lui Bohr, cu mai tinerii de Broglie si Heisenberg. Primul a sesizat natura ondulatorie a micro-obiectelor iar cel de-al doilea a descoperit o fisura importanta la fundamentele fizicii. A rezultat ceea ce azi numim interpretarea (scolii) de la Copenhaga, printr-o contributie colectiva ce a culminat cu interpretarea probabilista a functiei de unda data de Max Born: intr-un timp record, s-a construit practic un zgiriie-nori chiar pe o fisura. Nimeni nu si-a mai pus problema gasirii originilor matematice ale fisurii. Chiar mai rau decit atit: astazi, teoria superstring-urilor porneste de la presupunerea plauzibila ca spatiile matematice sint de natura elastica. Desi dezvoltarile matematice ulterioare sint spectaculoase si foarte complexe, ele nu pot sustine singure edificiul prost plasat.
Exista persoane care gindesc ca singura "revolutie autentica" din fizica teoretica din secolul trecut a fost descoperirea fizicii cuantice, iar acestea gindesc dezvoltarea in etape a teoriei superstring-urilor tot in termeni de revolutie -- vezi revolutiile superstring-urilor (prima in 1984, a doua in 1995).
In fapt, in stiinta cu greu putem asimila termenul de revolutie, acesta fiind mai degraba potrivit stiintelor sociale si contextelor unde ideologiile sint importante -- putem vorbi de pilda de revolutii culturale (vezi revolutia culturala chineza si imitatiile sale: aparitia muzicii rock nu poate fi asimilata unei revolutii fiindca nu e, practic, ideologizata; in realitate, cultura tarilor democratice moderne este slab sau foarte slab ideologizata si de aceea, periculoasa pentru culturile puternic ideologizate). Asa cum am mai afirmat aici insa, stiinta nu poate fi gindita decit la limita ca ideologie, fiind perfectibila -- doar o ideologie are nevoie de o revolutie pentru a rasturna o alta ideologie, or, stiinta are deja mai mult de cinci milenii de continuitate (vezi chiar geometria) --, incit, putem vorbi mai degraba de crizele autentice din stiinta secolului trecut decit de revolutii.
In orice caz, Einstein vorbea de adevar -- nu de presupuneri sau afirmatii plauzibile si nici de ideologii --, el se referea la adevarul obtinut fie si dupa 99 de incercari nereusite.

Concluzie
Fireste ca geometria nu crapa nicaieri, doar ca acolo unde pare ca se destrama, dimpotriva, se dezvolta in mod spectaculos: am mai vazut asta in istoria stiintei...

P.S. Intuitia mea este ca discontinuitatile evolutiilor sociale apar numai si numai datorita inadecvarii periodice si profunde a culturii establishment-ului la stiinta epocii: revolutiile culturale fiind urmari ale unor perioade lungi de inadecvare. De aici si explicatia imediata a instaurarii comunismului in tarile estului pauper al Europei la sfirsitul primei jumatati a secolului trecut: in aceste tari inapoiate cultura vremii era una rigid conservatoare, decuplata practic de stiintele vremii. In mod natural, dupa caderea comunismului, elitele culturale, complet depasite de eveniment, au readus popoarele din est la cultura rigid conservatoare a credintei religioase. Este simptomatic si astazi cit de confuz gindesc unele dintre personalitatile reprezentative ale acestor tari raportindu-se la democratie din exterior, ca la o cultura a libertatii: cind de fapt, esenta democratiei este cultura autoconstringerii. Aristotel insusi gindea ca la fundatia democratiei sta libertatea: insa intre timp noi am invatat ca, desi o societate democratica garanteaza prin constitutie libertate cetatenilor sai, aceasta promisiune poate ramine complet neacoperita daca cetatenii insisi nu isi restring singuri libertatile -- de pilda, nu-i poti da interlocutorului cuvintul daca nu-ti restringi, cel putin pentru moment, libertatea de exprimare.

despre un anume fel de "oportunism"...

Einstein:

"Omul are o puternica nazuinta spre cunoasterea asigurata. Tocmai de aceea a parut zdrobitor mesajul limpede al lui Hume ca materialul brut furnizat de simturi, singura sursa a cunostintelor noastre, ne poate duce prin obisnuinta la credinta si asteptare, nu insa la cunoasterea unor relatii legice, si cu atit mai putin la intelegerea lor. Atunci a aparut pe scena Kant, cu o idee care, desi este cu siguranta de nesustinut in forma pe care i-a dat-o el, a insemnat un pas spre rezolvarea dilemei lui Hume: tot ce este de origine empirica in cunoastere nu este niciodata cert."

"Relatia reciproca dintre teoria cunoasterii si stiinta este de un fel demn de remarcat. Ele depind una de alta. Teoria cunoasterii fara legatura cu stiinta devine o schema goala. Stiinta fara teoria cunoasterii, in masura in care asa ceva poate fi in general gindit, este primitiva si confuza. Odata ce teoreticianul cunoasterii, care cauta un sistem clar, a ajuns la un asemenea sistem, el este inclinat sa interpreteze continutul de idei al stiintei in sensul sistemului lui si sa respinga tot ce nu se potriveste cu acesta (aluzie la Newton, care nu a acceptat teoria ondulatorie a luminii -- n.m.). Pe de alta parte, omul de stiinta nu isi poate permite sa impinga atit de departe nazuinta lui spre sistematizare epistemologica. El accepta cu recunostinta analiza epistemologica a conceptelor; dar conditiile exterioare care ii sint fixate de faptele experientei nu-i permit sa se lase limitat prea mult in constructia lumii lui conceptuale de aderenta la un sistem epistemologic. El va trebui sa apara, asadar, teoreticianului sistematic al cunoasterii ca un anume fel de oportunist lipsit de scrupule: el apare ca realist in masura in care incearca sa descrie o lume independenta de actele perceptiei; ca idealist in masura in care priveste conceptele si teoriile ca inventii pure ale spiritului uman (nederivabile logic din ceea ce este dat empiric); ca pozitivist in masura in care el considera conceptele si teoriile lui ca fiind intemeiate numai in masura in care ele ofera o reprezentare logica a relatiilor dintre trairile senzoriale."

(Cum vad eu lumea, Humanitas, Bucuresti, 1992)

Intr-un fel, de cind incepi sa gindesti cu adevarat independent actionezi in virtutea intereselor tale privind cunoasterea. Mai intii ca nu poti aborda orice subiect: pur si simplu nimeni nu e pregatit pentru asa ceva. Asadar, trebuie sa fii realist si sa nu te avinti in zonele complet inaccesibile: pentru asta iti trebuie si mult fler. Apoi, subiectul de interes trebuie sa fie totusi unul suficient de motivant pentru a merita efortul.
Am afirmat ca idealul ar fi iesirea din orice ideologie de vreme ce ideologiile sint formele pre-teoretice ale cunoasterii. Adesea oamenii tind sa puna pretuirea credintei sau a traditiei mai presus de pretuirea pentru adevar, iar atunci se vorbeste in mod nedrept despre oportunismul celor care se reorienteaza.




Einstein explicind celebra sa formula E=mc^2.

La inceputul culturii europene, in Grecia antica, toata stiinta era filozofie. Din fertilitatea intrebarilor filozofiei, prin specializare, s-au desprins stiintele particulare. (H.-R.Patapievici - Despre idei si blocaje p.119)

Dupa parerea mea, specializarea e un fenomen suficient de complex pentru a fi mentionat in treacat. Insa lucrurile se petrec astfel incit individul creator sa se poata pune in valoare, si asta in pofida aparentelor care sugereaza altceva. Si oricite lucruri detestabile s-ar putea spune despre ceea ce numim detalii, trebuie acceptat faptul ca dintre acestea rasar mugurii viitoarelor idei sau teorii. Practic fiecare generatie ajunge sa puna in evidenta in mod curent cel putin citeva amanunte remarcabile care anterior erau cu totul neglijate sau improbabile. Unii puristi ajung astfel destul de usor sa-si considere inaintasii virtuosi mai ales pentru ca nu s-au gindit la anumite lucruri: in orice caz, imbunatatit spiritual nu esti atunci cind nu-ti trece prin cap raul, ci atunci cind, in pofida faptului ca l-ai gindit, n-ai ajuns sau macar ai aminat sa-l infaptuiesti, adica facind o judecata de valoare inainte.

Am vazut de-a lungul timpului cum simpla filosofare poate degenera, fara constringeri epistemologice sanatoase in ideologie. Si, chiar daca aproape orice indeletnicire umana in materie de idei porneste de la o ideologie, idealul este ca acelea cu adevarat importante pentru oameni sa nu ramina la stadiul lor primitiv care le-a dat nastere.
Cultural, atunci cind a fost interesat de fundamentele problematice ale fizicii Einstein nu si-a pus problema nici cum anume viseaza inuitii, nici daca lumina este cu adevarat centrala in crestinism si nici daca exista o analogie intre modelul rotii si cel al culturilor, ci pur si simplu a incercat sa raspunda la o intrebare bine pusa -- "cum arata o unda luminoasa daca alerg cu viteza luminii". Pentru a crea ceva in stiinta, adica intr-o "cultura specializata" nu-i musai sa astepti pina cind dobindesti o vasta "cultura generala" si nici macar o solida cultura a domeniului: cind si-a scris articolele epocale Einstein avea doar 26 de ani (Newton era cel putin la fel de creator la numai 24 de ani).

O disciplina speciala moderna, chiar epistemologia sa este pe linga speculatia filozofica a grecilor tot asa cum ne apare un matur pe linga copilul care a fost odata. Desigur ca maturul se trage din copil, dar a spune ca in ceea ce priveste ideile acestea se centreaza in lumea copilariei este totuna cu a afirma ca in epoca moderna totul se invirte in jurul copiilor. Daca e-adevarat ca astazi nu putem concepe viitorul umanitatii fara copii, e clar ca nu putem afirma ca stiinta sau filosofia o fac ei.

Modelul lui Patapievici e interesant prin ceea ce prilejuieste el: anume prin discutia iscata.
Andrei Cornea imi pare, de pilda, ceva mai pertinent prin ceea ce sustine in rencenzia la cartea in cauza.

Einstein's day

Yes, today is Einstein's birthday or Pi day.

Cind lucrurile se complica...

Well, some mathematics problems look simple, and you try them for a year or so, and then you try them for a hundred years, and it turns out that they're extremely hard to solve. There's no reason why these problems shouldn't be easy, and yet they turn out to be extremely intricate. The Last Theorem is the most beautiful example of this. Andrew Wiles

Uneori ma gindesc, revenind la complexitatea stiintei moderne, mai ales la cercetarile de virf din domeniul fizicii teoretice, ca lipseste ceva fundamental daca lucrurile s-au complicat asa. Ca orice om preocupat de matematici, am invatat de timpuriu ca, de multe ori, atunci cind o rezolvare se complica mai mult decit ar fi cazul, ceva nu e in regula. Pe de alta parte, nu se stie prea bine ce inseamna ca o demonstratie se complica mai mult decit ar fi cazul. Fiindca atunci cind e vorba de conjecturi problematice care persista, nimeni nu poate sti cit ar fi cazul sa fie de complicata demonstratia, si, pina la urma, ceea ce conteaza cel mai mult este sa se stie daca o afirmatie este adevarata, si asta indiferent de lungimea demonstratiei. Mai mult, rezolvarea complicata a unei probleme poate fi corecta -- vezi, de pilda, ultima teorema a lui Fermat si demonstratia finalizata, ce-i drept, cu peripetii (in 1995), data pe citeva sute de pagini de Andrew Wiles: mai intotdeauna apar si alte rezolvari mai simple si mai ingenioase, dar care beneficiaza de rezultate sau descoperiri ulterioare. Ce-i drept, in cazul Wiles, problema nu se pune deloc asa: pentru a obtine demonstratia, el a trebuit sa inoveze masiv, nu atit sa dezvolte noi ramuri in matematicile moderne, cit sa lege domenii care pareau complet diferite, si asta, sprijinindu-se pe rezultatele multor matematicieni de virf.

Poti crea insa multa matematica de virf fara vreo legatura cu fizica, si, din cite imi pot da seama, in fizica, ceea ce am afirmat legat de complexitate se sustine in mod sistematic: atunci cind lucrurile se complica, nu doar ca ceva nu e in regula, dar putem vorbi de o oportunitate: in orice caz, de un bun prilej de a inova, de a gasi noi instrumente matematice, tocmai pentru ca lipseste ceva fundamental. Cam asta e ideea.

Do not worry too much about your difficulties in mathematics, I can assure you that mine are still greater. Albert Einstein

Si fiindca am amintit de Andrew Wiles, nu ma pot abtine sa preiau iarasi citeva link-uri de la youtube: am vazut chiar zilele trecute ca exista riscul ca fisierele video la care se face o referinta sa fie sterse la un moment dat. Dar in cazul asta merita sa imi asum riscul.

Fermat's Last Theorem - 1/5


Fermat's Last Theorem - 2/5


Fermat's Last Theorem - 3/5


Fermat's Last Theorem - 4/5


Fermat's Last Theorem - 5/5